„Cum vrei tu” o făcuse să se gândească la divorț


 

(textul face parte dintr-un proiect in lucru. Toate celelalte texte pot fi consultate la

http://www.catchy.ro/author/ovidiu-ivancu)

              femeie-2 Dacă, printr-un extraordinar act magic, le-ai fi putut aduce în fața ta pe toate femeile familiei ei, ai fi putut constata că, cel puțin de un secol încoace, toate aveau în comun o neobișnuită și încăpățânată capacitate de a rezista. Era ca și cum respectaseră vreun legământ pe care și-l transmiteau din generație în generație, de la femeie la femeie. Străbunica își suportase soțul, abia întors de pe front, până la sfârșit, deși, după ce pierduse o mână acolo, pe cine știe pe unde și pentru cine știe ce, începuse să bea și s-o bată cu regularitate și cruzime, folosindu-și mâna rămasă și, destul de des, ambele picioare. O mătușă avea obiceiul de a dormi undeva departe de casă, într-o bucătărie de vară, doar pentru a nu-și mai auzi bărbatul, întorcându-se la ore mici din noapte, însoțit de femei de toate felurile: înalte, scunde, cu părul scurt, cu părul lung, cu ochi verzi, cu ochi negri… Dormise acolo ani buni, până când, din rațiuni biologice, bărbatul începuse să vină acasă singur. Chiar și atunci, când îl auzea venind, tresărea și, din instinct, se ridica de pe scaun pentru a ieși pe ușa din spate. Și bunica avusese o căsnicie fericită și îndelungată;  soțul ei avea obiceiul de a se așeza la masă și, la cel mai mic semn de nervozitate, arunca înspre femeie cu obiectele pe care le găsea la îndemână. Mama fusese ceva mai fericită; și-o amintea mai mereu singură. Își căra sacoșele grele de la piață, în timp ce el, cu ziarul în față, își bea cafeaua de dimineață, la terasă, când vremea era frumoasă, înăuntrul cafenelei, în zilele ploioase de toamnă și friguroase de iarnă. Așadar, o nesfârșită înlănțuire de femei rezistente în familia ei… Căsnicii trainice, durabile, terminate inevitabil prin moartea unuia dintre cei implicați în ele.

               Așa că, atunci când se hotărâse să nu mai ia în serios  acel „până când moartea ne va despărți”, P. produsese, fără să vrea, un șoc întregii familii. Rupsese lanțul atât de respectabil al mariajelor fericite. Primele care nu înțelegeau nimic erau chiar femeile rezistente ale familiei. O întrebau nedumerite, de fiecare dată când se întâlneau, ce-o nemulțumise la el. Bea? Nu. Fumează? Nu. Nu aduce bani în casă? Ba da. Te bate? Nu. Atunci, spuneau ele, e bărbatul ideal… Ridicau din sprâncene, critic, și o priveau ca pe o femeie nebună, care nu știe ce vrea și nu poate aprecia ce are.  E drept că nici P. nu le putea explica. De fiecare dată când încerca, era ca și cum ar fi vorbit o limbă străină. Îi spusese odată mamei că, de ani de zile, intra în casa lor cu groază, că încerca să petreacă la serviciu cât mai mult timp, doar pentru a evita și limita întâlnirile cu el. Că o enerva la el o anume imobilitate, incapacitatea lui de a ieși din zona celor două-trei lucruri care îl interesau și care pe ea, când nu o îngrozeau, o plictiseau teribil. Când se uita la el, tot ceea ce putea să vadă e un om care bate pasul pe loc, alături de care nu putea construi nimic. Toate lucrurile acestea, odată spuse, sunau cumva a moft, a toană…

               Încercase, într-o conversație ce urmase deciziei de a divorța, să vorbească despre multele momente când, în jurul mesei, el vorbise despre ea ca și când n-ar fi fost acolo, de față. Pusese pe masă, alături de farfuriile de ciorbă și de sticlele de vin, detalii ale căsniciei lor, lucruri care-o duruseră și care, pentru toți ceilalți, erau jenante. Le vedea și acum fețele. Se prefăceau concentrați asupra mâncării, doar pentru a nu comenta, doar pentru a nu fi obligați să participe în vreun fel la exhibarea acestei intimități. În astfel de situații, se simțea doar tolerată… Femeile rezistente ale familiei ei îi răspunseseră că așa sunt bărbații, că o femeie trebuie să accepte lucrurile astea atunci când vin de la soțul ei.  

               Mai presus de toate, însă, era un om pe care ea nu-l mai putea admira. Îl privea când se plimba prin casă, când discuta cu prietenii, când se întâlnea cu familia și nu reușea să găsească în el nimic de admirat. Era ca și cum nu avea o personalitate a lui, ci trăia cu personalități de împrumut. Nici nu-și mai aducea aminte cu precizie când luase el singur ultima decizie majoră și, mai ales, definitivă. Era alcătuit dintr-un lung șir de răzgândiri și ezitări. În cel mai bun dintre cazuri, în fața unor hotărâri importante, avea obiceiul să așeze responsabilitatea pe umerii ei, cu un abia auzit și enervant „cum vrei tu”! Acest „cum vrei tu” o și determinase să se gândească la divorț. Erau doar trei cuvinte, dar câtă frustrare și disperare se ascundeau în spatele lor! Pentru lungul șir al femeilor fericite din familia ei, însă, era de neînțeles.

               Pentru P., totul era limpede… cât se poate de limpede. Începuse să nu-l mai simtă  acolo, lângă ea. Cu fiecare „cum vrei tu” în plus, cu fiecare moment în care ezita să-i ia apărarea în fața celorlalți, cu fiecare zi în care îl simțea într-o altă tabăra, într-un alt tranșeu, el mai adăuga câțiva kilometri la imaginara distanță dintre ei. Pentru toți ceilalți, fusese un șoc. Tot ceea ce văzuseră ei era un bărbat blând și bun, cu mult mai blând și mai bun decât străbunicul, decât soțul mătușii… P. se întrebase de ce nu putea gândi ca ele. De ce nu avea și ea darul acesta al rezistenței. Poate că, dacă s-ar fi născut într-o altă lume, într-un alt timp, l-ar fi avut. Acum, însă, bărbatul acesta incapabil să ia hotărâri care să fie ale lui o sufoca. Nu mai putea respira în preajma lui. Simțea că poartă în spate poveri care-o striveau. Iar el, fără să-și dea seama ce se întâmplă, mai arunca peste cele pe care le ducea deja în spate, încă una și încă una în fiecare zi. P. știa acum că, odată ce se căsătoriseră, el simțea că-i aparține, că o luase în stăpânire și că o privea ca pe o proprietate. Era obișnuit s-o știe acolo… Doar că, până și de proprietăți, gândea P., trebuie să mai ai grijă din când în când. Până și pereții unei case mai trebuie zugrăviți, spălați… Casele, însă, nu au de ales. Ele nu pot fugi de proprietarii care le tratează cu indiferență și condescendență. Cu oamenii, e o altă poveste…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s