Lecturile obligatorii și alergia la contemporani


text publicat in revista „Viata Romaneasca”, nr.11/2015

http://www.viataromaneasca.eu/articole/61_exerci-ii-de-luciditate/2277_lecturile-obligatorii-si-alergia-la-contemporani.html

               7768475604_d32bb5e3d1_bÎntr-o discuție găzduită de studiourile Radio România Actualități, aud exprimată o idee ce mi se pare, deopotrivă, simptomatică și superficială. Problema relației tinerilor cu literatura ar fi, în opinia moderatorului, că se citesc prea mulți autori contemporani în dauna celor intrați deja în canon. În felul acesta, o serie de valori inestimabile ale literaturii române rămân necunoscute tinerei generații. O astfel de afirmație readuce în discuție o veche și, din păcate, mereu nouă prejudecată legată de literatură: anume aceea că ea are un nucleu dur, constituit din capodopere, nucleu ce trebuie obligatoriu explorat de cititor. Or, asta contrazice, în spiritul ei profund, însăși ideea de capodoperă. Capodopera literară nu are nevoie de sprijinul constant al muritorilor de rând pentru a putea rezista, nu are, adică, nevoie ca cineva s-o pună în manuale, în programe școlare și universitare sau pe liste de lecturi obligatorii. Capodopera a ajuns capodoperă tocmai pentru că ea are, în structura ei internă, elemente care-i asigură nemurirea și actualitatea. A asocia termenului de capodoperă adjectivul „obligatoriu” nu înseamnă altceva decât a transforma rezultatul unui act artistic de excepție într-o pură realitate birocratică. Sigur că, pentru a ajunge la Camil Petrescu, e nevoie să știi că el există, e, deci, nevoie ca scriitura lui să fie parte a unui curriculum, a unui corpus fundamental de texte, dar de aici și până la a forța cititorul să-i parcurgă textele pe unicul criteriu al valorii lor estetice e cale lungă.

               Orice lectură obligatorie scurtcircuitează aberant și absurd noțiunea de „plăcere a lecturii”. Cititorul nespecializat nu are  și nu cred că trebuie să aibă alt criteriu pertinent în a-și alege lecturile decât pe acela subiectiv al gustului personal. Orice act de lectură izbutit se recunoaște prin aceea că generează o sete de alte lecturi. În felul acesta, până și cel mai banal roman senzaționalist, dacă îl face pe cititorul lui să vrea să deschidă încă o carte și, apoi, încă una, își are rostul și rolul lui. La capodopere nu se ajunge decât la capătul unui lung șir de lecturi care înlesnesc drumul către ele. Altfel, forțând cititorul să asimileze mecanic doar capodopere, atunci când el fie nu are vârsta, fie nu are gustul, fie nu are starea necesare pentru a le internaliza și asimila, se reușește, în primul rând, îndepărtarea lui de literatură în ansamblul ei și, în al doilea rând, se dinamitează capodopera însăși. Aceasta, îngurgitată forțat, nu va prinde rădăcini, nu va rodi, nu va avea efecte, nu va deschide minți, nu va lărgi orizonturi. A deplânge faptul că un adolescent citește Drumeș sau romane cu vampiri în dauna lui Sadoveanu sau Shakspeare echivalează cu absurditatea gestului de a hrăni un nou-născut cu sushi și foie gras. Nuanțele și subtilitățile lui Dostoievski sau Bulgakov se adresează unei minți care le poate absorbi, nu uneia virgine. Nu știu ca vreun mare instrumentist al lumii să fi cântat de la bun început, în chiar momentul întâlnirii lui cu instrumentul, cea mai complicată dintre ariile muzicale.

               Nu există „lectură obligatorie”. Dacă e obligatorie, nu mai poate fi lectură, ci doar un mecanic act de citire a unor propoziții și fraze care, prin simplul fapt că-și asociază adjectivul „obligatoriu”, devin golite de sens, mumificate, îmbălsămate, mirosind a molie și praf. Ceea ce e obligatoriu, când e vorba de literatură, alterează ideea însăși de artă. Desigur, s-ar putea spune, fără astfel de exerciții de „lectură obligatorie”, mintea cititorului rămâne fracturată, incompletă, nu are acces la monumentalitate și sublim. Vestea proastă e că „lectura obligatorie” nu cred să rezolve vreuna dintre aceste probleme; nu știu dacă, dimpotrivă, nu cumva le și acutizează. Nu se iese din superficialitate hrănind forțat mințile umane cu lucruri de bună calitate, ci găsind un mecanism prin care ele pot recunoaște calitatea, pot deosebi autenticul de fals. Or, asta e o aventură personală printre cărți bune și proaste, o luptă individuală cu trăirile noastre personale. Capodopera fiind treapta de sus a unei imaginare scări, la ea se ajunge parcurgând toate celelalte trepte, fiecare în parte imperios necesară. Superficialitatea nu poate fi, pur și simplu, ocolită, ci trăită și consumată.   

               Apoi, în enervanta lamentație că se citește prea multă literatură contemporană se mai ascund două elemente ce merită a fi analizate. O dată, nu sunt convins că e așa. Deși analizele sociologice ne spun astăzi, cu relativă acuratețe, ce partide politice sunt mai importante, ce instituții se bucură de credibilitate în rândul românilor, ce consum de pastă de dinți avem pe cap de locuitor, nu știu să fie vreo cercetare care să se ocupe de ce anume se citește astăzi la noi. Sunt, desigur, diverse anchete literare și interogări, mai ales în mediul virtual, însă ele sunt departe de a fi relevante. A doua oară, cine rostește platitudinea că se citește prea multă literatură contemporană trădează, fără să vrea, existența unui găunos stereotip mental și anume acela că literatura, prin simplul fapt că e contemporană, e mai puțin importantă decât cea peste care s-au așezat deceniile și secolele. Simplist spus, un scriitor nu poate fi valoros atâta vreme cât e viu. Dacă trăiește, treaba lui ar fi să scrie și să se roage ca, după ce-și va fi dat obștescul sfârșit, să ajungă pe vreo listă obligatorie, în vreun manual sau prin bibliografia obligatorie a vreunui curs universitar. Prin faptul că ne este contemporan, el e, din start, așezat pe o listă de așteptare. Va ieși de acolo odată ce-și va fi încheiat socotelile cu lumea materială. Că o astfel de concepție nu e marginală ne-o spun și manualele școlare sau modul în care se studiază literatură la facultățile de profil. Contemporaneitatea e izolată undeva la „și alții”, ca o rudă săracă, râioasă a literaturii vremurilor apuse.

               Pe vremea când eram licean, într-o clasă cu profil filologic, am studiat, timp de un an, literatură română veche. Aveam vreo 15 ani, n-am înțeles nimic și m-a urmărit gândul că, poate, alesesem greșit. Dintr-o dată, literatura mi se părea prăfuită, încifrată, moartă. Mi se părea la fel de „tehnică”, „riguroasă” și inflexibilă precum chimia, matematica și fizica, științe pe care tocmai mă străduisem să le evit. De atunci, trăiesc aceeași spaimă de fiecare dată când trebuie să-i predau pe cronicari sau pe Cantemir și în fața mea se află adolescenți de 16-17 ani, pe ale căror bănci, nu de puține ori, am găsit odihnindu-se cărți ale lui Sven Hassel, Stephen King sau Paulo Coelho. Exilați în birourile lor universitare sau ministeriale, făcătorii de manuale și programe impregnează spiritul literaturii cu morga, scorțoșenia, rigiditatea și inflexibilitatea specifice unei lumi de alt secol.

               Nu mai puțin interesant în discuția radiofonică pe care am folosit-o ca pretext pentru textul de față mi s-a părut argumentul folosit de moderator. Necitindu-i pe clasici, tinerii, se zicea acolo, și-ar însuși un limbaj trivial, ar vorbi o limbă română săracă, lipsită de frumusețe și nuanțe. Citind despre sex, droguri, alcool, violență, ei își creează astfel un univers mental impur.  M-am gândit, firește, la ce spune naratorul lui Orhan Pamuk, în „Mă numesc Roșu”: „numai proștii sunt puri”. Dincolo, însă, de această sentință, care poate părea dură, fisura logică a unui astfel de argument ar trebui să fie vizibilă până și de pe Stația Spațială Internațională. Unde se găsește un cititor mai acut ancorat în limba sa nativă, în actualitatea ei?! Atunci când se află în proximitatea unui text de secol XIX sau a unuia de secol XXI?! Poate un cititor nespecializat să fie empatic cu lumea victoriană a secolului XIX, înainte de a empatiza cu realitatea imediată, a lumii lui ?!

               Marele viciu al acestui tip de logică e următorul: plonjarea în paradigma lui ori/ori. Ori citești poeziile licențioase ale lui Brumaru, ori pe cele romantice ale lui Eminescu sau cele sociale ale lui Goga. În vreme ce Brumaru „scrie urât”, Eminescu „scrie frumos”. Ergo, Eminescu e „educativ”, Brumaru strică, alterează și șochează conștiințe. Eminescu, în manuale, recitat solemn și învățat pe de rost, Brumaru, citit pe sub bănci… Ceea ce se uită adesea e că și Eminescu, în vremea lui, șoca nu de puține ori. Apoi, literatura nu funcționează pe principiul terțului exclus. Ea e indisolubil legată de un spirit al veacului, ea reflectă omul viu în tot ce are el mai problematic, mai acut. A citi presupune a călători, mental, în spațiu și timp, dar, în același timp, călătoria se produce, inevitabil, în vreme ce conștiința e ancorată în prezentul omului viu. Conștiințele noastre de cititori sunt conștiințe de oameni ai secolului XXI. Orice dezrădăcinare a conștiinței din secolul în care trăiește fizic echivalează cu episoadele psihanalizabile trăite de Jeckyll și Hyde (R.L Stevenson) sau de căpitanul Simonini (personajul lui Umberto Eco, din „Cimitirul din Praga”).

               Dacă, însă, aici e vorba și de altceva?! Dacă, totuși, strâmbatul din nas când vine vorba de literatura  contemporană și de prezența ei în curriculum vine și din faptul că cei care ar trebui să predea literatură și să construiască programe și manuale nici nu citesc și nici nu înțeleg literatura contemporană?! Nu e mai simplu să te miști printre curente literare și „monștri sacri” decât să vorbești despre texte care, contemporane fiind, scapă categoriilor, încadrărilor, șabloanelor ?! Dacă ar fi așa, ar însemna că, într-un mod cu totul paradoxal și pervers, tinerii despre care se spune că citesc prea multă literatură contemporană sunt mai bine „echipați” decât maeștrii ce respiră intelectual în preajma capodoperelor. În vreme ce primii sunt proaspeți și curioși, cei din urmă sunt temători și dependenți de verdictele sigure ale unei epistemologii. Dacă ar fi așa, deci, într-un anume sens, literatura are mai multe șanse de a se menține vie prin adolescenta care citește „Jurnalele vampirilor” într-un tren decât prin universitarul care pregătește, în biroul său somptuos, o lucrare temeinică despre preromantismul românesc.  

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s