Roboții și literatura


text publicat in revista „Viata Romaneasca”, nr. 1/2016

http://www.viataromaneasca.eu/articole/61_exerci-ii-de-luciditate/2330_robotii-si-literatura.html

              au-robotii-emotii-18330055Că poveștile bune pot fi stricate dacă sunt spuse prost și viceversa e deja un truism. Nu poveștile mari creează capodopere, ci, mai degrabă, invers. Totuși, neexplicitate, consecințele acestui  tip de enunț pot fi de-a dreptul paradoxale. Căci, dacă totul se reduce, în definitiv, la scriitură, la modul particular în care un scriitor sau altul articulează universuri narative, la stil, adică, n-am putea gândi că, în viitor, mașini sofisticate, cunoscătoare într-ale gramaticii și regulilor scrisului, pot crea capodopere de unele singure? Dacă literatura e, înainte de toate, arta scrisului și abia apoi arta de a spune povești interesante, nu ne-am putea trezi într-una dintre situațiile descrise de Asimov, într-una dintre povestirile lui? Acolo, un robot se transformă în scriitor. Deși, primele lui texte sunt nereușite, robotul progresează vizibil, odată ce înțelege regulile intrigii, ale gramaticii, ale suspansului. Întrebare e, deci, ce anume e „uman” în actul de a scrie literatură, ce anume face ca literatura să fie și să rămână un produs al speciei noastre, pe care nu-l poate face, la nivel înalt, nicio mașinărie?! Care anume e diferența între un utilaj sofisticat produs de un robot industrial și o capodoperă literară?! Diferența nu stă, firește, în gradul de complexitate, ci într-un „ceva” care poartă atât de adânc în sine atributul umanității, încât nu există șansa ca acest atribut să poată fi substituit de lumea mașinilor. Ce este acel „ceva”?! Nu poate fi memoria, căci, aici, specia noastră se află într-un clar dezavantaj. Nu poate fi inteligența, din același motiv. Nu pot fi nici capacitatea de analiză, de anticipare, de rezolvare optimă a unor probleme previzibile. În toate aceste domenii, creațiile (mașinile) și-au depășit cu mult creatorii (oamenii). În fine, dacă „ceva”-ul există, avem vreo certitudine că așa vor sta lucrurile și într-un viitor predictibil?!

               Mai întâi, e bine de spus că problema literaturii scrise de mașini nu mai e demult o simplă problemă teoretică. Profesorul Philip M. Parker, de la Universitatea din Fontainebleau, Franța, a dezvoltat un soft capabil să scrie o carte, pe subiecte bine definite, în aproximativ 20 de minute. Multe dintre cărțile scrise astfel se vând deja pe Amazon. Sistemul, „hrănit” cu date relevante, a căror complexitate depășește capacitatea de stocare a minții umane, evită plagiatul. El creează, deci, lucrări originale. E adevărat, vorbim despre cărți tehnice, despre dicționare și nu despre ficțiune. Ideea, însă, de a externaliza (în afara speciei noastre) produsul artistic numit literatură, există, nu e nouă și nici lipsită de rezultate și pași concreți.

               Revenind, ce poate face scriitorul atât de bine, încât el să devină indispensabil pentru actul creației literare?! Păi, să vedem. În primul rând, observă și contemplă. În vreme ce mașinile sunt „hrănite” cu date, adică au un anume mod de a percepe lumea, artistul o înțelege dincolo de alcătuirile ei raționale. El aparține unei specii care acomodează cu lejeritate paradoxurile, non-sensurile. Adică tot ceea ce pentru mașină e dificultate insurmontabilă sau imperioasă nevoie de sens, devine pentru artist pretext pentru creație. Unde mașina caută logică și coerență, artistul acceptă că incoerența și lipsa de logică sunt elemente cu care și nu împotriva cărora lucrează. A observa înseamnă pentru scriitor tocmai a distruge sensuri predefinite, a instaura noi ordini, a învesti realitatea cu o altă semnificație. Utopiile-distopiile lui Coetzee („Copilăria lui Iisus”), trauma memoriei sau a lipsei de memorie istorică, la Kundera („Cartea râsului și a uitării”), incursiunea în mintea unui personaj istoric ce ajunge să-și împrumute vocea unui scriitor precum Peter Ackroyd („Ultimul testament al lui Oscar Wilde”), toate acestea sunt elemente imposibil de redus la simpli algoritmi. Observația înseamnă pentru un scriitor o stare de alertă la care participă dincolo de rațional, o stare de alertă la care participă cu nervii săi, cu experiența lui subiectivă, de netransmis, de netranspus în vreo ecuație, oricare ar fi ea.

               Apoi, observația și contemplarea, împreună, duc la empatie. Uitându-se în jurul său cu ochii celui care participă la realitate emoțional, nu doar rațional, scriitorul își dezvoltă o capacitate de a comunica semenilor săi dincolo de funcțiunea primă a limbajului. El cultiva ironia și jocurile de cuvinte, intertextualitatea și simbolul, reușind un tip de comunicare emoțională. El împarte cu semenii cărora li se adresează un tip de memorie colectivă imposibil de reprodus artificial. Nici măcar roboții lui Asimov nu par a fi capabili să înțeleagă și să participe la acest tip de memorie colectivă. Ei nu pot empatiza decât algoritmic, sec, asemenea lui Data, personajul fictiv din „Star Trek”.

               Există, totuși, o altă constantă a ecuației care ar putea schimba fundamental datele problemei. S-au făcut deja experimente  în care cititorii erau rugați să recunoască textul literar produs artificial și pe cel scris de un om în carne și oase. Rezultatele au arătat că mulți dintre participanți n-au putut opera o asemenea distincție. Poate că nici scriitorii participanți la un asemenea experiment nu erau suficient de creativi, încât să surclaseze programul informatic. Nu cred,  însă, că asta e esențial. Mai degrabă, un astfel de experiment este pretextul unei alte întrebări: ce ne facem dacă, în viitor, omul va suferi o mutație spectaculoasă tocmai la nivelul empatiei, observației și contemplării? Ce ne facem dacă el își pierde sau își estompează tocmai ceea ce l-ar diferenția de inteligența artificială? Atunci, „organul” care l-ar face să aprecieze o capodoperă literară în dauna unei creații artificiale dispărând, nu va mai simți diferențele subtile între capodopere și simple manufacturi literare. Este, desigur, riscant să operez cu noțiunea de „cititor”, de vreme ce vorbim aici de o categorie eterogenă. Oricât de eterogenă ar fi categoria, însă, cititorul e, înainte de toate, produs social. Dacă mutațiile de care vorbesc se vor petrece la nivel social, atunci tot eșafodajul teoretic și speculativ dezvoltat în primele paragrafe ale acestui text se prăbușește asemenea unui castel din cărți de joc.

               Sensibilitatea artistică, fiind un construct cultural și nu o realitate biologică, precum rinichii sau plămânii, este nu numai flexibilă, ci și volatilă. Ca orice construct cultural, ea nu are o formă definitivă și existența ei, spre deosebire de realitățile biologice, nu este imperios necesară pentru funcționarea individului. Dacă pe scara evoluției biologice, putem prevedea cu acuratețe că, bunăoară, inima sau ochiul vor continua o vreme îndelungată să fie organe vitale pentru specia noastră, în ceea ce privește sensibilitatea artistică, ea e… dispensabilă. Neîntreținută, necultivată, se poate altera, transforma, deforma…  Pe parcursul câtorva generații, sub presiunea unui anume tip de model social, reflectat de școală și de valorile cultivate de familie, „cererea”, nevoia interioară de a citi un text de calitate, o capodoperă, pot să dispară. Cu alte cuvinte, dacă devenim o societate robotizată, nu e greu de presupus că vom consumă literatură produsă de roboți. Poate că omul bionic, care nu mai e demult o fantezie SF, devenind astăzi o realitate în carne, oase și… aliaje metalice, va avea drame bionice, vise și visuri bionice, empatie bionică, sensibilitate artistică bionică.     E de neevitat, în acest punct al discuției, analogia cu bizara întrebare care e, în același timp, și titlul unei cărți, publicate în 1968 de Philip K. Dick: „Visează androizii oi electrice?”. Într-un viitor post-apocalitic, după un devastator război nuclear, animalele sunt pe cale de dispariție (toate), lumea fiind populată de oameni care trăiesc cu nostalgia lucrurilor naturale. Există animale de casă artificiale, însă e prezentă nostalgia după cele naturale, acum devenite rare și scumpe. Cartea stă la baza filmului „Blade Runner” (1982). Acum aproape de o jumătate de secol, deci, Philip K. Dick are formidabila intuiție de a se întreba dacă nu cumva ceea ce ține de umanitate, anume empatia, se află sub presiunea timpurilor și a tehnologiei?! Desigur, ecranizarea ratează cu grație această dilemă, prezentă în carte, inexistentă în film.

               Așadar, în termenii atât de cunoscuți ai neoliberalismului, se va produce literatură de calitate atâta vreme cât va exista o anume cerere pentru ea. Dacă nevoia noastră de a simți, de a observa, de a contempla se va robotiza, atunci nimic nu pare mai plauzibil decât să ne imaginăm că literatura poate fi, foarte sau chiar mai bine scrisă de softuri, de programe informatice. E greu de crezut că lumea secolului XXI, așa cum arată astăzi, va mai permite apariția figurilor solitare de scriitori geniali care vor scrie pentru sertar o întreagă viață. Modelul uman care a permis apariția lui Kafka sau Pessoa (cu toți heteronimii lui), ca să mă refer doar la două dintre nume, pare a fi pe cale de dispariție. Capodoperele care se află deja în patrimoniul cultural al umanității nu vor avea nici ele o soartă mai bună în cazul în care tipul de sensibilitate artistică ce le face citibile, ce le dă sens, dispare sau se transformă. Dacă androizii visează oi electrice și omul bionic visează bionic, atunci nu e decât o chestiune de timp până când produsele artistice vor intra masiv în faza lor de… manufactură.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s