Despre Cenușărese și prințese


              text publicat in revista „Viata Romaneasca”, nr. 2/2016

http://www.viataromaneasca.eu/articole/61_exerci-ii-de-luciditate/2355_despre-cenusarese-si-printese.html

                         168-CenusareasaNu numai Cenușăresele se pot preschimba în prințese, ci și invers. În istoria culturii, acolo unde trecerea timpului se măsoară în decenii, secole și milenii, nimic nu e mai firesc decât să constați cum metodele de exprimare artistică își ating apogeul pentru a fi, mai apoi, exilate într-un colț de istorie, acoperite de praf și de uitare. Modelul cultural uman reproduce, în linii mari, modelul de evoluție darwinian. Și cultura a avut dinozaurii ei, ființe care, la timpul lor, guvernau lumea prin masivitate, ferocitate și forță pentru ca, mai apoi, să dispară ca și când n-ar fi existat vreodată, lăsând locul liber, pentru a fi ocupat de specii a căror singură însușire de căpătâi era adaptabilitatea. Miniaturiștii otomani despre care vorbește Orhan Pamuk (în „Mă numesc Roșu”) sunt astăzi simple curiozități culturale; tragedia în care Aristotel vedea atâtea sensuri și profunzimi, a ajuns să moară sau să se piardă în magma dramei sau tragi-comediei; epopeile, altădată culme a exprimării literare, bijuterii ale Antichității, sunt astăzi practicate doar ca experiment, apreciate mai degrabă pentru exotism și ușorul lor anacronism; sonetul, în care Shakespeare putea așeza o bogăție de idei și sentimente, a devenit, pe la noi, forma literară în care orice începător își face debutul într-ale poeziei. Literatura însăși e de neconceput astăzi în lipsa marketingului și PR-ului.

               Când Cenușăreasa devine regina balului, ea împlinește o așteptare existentă în cititorul modern încă de dinainte de a citi basmul. Să fim serioși, dacă avem un text în care, din primele rânduri, cunoaștem o fată frumoasă, cu personalitate și caracter, care se luptă cu nedreptățile lumii și e prizoniera statutului ei social, e clar  că, în lumea dominată de convențiile basmului fiind, ea nu poate s-o sfârșească altfel decât prințesă. Situația inversă, deși mai aproape de modernitate, ne-ar agresa așteptările. O prințesă plină de calități ajunsă Cenușăreasă ne-ar arunca, dintr-o dată, în față niște adevăruri empirice inconfortabile. Cu toate acestea, pe tărâmul istoriei ideilor, pe tărâmul culturii în genere, toate prințesele sunt menite a deveni cenușărese. Ele strălucesc orbitor în lumina unui salon de bal, poartă haine scumpe, surâd fermecător pentru ca, mai apoi, cu părul vâlvoi, plin de cenușă, cu ochii rătăciți și tulburi, să fie aruncate la un colț de stradă, nu departe de somptuosul palat pe care l-au deținut odată. Sigur că orice mijloc de expresie, orice specie literară, orice idee importantă se înscriu într-o paradigmă deterministă, conform principiului cauză-efect. Pentru a avea pictura de azi, era necesară existența miniaturiștilor, pentru a depăși tragedia, ea trebuia, în prealabil, să existe și să fie consumată etc… Ideile se nasc una din cealaltă, chiar și atunci când se opun una alteia sau mai ales atunci.

               Însă, ceea ce e cu adevărat important aici e conceptul de originalitate și cum anume e el dinamitat de acest proces de permutare a mijloacelor de expresie artistică. Mai simplu spus, există domenii ale literaturii unde granița între valoare și non-valoare să fi devenit atât de instabilă, încât să nu mai opereze ca linie de demarcație?! Să ne imaginăm o situație: suntem în 2016, Nichita Stănescu trăiește, nu știe nimeni că e un poet valoros… Apare Nichita la un cenaclu literar din… să zicem, Alba Iulia. Intră, stă pe scaun, își așteaptă rândul și începe: „Leoaica tânără, iubirea/ mi-ai sărit în faţă./ Mă pândise-n încordare/ mai demult./ Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,/ m-a muşcat leoaica, azi, de faţă”. Poetul urbei, universitarul urbei, dandy-ul urbei, estetul urbei, cum se vor raporta ei toți la ceea ce aud? Nu cumva unii i-ar reproșa repetițiile, alții l-ar acuza de lipsă de imaginație?! Desigur că, știind că Nichita e Nichita, și-ar îmbrăca toți hainele de sărbătoare și i-ar dedica întreaga ședință de cenaclu… Dar, dacă n-ar ști?! Să forțăm lucrurile încă și mai mult. După Nichita, în același cenaclu, în fața aceluiași public, citește… Ion Barbu. Evident, nimeni nu știe că Ion Barbu e Ion Barbu… „Fulger străin, desparte această piatră-adâncă;/ Văi agere, tăiaţi-mi o zi ca un ochean!/ Atlanticei sunt robul vibrat spre un mărgean,/ Încununat cu alge, clădit în praf de stâncă”… Ei, ce-ar fi după?! Dacă în fața acestui virtual cenaclu ar veni Dante, Shakespeare, Byron, fără ca nimeni să știe că ei sunt Dante, Shakespeare, Byron?! Interogația la care ne conduce un astfel de exercițiu de imaginație și istorie contrafactuală e aceasta: trăind în epoci diferite, dacă nu ni s-ar spune ce e valoros și ce nu, am mai avea, chiar și cei mai instruiți dintre noi, organul potrivit pentru a sesiza originalitatea și genialitatea? Decuplați de la contexte, epoci, idei, neavând, deci, un contact viu cu toate prințesele care au devenit Cenușărese, am recunoaște în Cenușăreasă potențiala prințesă?! Fără firimiturile de pâine lăsate de Hansel (care e, aici, memoria noastră colectivă, în orice formă s-ar manifesta ea) am mai recunoaște drumul către casă, către valoare, către capodoperă, către genialitate?!

               Dintre toate genurile literare, pare că poezia e cea mai predispusă către a deveni o Cenușăreasă de lux. Există vreun instrument infailibil cu ajutorul căruia să putem vedea prințesa în spatele straturilor de mizerie care acoperă fața Cenușăresei?! Nu cred… Diferența între o poezie mediocră și o poezie genială e, azi, într-un anume sens, nulă. Poetul de geniu, ca și poetul mediocru, sparge tipare. Primul e conștient că o face, al doilea e, pur și simplu, ignorant. Evident că, astfel exprimată, ideea șochează sau jignește de-a dreptul. S-o analizăm, însă… Aș porni de la cunoscutul experiment al maimuțelor care apasă tastele unei mașini de scris. E o alegorie mai veche, pe care bănuiesc că o adoră statisticienii (din motive evidente). Ipoteza: dacă lași un grup de maimuțe într-o sală plină cu mașini de scris, într-un anume interval de timp (care nu poate exceda durata de viață a maimuței), ele pot scrie, cu totul întâmplător, un sonet de Shakespeare. În 2003, cercetătorii de la Universitatea din Playmouth au și realizat un test-pilot: au închis șase macaci într-o încăpere cu șase computere. Singura concluzie rezonabilă a fost că macacii au o predilecție pentru litera „S”; s-a considerat că, nici într-o mie de ani, ele nu puteau scrie un sonet de Shakespeare… Dacă, însă, de la macaci s-ar fi așteptat nu un sonet shakespearian, ci un haiku sau, și mai frumos, un poem dadaist?! Poemul dadaist ar fi fost scris de îndată ce maimuțele și-ar fi dat seama că apăsarea unei taste produce apariția de semne pe ecranul computerului… Cu haiku-ul, ar fi fost, într-adevăr, mai complicat… Dacă, însă, printam un poem dadaist scris de un macac și îl publicam într-o colecție de poezie dadaistă, e greu de crezut că, fără informații suplimentare, cineva și-ar fi dat seama. Așadar, ceea ce ne poate spune experimentul (extrapolând) e că,  în poezie, cel puțin, de la un anumit nivel încolo, genialitatea sau valoarea arată, în lipsa altor informații suplimentare, în lipsa contextelor culturale, ca și mediocritatea sau prostia.

               Poezia de bună calitate echivalează cu intrarea într-un teritoriu senzorial inedit, cu deschiderea unei uși, cu noi perspective. Ușile, însă, pot fi deschise și din greșeală. Criticul și istoricul literar se presupune că ar trebui să fie gardienii acestei distincții între mediocritate și valoare. Despre asta ne vorbește Martin Page, în romanul său alegoric „Libelula”. Acolo, o pictoriță ale cărei tablouri nu le-a văzut aproape nimeni, Fio Regale, dobândește din senin o faimă universală, doar pentru că un celebru critic de artă îi tot vehiculează numele (el este, de altfel, singurul care a putut vedea creațiile tinerei). Bulgărele de zăpadă se rostogolește, se nasc polemici și discuții savante despre o operă la care practic nimeni nu are acces. În subtext, ceea ce face Martin Page este o savuroasă, ironică, tulburător de acidă critică a artei moderne și a mecanismelor prin care ea iese din anonimat. Tot astfel, eliberată de ceva secole din chingile metricii și a rimei, poezia s-a dezvoltat într-un mod atât de extravagant, de exotic (asta e și frumusețea ei, de altfel), încât ea a ajuns să nu mai poată fi descifrată cu un set anume de instrumente critice. Sigur că există poezie atât de proastă, încât n-ar putea trece vreodată drept genială; însă, de la un anumit nivel al mediocrității în sus, nimic nu mai e clar, distincțiile devin fluide.

               În proză și dramaturgie, modernitatea n-a făcut atâtea ravagii ca în poezie. Acolo, capacitatea de a imagina povești, modul în care ele sunt spuse, profunzimea personajelor și capacitatea unui scriitor de a sonda mințile și sufletele caracterelor cu care lucrează oferă mai multe indicii; analiza se poate exercita pe mai multe paliere, în mai multe direcții, așa încât, la finalul ei, să se poată spune cu mai multă acuratețe cam pe ce treaptă a unei imaginare scări valorice se găsește respectivul text. Aparenta ușurință cu care se poate crea poezie a sfârșit prin a crea impostură. Impostorul, în poezie, poate mima genialitatea, cameleonic, tocmai pentru că ea, genialitatea, atunci când se manifestă ca stare de grație (poezia) și nu ca arhitectură coerentă (proza), are toate atributele unui haos logic. Când le citez elevilor mei nefamiliarizați cu poezia exemple de cuvinte pe care Nichita le creează sublim, reacția e să ridice din umeri și să-mi spună că și ei pot face asta. Ratează întâlnirea cu poezia mare, tocmai pentru că le lipsește „organul” poetic, tocmai pentru că poezia valoroasă, pentru a-și manifesta valoarea, trebuie să se așeze în minți unde există deja ceva. Însă, odată cu trecerea timpului și emanciparea poeziei, „ceva”-ul devine din ce în ce mai sofisticat, din ce în ce mai greu de încadrat în tipare, din ce în ce mai greu de așezat în mințile noastre.

               După câte se pare, poezia și-a început drumul către statutul de Cenușăreasă. Nu mai poartă rochii elegante, croite cu bun-gust, în culori vii, nu mai are pantofi de bal, nu mai stăpânește eticheta, nu mai respectă coduri. Ea umblă acum cu haine de împrumut, cel mult cu imitații grosiere. Dacă am fi într-un basm, conștiința noastră ar trebui să se simtă confortabil; va veni vremea când, de sub înfățișarea Cenușăresei, se va ivi, odată în plus, prințesa. Dar dacă nu suntem într-un basm, ci într-un experiment în care o duzină de macaci sunt lăsați întreaga lor viață într-o încăpere plină de computere, în speranța că vreunul dintre ei ar putea scrie un sonet de Shakespeare?!    

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s