Jurnal găgăuz


  1. Februarie 2016

           comrat-gagauzia-300x215 Mai am încă momente când biografia mea mi se pare stranie, când ea îmi apare ca o poveste ce pare a i se fi întâmplat altuia. După patru ani în India și încă trei acasă, în România, zbor astăzi spre Chișinău; de acolo, voi merge mai departe către Comrat, capitala micii Unități Teritoriale Autonome Găgăuzia. Voi preda română aici, pentru cine știe câtă vreme. În urma Indiei, a rămas o zguduitoare transformare interioară și un jurnal publicat ce nu reflectă, nici măcar în parte, ceea ce s-a întâmplat cu mine acolo. În urma experienței găgăuze, vor mai rămâne câteva file de jurnal… Sper ca acum să pot transpune mai multe, să pot găsi discursul și tonul potrivite pentru a transmite mai mult.

            Îl încep astăzi… Însă, în modul cel mai ciudat cu putință, așa cum s-a întâmplat și în India, pe măsură ce scriu, trăiesc cu certitudinea că cel despre care scriu nu sunt eu. Întâmplările sunt reale, însă ceva se întâmplă, odată cu trecerea de la trăire la mărturisirea scrisă. E frustrant, cu atât mai mult cu cât pare deja un clișeu… Ăsta e, de fapt, apogeul frustrării… să realizezi că ești în plin clișeu, cu toate că nimic nu e mai autentic decât ceea ce trăiești. Poate că așa s-au și născut clișeele…

            Sunt pentru prima dată în Chișinău. Nu trăiesc niciun fel de șoc, fie el cultural sau de altă natură. Pe stradă, se vorbește română, moneda națională este leul (moldovenesc, e adevărat), până și culorile drapelului național îmi sunt familiare. Nu vin în Republica Moldova animat de cine știe ce patriotism. Nu mă interesează patriotismul decât în măsura în care se traduce în gesturi pragmatice și concrete. Altfel, el rămâne șuetă și cancan. Ajung la hotel la amiază și mă grăbesc spre Ambasada României. Străzile Chișinăului, largi și, pe alocuri, pline de gropi și denivelări, au un oarecare farmec, însă aici mi se pare că nu farmecul străzilor este cel asupra căruia trebuie să insist. Mă simt privit așa cum nu-mi amintesc să fi fost privit vreodată. E, desigur, o constatare subiectivă, care se verifică, totuși, și în zilele următoare. Dintr-o dată, nu mai vin dintr-o țară mică, așa cum mi se întâmplase în India, o țară mică și insignifiantă. A fi român înseamnă, aici, ceva. Pentru unii, e o vagă și nostalgică amintire a podurilor de flori din romanticii ani `90. Pentru alții, eu vin dintr-un spațiu cu valențe imperiale. Abia asta mi se pare halucinant. Trăiesc constatarea la nivel personal. Nu-mi imaginasem decât teoretic că poate exista vreun loc în lumea aceasta în care să pot experimenta, ca român, la nivel individual, un soi de neocolonialism care, pentru mine, nu fusese, până în momentul acesta, decât o simplă noțiune culturală, descărcată de orice fel de emoție.

            Am vorbit, de-a lungul anilor, cu portughezi, francezi, spanioli, olandezi și britanici care se străduiseră să-mi descrie, așa cum se pricepea fiecare, genul acesta de senzație. Îmi rămăsese, până azi, străină. Constat, odată în plus, că orgoliul național este cu atât mai mare, cu cât comunitatea e mai mică. Grupurile mici dezvoltă orgolii mari, poate tocmai pentru a avea senzația că fac parte dintr-un tablou global, în care joacă un rol important.

            Nu am timp să zăbovesc acum asupra unor astfel de constatări. Poate că ele își vor găsi locul în însemnările mele viitoare. Acum, mă simt asediat de chestiuni pragmatice. Cea mai importantă dintre ele mi se pare a fi chiar natura acestui jurnal. În India, îmi permisesem libertatea de a publica imediat, fără niciun fel de autocenzură, tot ceea ce trăiam. Mă simțeam la adăpost; scriam într-o limbă pe care n-o cunoșteau mulți. Apoi, cine ar fi interesat, într-o țară cu peste un miliard de locuitori, de însemnările private ale unui profesor român, chiar dacă ele au ajuns să se transforme într-o carte?! Personajele mele de atunci au aflat că sunt personaje abia foarte târziu, când eu nu mai eram în India. Tipul acesta de lașitate mi-a fost, trebuie s-o recunosc, foarte la îndemână. Acum, însă, datele problemei sunt cu totul altele.

            Pe de altă parte, însă, ce-ar fi un jurnal dacă el ocolește tocmai zonele sensibile, tocmai acele zone care l-ar putea face atractiv pentru cititorul lui?! Sunt într-o etapă a existenței mele când auto-cenzura mi se pare rețeta sigură a unui text prost, care nu transmite nimic autentic. Singura soluție pare a fi compromisul. Voi scrie un text onest, însă voi suprima pasajele delicate, până în momentul când el se va transforma într-o carte. Sper, în felul acesta, ca la momentul publicării variantei integrale, persoanele și evenimentele să nu mai fie afectate de însemnările acestea. Iar dacă nu se va întâmpla așa, totuși, e un risc asumat de la bun început. Trebuie să fii total lipsit de orgoliu pentru a sacrifica o poveste, din dorința a salva personaje care ar putea supraviețui tocmai prin povestea lor. Nu e cazul…

            Dis-de-dimineață, iau un taxi către Comrat. De la Chișinău la Comrat sunt puțin sub o sută de kilometri. Odată ce intru în Găgăuzia, devin mai atent la peisaj și la oameni. Firește că nimic nu e schimbat. De pe geamul unei mașini, nu se văd decât aceleași câmpuri și case, aceleași siluete pe băncile din fața porților sau în jurul micilor magazine de cartier. Cumva, însă, mintea mea nu se poate acomoda… caută diferențe. Când nu le găsește, știu că va începe să și le fabrice. Va trebui să mă feresc de asta. Ajunși în centrul orașului, șoferul întreabă unde se găsește universitatea. Polițiștii sunt întrebați în rusă și răspund în aceeași limbă. Ajung în fața sediului nou al universității, sun la Decanat și, nu peste multă vreme, o studentă coboară și mă conduce înăuntru. Un sediu modern, […]  A doua zi urmează să-mi cunosc studenții.

            Sunt condus către căminul în care urmează să locuiesc. Comratul este un oraș mic, totuși căminul studențesc e relativ departe. Mi s-a pregătit cea mai bună cameră, cu duș și baie individuale. Cum deschizi ușa căminului, intri într-un hol dreptunghiular. Mi se deschide o altă ușă, în fața mea se întinde un hol lung, îngust. Pe jos, linoleum. Holul se deschide brusc într-un alt dreptunghi, la capătul căruia se mai deschide o ușă, către un alt hol, similar, cu notabila excepție a lipsei linoleumului. Acesta nu e atât de lung. Pe jos, covoare. […] Totul pare a fi în deplin acord cu impozanta statuie a lui Lenin, din centrul orașului. Lenin e imortalizat cu o carte sub braț, părând că vrea să plece undeva. […]

Lenin-in-Comrat-Gagauzia           

Camera mea e prima pe stânga. Sunt două încăperi, prima cu un televizor, cea de-a doua cu un pat, la capătul căruia se află ușa către un balcon închis. De pe geam văd o conductă groasă, îmbrăcată într-un fel de material termoizolant. E mult mai bine decât în India. Totul pare funcțional. Sunt prea obosit ca să mai explorez împrejurimile. Adorm cu televizorul pornit. Pe canalul național, muzică populară. Mă rog… mai mult sau mai puțin populară. Versurile sunt de un modernism sâcâitor. Mă tot întreb, dacă vor să cânte despre prezent, de ce n-o pot face folosind ritmuri pop, rock sau hip-hop?! E cumva cacofonic să ai un mesaj de secol XXI și să fii îmbrăcat în straie populare…

            Afară începe să plouă mărunt.

         

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s