Lungul drum al artei de la regulă la haos


 

text publicat in revista „Viata Romaneasca”, nr. 5/2016

http://www.viataromaneasca.eu/articole/61_exerci-ii-de-luciditate/2439_lungul-drum-al-artei-de-la-regula-la-haos.html

chaos-after-the-news-darwin-leonPare că, pe măsură ce societatea tinde să fie din ce în ce mai mult guvernată de reguli, arta, dimpotrivă, își manifestă tendința (naturală?) de a nu se supune vreuneia. De vreme ce ambele, atât organizarea societăților politice, cât și arta, reflectă, în grade și proporții diferite, spiritul uman, n-am putea spune că lipsa regulii este o necesitate a acestui spirit, ca și nevoia de reguli și reglementare, de altfel?! N-am putea deduce, privind în jurul nostru, că specia noastră nu suportă omniprezența și omnipotența regulii, că ea (specia) are nevoie, deopotrivă, de rigoare și haos?! În mod compensatoriu, cu cât o societate simte o mai imperioasă necesitate de a se reglementa prin legi, constituții, coduri penale etc., cu atât arta simte nevoia de a satisface și cealaltă nevoie a acestui spirit uman, de revoltă permanentă împotriva a tot ceea ce l-ar putea încorseta, rigidiza, deposeda de fantezie și imaginație. În societățile „așezate”, neoliberale, cu legi și reguli precise, clare, respectate ca normă, în care domină un anume grad de bunăstare materială generală, arta își permite libertăți la care ea nici nu visează în societăți ceva mai conservatoare, autocratice, cu reguli puține, discreționare, fixe, negociabile. Nevoia de ordine și dreptate socială, de eficiență, duce aproape inevitabil la exacerbarea formelor de artă care transcend frontiere. E greu de crezut că, astăzi, în Coreea de Nord se pot manifesta mai multe forme de avangardă artistică decât, să zicem, în Franța.

            Teoria se verifică și din perspectivă diacronică. Spre exemplu, ca să scrii poezie sau teatru în clasicism, era obligatoriu să respecți regulile de versificație, și nu numai, despre care vorbește Nicolas Boileau. Ca să rostești un discurs în Grecia antică, trebuia să stăpânești cu destulă acuratețe regulile retoricii, așa cum le statuează Aristotel. În felul acesta, literatura și retorica (acestea fiind doar două dintre multele exemple pe care le putem folosi), devin, în perioadele menționate, arte închise, în sensul că nu pot fi practicate de oricine și oricum, nu pot fi înțelese de oricine și oricum. La fel se întâmplă, până la un punct, și cu pictura, muzica, sculptura… Istoricii și bunul-simț comun ne vor spune, însă, că atât Grecia antică, cât și Franța secolelor XVII-XVIII erau societăți cu mult mai puțin… reglementate decât oricare dintre statele europene de azi. Haosul, deci, era mai puțin prezent în artă și, în același timp, mult mai prezent în societatea politică.

            În secolul XXI, aproape că nu există aspect al vieții noastre cotidiene asupra căruia să nu se exercite influența vreunei legi anume, vreunei reguli anume. Ni se spune pe ce parte a străzii trebuie să circulăm ca pietoni, avem legi ce reglementează strict regimul de proprietate și chiar comportamentele dezirabile ale indivizilor. Regulile acestea însoțesc și normează destinul individual de la momentul nașterii și până la cel final, al exitus-ului. Există reguli după care se naște, după care se trăiește, după care se moare (legile funerare sunt un bun exemplu în acest sens). Ele sunt atât de numeroase, de exhaustive, de stufoase, de specifice, încât aproape că nu poți fi sigur că nu ai încălcat vreuna, din neatenție. Arta, pe de altă parte, a parcurs drumul invers; ea a rămas un teritoriu în care tendința de a pune lucrurile în ordine, de a le face să se conformeze este, azi, blamabilă.

            Sigur că lumea academică cedează încă tentației de a împărți literatura în anume categorii, de a încerca, bunăoară, explicarea literaturii prin așezarea acesteia în canoane, de a identifica perioade de creație, de a eticheta generații literare șamd. Orice curs universitar de literatură se va supune unei anume periodizări, unei anume ideologizări a fenomenului literar. Se procedează astfel în primul rând pentru că lumea academică nu a urmat drumul artei, acela de a se elibera de reguli, ci drumul societăților politice, acela de a fixa reguli, de a forța coerențe. Profesorul de literatură nu poate privi critica impresionistă decât cu un anume tip de frison premonitoriu. Când critica literară este impresionistă, ea devine, dintr-o dată, ca și literatura în general, un loc accesibil atât specialistului, cât și neofitului. Dacă acceptăm ca unic criteriu de valoare capacitatea unui produs artistic de a trezi emoții, atunci rațiunea de a exista a specialistului (a criticului de artă, a criticului literar etc.) aproape că dispare. Lumea academică are, deci, nevoie de reguli pentru a explica și descifra fenomenul artistic tocmai pentru că numai astfel ea își justifică existența. Se manifestă, deci, în rigoarea academică și un soi de instinct de supraviețuire, un tip de discurs pro domo ce îmbracă adesea formele disperate ale oricărui tip de discurs pro domo.

            Oricât de naivă ar părea,  întrebarea care aproape că se impune de la sine, în acest punct al discuției, este: de ce anume literatura și arta în general au simțit nevoia de a se mișca împotriva curentului, de a submina tendința de reglementare și legiferare și de a ignora cu grație și condescendență tot ceea ce societatea politică s-a străduit să impună în modernitate, și anume regula? Sub imperiul căror fenomene sociologice arta s-a scuturat violent de legile de organizare internă pe care se străduiseră să le impună practicanții ei cu câteva secole bune în urmă? Paradoxul este că s-ar putea să fim nevoiți a constata că aceleași mecanisme care au impus societăților politice nevoia reglementării au dus la necesitatea imperioasă ca arta să se dezbare de orice fel de reguli. Aș începe prin a opera cu două noțiuni pe care Stephen Hawking le folosește frecvent în încercarea de a descifra misterele universului: infinitul mic și infinitul mare. Pe terenul culturii, firește că cele două concepte vor avea sensuri și valențe diferite.

            Odată cu Iluminismul european, din ce în ce mai mulți indivizi se implică activ în viața societății. Accesul la educație se generalizează, treburile cetății nu mai sunt gestionate de o castă de inițiați și învățați. Infinitul mare, care este societatea umană, simte nevoia reglementării pentru simplul motiv că, în noile condiții, funcționarea unei societăți în absența generalizării regulii devine imposibilă. Setul de reguli este, așadar, răspunsul la sofisticata paradigmă instaurată de iluminism. Arta, însă, nu se adresează primordial infinitului mare. Cutare pictură sau cutare roman nu satisfac nevoile spirituale ale unei societăți generice, ci nevoile individuale ale fiecărui consumator. În infinitul mic, deci, care se referă la indivizi, la universul lor interior, necesitatea reglementării nu mai există. Acolo, haosului îi este permis să existe pentru că nu împiedică funcționarea ansamblului, așa cum ar face-o dacă s-ar  instaura în infinitul mare.

            Un Boileau avea, în epocă, un număr considerabil mai mic de cititori  față de câți are, astăzi, un Houellebecq. Între Boileau și Houellebecq, se află, inexorabil, iluminismul și consecințele sale. Când arta a început să devină un bun de larg consum, ea n-a mai putut rămâne încorsetată în reguli interne și rigidități de tot felul. Așa cum regulile care funcționau în fizica clasică nu au mai fost suficiente pentru a reglementa mișcarea particulelor la scară atomică (apărând, astfel, fizica cuantică), tot așa și regulile atât de necesare pentru funcționarea unei societăți politice n-au mai putut fi aplicate infinitului mic, sofisticării individului. Tipului uman creat de societatea contemporană, cu nenumăratele lui angoase și nevroze, cu infinitele lui tendințe distructive și auto-distructive nu i se mai poate adresa un tip de artă ce respectă reguli. Asupra aceluiași tip uman, însă, societatea politică trebuie să exercite presiunea regulii, a supra reglementării, dacă nu dorește ca mecanismele unei societăți să devină de-a dreptul de negestionat. Dacă admitem, și va trebui s-o facem, că arta s-a democratizat, așa cum a făcut-o și societatea politică, atunci devine limpede că același fenomen (democratizarea) a produs efecte contrare la nivelul infinitului mic și al infinitului mare.  Tendința pare a fi ireversibilă. Odată ce-ai cunoscut avangarda și incredibila ei forță de a sparge canoane, e greu de presupus că te vei întoarce vreodată la regulile stricte de versificație, la, bunăoară, unitatea de timp, de acțiune și de spațiu despre care vorbește clasicismul literar.

            Arta este indisolubil legată de fundamentala facultate umană de a imagina… Societatea politică e profund atașată de principii pragmatice, funcționale. Ea are nevoie de coerență, de predictibilitate, adică tocmai de acele concepte cu care imaginația nu poate lucra. O imaginație predictibilă, care se deplasează, liniar și repetitiv, din punctul A în punctul B nu mai poate fi cu adevărat imaginație. Nevoia de coerență și facultatea de a imagina sunt, ambele, atribute esențiale ale speciei noastre. Esențiale și ireconciliabile. Așa că, nimic nu e mai firesc ca, atunci când societatea politică excelează în reglementare și coerență, arta să-și permită libertăți supreme, paradoxuri, refuzul regulii. În felul acesta, se realizează echilibrul între două nevoi umane, ambele imperative. Autorității legii, omniprezentă în lumea contemporană, nenegociabilă, i se opune deplina libertate a artei, chiar dacă această formă de libertate echivalează adesea cu scandalosul și amoralul.

            Sigur că, în fața unui astfel de fenomen, criticul de artă și lumea academică vor ridica, adesea, sever din sprâncene. Sigur că făcătorii și desfăcătorii de canoane, analiștii de tendințe și judecătorii frumosului estetic vor deplânge vulgarizarea artei, kitschul și lipsa de gust. Poate au și dreptate s-o facă. E bulversant să trăiești într-o lume, aceea a artei, în care oricine poate intra pe fereastră, poate ocupa scena oricând și oricum, făcându-și loc cu coatele printre spiritele lui Homer, Shakespeare, Cervantes sau Da Vinci. În definitiv, însă, arta, oricât de prozaic ar putea părea, are exact valoarea pe care i-o dă consumatorul ei, are exact valoarea pe care i-o dă capacitatea ei de a circula și de a stârni emoții. Scriitorul prezent în bibliografiile obligatorii ale programelor școlare sau universitare are, astăzi, toate șansele de a rata întâlnirea cu cititorii lui tocmai pentru că e parte a canonului. Așezat, cu sau fără voia lui, în canon, el capătă statura unui artist osificat, de care te apropii cu greu. Prezența lui acolo îl face parte a unui sistem de reguli, a unei paradigme academice. Îți dă senzația că nu te poți apropia de el decât stăpânind instrumentarul teoretic al celor care l-au așezat în canon; or, asta dezarmează. Dezarmează în primul rând pentru că nevoia de a consuma artă astăzi e, adesea, o reacție de revoltă împotriva supra reglementării, a mecanicizării sociale, a robotizării existențelor noastre individuale. Birocratizarea vieții noastre de zi cu zi face din artă o alternativă, o supapă. Tocmai de aceea ea, arta, nu mai poate respecta reguli.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s