Cartea-mărturisire


 

text publicat in revista „Viata romaneasca”, nr. 8/2016

http://www.viataromaneasca.eu/articole/61_exerci-ii-de-luciditate/2525_cartea-marturisire.html

tipatul-lui-edvard-munch_35159300Aproape că nu există tragedie ori eveniment important pentru această planetă care să nu fie urmate de o carte-mărturisire. Există cazuri în care însemnările sunt făcute din chiar miezul evenimentului (celebrul jurnal al Annei Frank); alteori, supraviețuitorii, singuri sau în colaborare cu vreun jurnalist sau scriitor, își mărturisesc post-factum trăirile, în cărți care, invariabil, ajung bestsellers (a se vedea recentele cărți semnate de Malala Yousafzai, „Eu sunt Malala”, respectiv Nojoud Ali, „Divorțată la 10 ani”). În unele situații, mărturisirea îmbracă haina clasică și atrăgătoare a jurnalului literar, a autobiografiei; în altele, însă (și pe acestea le voi discuta), produsul literar finit nu mai poate fi atât de strict trecut în categoria jurnalului. Nu știu cu exactitate dacă fenomenul justifică o discuție despre o nouă specie literară. Și chiar de-ar fi așa, interesantă nu e această aridă etichetare a unei noi specii literare în sine, ci mecanismele care o fac posibilă și, mai ales, capacitatea acestui tip de scriitură de a-și găsi cititori, nu puțini și nici legați exclusiv de un anume areal geografic sau grad de educație. Cert e că o astfel de literatură-mărturisire, legată de un eveniment strict, precis, bine delimitat în timp și spațiu, nu mai poate fi exclusiv circumscrisă jurnalului. Ea e la granița fragilă dintre stilul memorialistic, beletristic și jurnalistic.

               În sensul său clasic, jurnalul acoperă o realitate interioară vastă ce se suprapune, mai mult sau mai puțin, unei epoci. Cartea-mărturisire, deși respectă, adesea, convenția adresării la persoana I, are ceva din actualitatea unei știri de ziar, dar se poate salva de efemeritatea acesteia. Celebrul caz al cărții lui Gabriel Garcia Marquez, „News of a Kidnappind” e relevant. Fără să fie altceva decât martor detașat al poveștii, scriitorul ne vorbește despre episodul răpirii câtorva personalități columbiene de către oamenii lui Pablo Escobar, la începutul anilor `90, secolul trecut. Cazul a fost intens mediatizat. Aici, nu mai avem nici măcar convenția persoanei I. Garcia Marquez face un efort intens de documentare, vorbește cu cei implicați și construiește o poveste, îmbinând reguli de scriere tipice beletristicii cu elemente de scriere jurnalistică.

               Reîntorcându-ne la jurnal, s-ar putea spune că el este destinat acelui tip de cititor care are curiozitatea, răgazul și dorința de a descoperi o lume. Citind jurnalul lui Mihail Sebastian, cititorul are senzația că, în fața lui, se ridică ușor colțul unei cortine, că vede o semnificativă bucată a unui puzzle. Asta, însă, dacă este îndeplinită simultan actului lecturii o condiție esențială: cititorul trebuie să aibă informații prealabile. El trebuie să știe, fie și vag, ceva din mecanismele care animau lumea despre care vorbește Mihail Sebastian. Altfel, jurnalul său riscă să rămână neînțeles. Pe de cealaltă parte, însă, acest nou tip de carte-mărturisire, nu e atât de severă cu cititorul. El trebuie să cunoască doar un eveniment relevant al timpului său, cel despre care se vorbește în carte, și e suficient. Chiar dacă nu-l cunoaște, internetul îl va  lămuri în mai puțin de 5 minute. Bunăoară, privind la filmul „Cei 33” (2015), regizat de Patricia Riggen, dedicat poveștii spectaculoase a salvării unor mineri chilieni blocați în subteran, nu trebuie să faci altceva decât să citești câteva rânduri despre povestea reală, asta în cazul în care n-o cunoști deja de la jurnalele de știri, și iată-te echipat să vezi pelicula și s-o înțelegi. Acolo nu e vorba de o lume, ci de un fapt particular, o dramă în care personajele centrale nu sunt sistemele politice și ideologice, ci caracterele umane, anaționale, care există ca personaje exclusiv pe durata mărturisirii. Nimeni nu va fi preocupat de viața vreunuia dintre mineri înainte și după eveniment decât cu totul tangențial, din rațiuni de tehnică cinematografică. Ei apar pe scena istoriei odată cu dezastrul minier din 2010 și dispar din ea imediat după consumarea dramei.

               Cititorul unui jurnal clasic, e atras adesea spre carte de forța personalității celui care scrie, în vreme ce acela care lecturează o carte-mărturisire merge către ea fascinat fiind de însuși evenimentul mediatizat; atât de mediatizat, încât simplul statut de supraviețuitor al naratorului legitimează și incită. Avem, de pildă, cazul cărții lui Leon Leyson, „Un băiat pe lista lui Schindler”.  Unui cititor oarecare, numele lui Leon Leyson nu-i spune nimic. Faptul, însă, de a fi supraviețuit lagărului de exterminare și de a se fi aflat pe deja celebra lista a lui Schindler conferă cărții un statut care nu-l poate lăsa pe cititor indiferent. Sigur că, așa cum se întâmplă adesea în literatură, distincția aceasta nu operează întotdeauna cu maximă precizie, cu maximă claritate. Nici nu e atât de important, de altfel. Căci, dincolo de aceste până la urmă artificiale și scorțos teoretice încadrări și lămuriri terminologice, altceva mi se pare a prezenta interes. Privind către cărțile cu succes la public în ultimele decenii, constatăm că se înmulțesc cărțile-mărturisire, cele care pornesc de la un eveniment precis, de impact, intrat în conștiința colectivă. În aceste cazuri, scriitorul, personalitatea lui, aproape că nu mai interesează. Calitatea de martor, de preferat și aceea de supraviețuitor, face mai mult decât talentul scriitoricesc sau stilul. Evenimentul în sine vinde, chiar dacă e narat mediocru.  

               Genul acesta de carte aproape că respectă teoria darwiniană a supraviețuirii celui mai bine adaptat. Este, dacă se poate spune așa, echivalentul literar al breaking news-ului. De studiat, din această perspectivă, cartea care a făcut ceva vâlvă la noi, „Cronică de Cotroceni” (Adriana Săftoiu). Jurnalul perioadei petrecute de autoarea lui în calitatea de consilier prezidențial la Cotroceni, e studiul de caz cel mai potrivit pentru a încerca o analiză asupra pericolelor pe care le ascunde o carte-mărturisire. Primul dintre ele ar fi, în mod evident, efemeritatea. Peste vreo 5-6 generații, cartea Adrianei Săftoiu va fi incitibilă pentru publicul larg. Evenimentele și oamenii de acolo, atât de importanți în fotografia de moment a României, vor prezenta interes poate numai pentru cercetători și istorici. Prin anul 2200, e greu de presupus că mai poți citi „Jurnalul de Cotroceni” pe nerăsuflate, așa cum o poți face astăzi, în anul de grație 2016. Așadar, genul acesta de scriitură are toate avantajele unui breaking news, dar, evident și multe din defectele și dezavantajele lui. Breaking news-ul supraviețuiește în imediat, dar are mari șanse să dispară odată cu momentul concret care l-a generat.    Există, firește, evenimente care, deși locale, schimbă fundamental paradigme. Evenimente în urma cărora lumea nu mai arată așa cum arăta până la ele. Cartea-mărturisire ce pornește de la astfel de momente creatoare de paradigme are, firește, un alt destin. Să ne amintim de 11 septembrie. Martin Amis, Ian Mc Ewan și, tangențial, John Updike au scris ficțiuni legate de atentatele de la World Trade Center. Ei sunt deja scriitori consacrați. Există, însă, și povești ale martorilor și supraviețuitorilor atentatelor, anonimi care, tocmai pentru că nu sunt profesioniști într-ale ficțiunii, capătă credibilitate și stârnesc emoții.

               Dacă cineva ar trebui să fie recunoscător acestui nou tip de relatare cu succes la public (cartea-mărturisire), atunci acela trebuie să fie istoricul. Sigur, istoricul obișnuit cu documentul prăfuit va spune că o relatare de acest gen are în ea parazitare doze de ficțiune. Însă, se vor găsi și istorici care să ne reamintească tuturor că, în definitiv, ficțiunea și istoria nu sunt incompatibile; ele fac casă bună, chiar dacă una strâmbă din nas superior la apariția celeilalte. Principala sursă de incompatibilitate ține de o distincție ușor artificială în lumea nebună a secolului XXI: istoria lucrează cu fapte, ficțiunea cu emoții. Iată, deci, că tocmai cartea-mărturisire este dovada palpabilă, incontestabilă, că incompatibilitatea aceasta e doar teoretică. „Divorțată la 10 ani” (un titlu care nu lasă niciun dubiu cu privire la intenția comercială a textului) este un exemplu de document istoric și ficțiune literară, de carte scrisă sub imperativele momentului, care satisface, deopotrivă, nevoia de breaking news și informare. Nojoud Ali este o fetiță yemenită care, după obiceiul locului, este căsătorită de părinții ei la vârsta de 9 ani. Deși există promisiunea soțului de a-i respecta intimitatea până la vârsta majoratului, evident că aceasta nu va fi ținută. Nojoud Ali profită de un moment de libertate și fuge la tribunalul din Sana`a, cerând divorțul. Urmează un scandal internațional intens mediatizat, cu apărători ai Drepturilor Omului implicați în acest caz. Scrisă în colaborare cu Delphine Minoui, cartea, tradusă și la noi, nu are  cine știe ce valențe literare. Este, însă, genul de carte-mărturisire care nu e nici jurnal, nici istorie, nici, în sens academic, umanist, literatură de bună calitate. E, totuși, o mărturie care emoționează și care se citește în diferite colțuri ale acestei planete.

               Ceea ce mi se pare, iarăsi, demn de semnalat e că avem aici unul dintre multele exemple vii că, de fapt, televiziunea, chiar și atunci când e exclusiv comercială, alarmistă și superficială, poate ajuta literatura. Cele mai multe dintre cărțile-mărturisire citate pe parcursul acestui text circulă masiv și au succes tocmai pentru că, la un moment dat, televiziunile comerciale au popularizat evenimentele pe care ele, cărțile, le relatează. N-ar fi deloc riscant să spun că unele dintre aceste cărți există tocmai datorită cinematografiei și televiziunii. Avem o mărturisire directă în acest sens. Leon Leyson a fost motivat să scrie cartea „Un băiat pe lista lui Schindler”, după ce a constatat succesul de care se bucură pelicula lui Steven Spielberg („Lista lui Schindler”, 1993).

               Pare că modernitatea noastră a democratizat până și domeniul atât de rigid al familiarizării unuia cu celălalt. Avem, prin intermediul cărții-mărturisire, dar nu numai, nesperată șansă de a ne cunoaște mai bine unii pe alții. „Nesperata” pentru că, multă vreme, a-l cunoaște pe celălalt, a cunoaște alteritatea unei alte culturi, era un domeniu elitist, rezervat intelectualului rasat. Acum, acesta este un demers accesibil oricui. Avem povești… din ce în ce mai multe și mai accesibile povești din lumea celorlalți. Povești ale unor oameni obișnuiți care ne vorbesc despre propriile lor experiențe. Povești care ne interesează și pentru că stârnesc emoții și au capacitatea de a le stârni instantaneu, în diferite colțuri ale planetei. Ne-am obișnuit cu ideea, dar dacă am face exercițiul detașării, am fi, cu siguranță, fascinați la simplul gând că, oameni aflați la mii și mii de kilometri unii de alții, oameni diferiți, care n-au auzit și  nu vor auzi vreodată unul de celălalt, care vor muri fără a se fi intersectat măcar, întorc filele aceleiași cărți, marcați de aceleași povești, spuse simplu, fără altă pretenție în afară de aceea a mărturisirii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s