Jurnal găgăuz (III)


Din rațiuni lesne de înțeles, jurnalul va fi publicat pe blog în varianta sa (auto)-cenzurată. Dacă se va transforma vreodată în carte, va putea fi citit în integralitate.

 

martie – aprilie 2016

 

               Afară, începe să se încălzească ușor. Aștept răbdător să treacă aceste câteva luni, conștient fiind că sunt încă în plină perioadă de acomodare. V.B, un prieten din Chișinău, îmi spusese, atunci când am venit aici, că în ceva mai mult de trei luni o să-mi fie foarte greu. Comrat este un oraș mic, genul de oraș de provincie unde e destul de greu să-ți faci prieteni. În sinea mea, tindeam atunci să nu-i dau dreptate. El n-avea de unde să știe că dificultatea mea de a-mi face prieteni nu ține de mărimea orașului în care trăiesc, ci de o incapacitate interioară care vine dintr-un amestec de timiditate și aroganță. Cu toate acestea, ceva adevăr trebuie să fie și în vorbele lui V.B.

               7 martie, ziua mea de naștere. Nu merg la universitate. De dimineață, îmi deschid laptopul și Facebook-ul mă înștiințează conștiincios că sunt unul dintre sărbătoriții zilei. Ca să-mi reîmprospăteze memoria, îmi aduce aminte de 7 martie 2015… Ies pe balcon, îmi fac o cafea, îmi aprind o țigară și deschid geamul, contemplând aiurea țeava de gaz care trece prin fața clădirii, îmbrăcată într-un soi de folie argintie, pentru a o proteja de îngheț, bănuiesc. Venisem aici cu dorința de a învăța rusă. Mi-am procurat chiar niște cărți, în tentativa de a învăța. Treptat, însă, un soi de lentoare deprimantă m-a făcut incapabil să merg mai departe. Am terminat rapid cărțile cu care venisem din țară și am eșuat lamentabil în tentativa de a-mi procura altele noi. Am identificat o mică librărie în oraș, în centru, pe strada cu supermarketul, foarte aproape de parcul central. Acolo, însă, nu sunt nici măcar cărți în limba română, ce să mai vorbim de cele în limba engleză. Mă cuprinde un soi de panică. Mi-e teamă că engleza pe care o vorbisem vreme de patru ani, zi de zi în India și, apoi, timp de vreo 3 ani, sporadic, în România, se va rugini iremediabil. Îmi alung gândul din minte… sunt multe altele care ar trebui să mă preocupe acum.

               Sunt invitat la un eveniment organizat de singurul liceu cu predare în limba română din Comrat. Când intru pe coridoarele lungi ale clădirii, mă surprinde neplăcut genul de emoție cu care privesc la panourile cu Eminescu și Alexei Mateevici, aliniate de o parte și de alta a coridorului. Recunosc sindromul depărtării de țară… îl mai trăisem de câteva ori. Dacă am învățat ceva din experiențele astea, e că ele nu sunt făcute pentru a fi mărturisite public. Atât de mult, de prost, de patetic s-a vorbit la noi despre lucruri de genul acesta, încât le privesc cu un soi de scepticism, dacă nu chiar cu o oarecare furie. Copiii vorbesc o română impecabilă, […].

E, totuși, în această țară o manie a festivismului […]. Printre multele tumori pe care le-a plantat în noi comunismul se află și aceasta: plăcerea lașă, umilă de a face parte dintr-o masă, nu contează care. Excitația frenetică de a fi parte a unei mulțimi de oameni care aplaudă, agită baloane și steaguri… Circul acesta care ține loc de pâine și pe care l-au practicat comuniștii oriunde au avut norocul de a se instala confortabil (în Europa sau Asia)… Am vaga senzație că și politicienii de aici se simt mult mai bine când se află în fruntea unui grup masiv de susținători, traversând, alături de presă, străzile orașului, decât în birourile lor, rezolvând diferite probleme, în liniște, acolo unde nu îi poate privi sau admira.

               Nu mai am apă caldă. Aștept, în speranța că e vorba despre vreo defecțiune minoră, însă optimismul meu dispare imediat ce aflu că dușul de la capătul coridorului pare să funcționeze. Problema nu e, deci, generală. Reușesc cumva să mă fac înțeles și un bărbat între două vârste […] vine să verifice. E vorba de o piesă destul de scumpă, așa că, temporar, voi face duș la capătul coridorului. Dintr-o dată, îmi dau seama că ieri am fost mai fericit decât azi. Simpla imagine a unui duș funcțional în cameră apare acum ca una idilică. În săptămânile care urmează, încep să îmi dau seama că va trebui să închiriez un apartament în oraș. Căminul e departe de centru, apa caldă lipsește și atmosfera generală, gri, sufocantă, mă paralizează. De multe ori, ajuns acasă, nu pot face altceva decât să mă trântesc în pat, încercând să citesc. Serile sunt destul de gălăgioase. Muzică rusească, un soi de folk siropos, lamentabil… Nu cred, însă, că voi putea face ceva până în septembrie, odată ce începe un nou an universitar.

               La universitate, cursurile îmi oferă o oarecare satisfacție. Doar „oarecare”, pentru că îmi dau repede seama că nimeni nu e interesat de literatură și cultură în general. Lucrurile funcționează cu un pragmatism care mă îngrozește. Există senzația că o limbă poate fi vorbită scurtcircuitând fenomenul cultural. Un dicționar, solide cunoștințe de gramatică și gata… Ca și în India, ca și în România, discuțiile despre literatură obosesc, plictisesc, debusolează. Se citește puțin și prost.

               Merg la Chișinău. Pregătesc o prezentare despre limba română, în cadrul unui „Festival al limbilor”, organizat de Centrul Cultural Evreiesc. E o evadare binevenită. Îmi propun ca, odată ce lucrurile se vor așeza aici, să petrec cât mai mult timp în Chișinău sau călătorind. Deocamdată, însă, acesta e doar un gând. Rămâne de văzut dacă el se va materializa și când.

               Senzația mea e că sistemul universitar de aici e guvernat de un imens haos. Nimeni nu pare a ști care sunt regulile, ce și când trebuie făcut. Poate că o cauză e și faptul că nu se vorbește limba română. Orice document venit de la minister trebuie tradus înainte de a fi pus în practică. Nu e, însă, singurul motiv. Am ajuns în această țară în momentul în care ea încearcă să facă tranziția de la lumea veche înspre lumea nouă; regulile lumii vechi, cele pe care toată lumea le înțelegea, fac loc unora cu totul diferite. Procesul de schimbare generează confuzie, uneori revoltă. Birocrația e înspăimântătoare și nu rare sunt momentele când nimeni nu mai înțelege nimic.

               Am nevoie de un permis de ședere în Republica Moldova. […]. Fiecare societate, ca și fiecare organism, are un ritm al său. Momentan, nu reușesc să-l identific pe cel găgăuz. Nici nu prea am cum. E nevoie de timp, e nevoie de interacțiune… Firește că experiența mea în India m-a învățat că e inutil să critici; pierzi atâta timp criticând, încât nu mai poți înțelege. Lucrurile stau cam în felul următor: ritmul meu personal și cel al societății în care mă aflu acum sunt în contratimp. De vreme ce, însă, societatea aceasta funcționează de decenii în ritmul acesta al ei, de vreme ce sunt indivizi care, ca peste tot, își duc existența așa, fără tensiuni semnificative, înseamnă că eu sunt cel care trebuie să învăț să-i surprind tempoul și să mă adaptez. Eu sunt intrusul aici, eu sunt cel care trebuie să mă schimb. Fac plimbări lungi prin oraș, încercând să observ atitudini, reacții, raportări la diferite fapte banale de viață.

               Din când în când, trăiesc o inimaginabilă ușurare când constat că sunt înțeles vorbind în limba română. Se mai întâmplă, uneori, ca în vreun magazin, în vreun supermarket, în vreo „rutieră”, în vreo bancă cineva să vorbească românește. Trebuie să pornesc de la premisa că, în următorii cel puțin trei ani, aceasta va fi casa mea. Străzile acestea, oamenii aceștia, universitatea aceasta… Când mi se întâmplă să mai uit că asta e realitatea, mă ajută acest jurnal. A-mi pune gândurile pe ecranul laptopului echivalează cu o exorcizare a nemulțumirii, a disperării, a frustrării…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s