O țară de suspecți


              welcome-to-reality Platon a fost un antidemocrat convins; el credea că societățile sunt și trebuie conduse de o castă de inițiați care trebuie să-și impună voința și proiectele asupra maselor. In absența unei asemenea caste, societatea dezvoltă tendințe anarhice. În ultimii ani ai secolului XIX, Gustave Le Bon anticipa că ne îndreptăm spre un tip de societate în care masele vor avea, din păcate, spune el, un cuvânt din ce în ce mai greu de spus. El merge mai departe, afirmând că tot ceea ce a reușit vreodată o masă de oameni să facă a fost să distrugă, nicidecum să construiască. În apărarea lor, trebuie spus că ambii vorbeau despre lumi și timpuri demult apuse. Preocuparea, însă, pentru această aparent insolvabilă dihotomie mase vs. lideri va rămâne actuală peste secole. O vedem activându-se și în timpurile noastre.

               Dacă, însă, facem câțiva pași în spate, s-ar putea să constatăm că lucrurile nu sunt tocmai așa de simple și că întrebarea nu este pentru ce anume optăm, pentru rolul predominant al liderului sau al comunității. Salturile înainte și înapoi ale unei societăți nu se datorează în exclusivitate maselor sau indivizilor; e, mai degrabă, un amalgam de factori. Sigur că protestele, mitingurile, ieșirile în stradă sunt din start susceptibile de a fi manipulate într-o direcție sau alta; sigur că mulțimile acționează din impulsuri emoționale și, de multe ori, sunt insuficient informate. În același timp, însă, fără existența lor, revoluțiile care au schimbate regimuri și paradigme nu ar mai fi fost posibile.

               În ceea ce privește manipularea, poate n-ar mai trebui să o judecăm atât de sever. Conștiința individului e permanent manipulată de cărțile pe care le citește, de prietenii de care se înconjoară, de opțiunile politice care i se pun în față… A suprima orice formă de manipulare echivalează cu a plasa un individ într-o peșteră, izolat de orice fel de interacțiuni sau circulație a ideilor. Sistemele de educație, religiile, valorile morale etc. sunt, toate, forme de manipulare.

               Ce se întâmplă cu individul care crede că este manipulat, că se află permanent în centrul unor comploturi, că, undeva, în vreo cancelarie, se apasă pe butoane care-i guvernează existența?! Devine paranoic. În România de astăzi, oricine are o atitudine pro sau contra ceva, devine suspect că servește unor interese (politice sau de altă natură). Oricine reușește să ocupe o funcție ceva mai importantă, devine suspect; oricine iese în stradă, pentru a susține cine știe ce cauze, devine suspect; oricine refuză să iasă din casă pentru a susține aceleași cauze, devine suspect; oricine are o idee care, tangențial, se apropie de ideea vreunui politician sau partid politic, devine, la rândul lui, suspect.

               România a devenit țara în care nu ți se mai permite să fii naiv. Nu mai poți avea propriile gânduri, fără ca cineva să se grăbească să îți așeze pe frunte etichete. Dacă ești de acord cu vreo idee a lui Cioloș, devii cioloșist, dacă ești de acord cu vreo afirmație a lui Băsescu, devii băsist, dacă ești cumva de stânga, devii PSD-ist… România abundă de analiști care te așază pe canapeaua roșie și, freudian, îți vor demonstra că, bunăoară, dacă ești de acord cu TVA-ul scăzut la alimente, ești un socialist care, în tinerețe, avea vise erotice cu Marx în postura de partener!

               Fără ca măcar să-l fi citit pe Gustave Le Bon, analiștii noștri se pricep să decodeze psihologia mulțimilor și să identifice cu precizie chirurgicală cine e influențat de cine. Toată lumea zâmbește superior la gândul că poate exista un individ sau o masă de indivizi care, în modul cel mai sincer cu putință, cred în anumite lucruri, au anumite valori, independente de personaje politice sau cercuri de influență.  Firește, cercuri de influență există, conspirații există, lobby-uri există… doar că, uneori, ele par a fi atât de prezente, încât creează isterii în masă.

               În felul acesta, în mod pervers, factorul politic ajunge să aibă mai multă putere decât are în mod real. Îmi aduc aminte de un episod pe care mi l-a relatat un prieten indian, la New Delhi. Pentru că spitalele publice erau mai tot timpul aglomerate, oamenii aveau obiceiul de a merge la parlamentari și de a-i ruga să le dea scrisori de recomandare către medici. Și, parlamentarii le scriau. Firește că niciun medic nu le lua în seamă; erau atât de multe, încât, uneori, mai toată lumea avea câte o astfel de scrisoare. Însă, pacientul pleca mulțumit. Avea impresia că puterea parlamentarului îl va ajuta să ajungă mai repede la un serviciu medical. Puterea se întreține și cultivând iluzia ei.

               Tocmai de aceea, oricâte zâmbete de superioritate ar stârni formularea aceasta, avem nevoie de naivi. De oameni care să fie convinși că se poate face ceva în această țară și fără a da telefoane sau a strecura discret plicuri cu bani prin diverse buzunare. De oameni care privesc în jurul lor fără a avea reflexul bolnăvicios al conspiratorului.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s