Timpul lecturii


text publicat in revista „Viata romaneasca”, nr. 9/2016

http://www.viataromaneasca.eu/articole/61_exerci-ii-de-luciditate/2549_timpul-lecturii.html

               timpulÎmi amintesc că, de la bun început, ceea ce m-a fascinat în literatură a fost raportul fluid, ludic pe care Povestea îl întreține cu Timpul, cu ideea de timp, mai degrabă. Firește, pe măsură ce m-am lămurit în legătură cu timpul proustian, cu viziunea lui Blaga sau cu cine știe ce alte teoretizări și filozofări legate de Timp, extazul s-a mai domolit… El a îmbrăcat, din păcate, haine convenționale și, pentru că acum curiozitățile mele inițiale poartă etichete, se supun convențiilor și limbajelor de specialitate (sunt, carevasăzică, ordonate), au căpătat o oarecare morgă, nemaifiind în stare să excite atât de tare imaginația, ca în momentul originar al apariției lor. Totuși, dincolo de și lăsând la o parte orice conceptualizări, ideea că există un produs uman care are capacitatea de a împături și despături timpul, cu mult înainte ca vreun om de știință să se fi gândit măcar la asta, e remarcabilă.

               Avem, așadar, timpul povestitorului, al scriitorului, timpul poveștii, apoi, timpul fiecărui personaj și, mai presus de toate, căci el este într-adevăr o enigmă încă insuficient cercetată, avem timpul lecturii, momentul precis în care un text este lecturat. Dacă despre timpul poveștii și al autorului ei se pot spune multe, de treaba aceasta ocupându-se criticii și istoricii literari, timpul lecturii e cu desăvârșire volatil. Nu înseamnă, însă, că trebuie ignorat, pentru că, din foarte multe puncte de vedere, timpul lecturii este cel esențial, el distorsionează definitiv și ultim toate celelalte timpuri, forțându-le să i se supună. Timpul lecturii este și singurul care produce efecte concrete. Societățile umane, prin liderii lor, sunt animate de idei care se nasc în timpul lecturii. Cărțile în sine, cu autorii lor cu tot, n-ar valora mare lucru dacă n-ar fi actualizate perpetuu, odată cu fiecare citire.

               Personajele filmelor post-apocaliptice au, invariabil, momente când descoperă prin vreun ungher de buncăr o carte cu file îngălbenite. În 2044, într-un viitor distrus de o molimă ce amenință însăși existența speciei umane, supraviețuitorii din „12 Monkeys” nu-l citesc pe Shakespeare așa cum îl citise Charlotte Brontë (care și citează copios din el, în „Jane Eyre”). E acolo altceva; e nostalgia cu care niciun cititor nu poate empatiza pe deplin decât în momentul în care el însuși se va fi găsind într-o situație similară, post-apocaliptică.

               Timpul lecturii actualizează o iluzie umană pe care ne putem închipui că o putem suspenda, pe măsură ce devenim din ce în ce mai educați, mai… sofisticați. Iluzia că lumea trebuie să fi arătat, cumva, întotdeauna așa cum arată astăzi. Firește, rațional, nu e greu să respingem o astfel de ipoteză. Cu toate astea, ceva din prejudecata aceasta supraviețuiește la întâlnirea cu fiece text literar. Nu e carte suficient de puternică, încât să-l absoarbă pe cititor în întregime în timpul ei. Ea lasă ceva din cititor în afară, în timpul lecturii. E ca scufundarea într-o apă; o mână, un picior sau o parte a capului rămâne la suprafață; întregul corp nu poate să dispară sub ape decât pentru perioade foarte scurte. Așa cum corpul uman are nevoie de momente în care, ridicându-se deasupra apei, respiră, tot astfel și cititorul unui text rămâne cu o parte din conștiința sa în afara timpului cărții, rămâne agățat de prezent, indiferent de nivelul său de pregătire sau de ceea ce-i dictează rațiunea.

               Uneori, nici nu e posibilă o altfel de abordare. Timpul lecturii presupune și un tip de limbaj care e atât de puternic ancorat în prezent, încât distorsionează textul. Limbajul însuși, ca realitate mentală, îl obligă pe cititor să rămână agățat de prezentul său. Cuvintele, la fel ca și oamenii, nu numai că îmbătrânesc odată cu trecerea timpului, dar își și schimbă sensurile. Sensul oricărui cuvânt e dependent de contextul în care e el folosit, or, contextul devenind inaccesibil (nu pot citi aventurile lui Sherlock Holmes așa cum vor fi fost ele citite de contemporanii lui Conan Doyle), el, cuvântul, e decodat într-un nou context, cel al prezentului celui care citește.

               Poate că exemplul cel mai potrivit e de găsit în „Jane Eyre”. În ediția publicată de Editura Corint, în 2015 (traducere, Mirella Acsinte, prefață Cornel Mihai Ionescu), la pagina 349, Rochester i se adresează lui Jane astfel: „-Asta e chiar ipohondrie, Jane”. Citită astăzi, replica ne lasă să credem că Rochester este ironic și ușor cinic, dacă nu chiar disprețuitor, acuzând-o pe Jane de a fi ipohondră. Tresărim ușor, ca cititori, de vreme ce orice poate fi spus despre Jane Eyre, numai că ar fi ipohondră nu. Pentru noi, ipohondrie are sensul pe care îl definește astăzi Dicționarul Explicativ al Limbii Române: „Stare psihică morbidă,  caracterizată prin neliniște continuă, teamă și preocupare obsesivă de starea sănătății proprii; idee fixă a cuiva care crede că suferă de o boală pe care, în realitate, nu o are”. Timpul lecturii, prezentul lecturii nu ne lasă să asociem acestui termen vreo altă semnificație. Totul se lămurește, însă, odată cu nota de subsol: „Înțelesul acestui cuvânt s-a  schimbat în cursul secolului al XIX-lea. Brontë îl folosește conform definiției din Domestic Medicine: Ipohondria, deprimarea sau nevricalele reprezintă o anumită stare de spirit însoțită de confuzie în idei, când în cele mai mărunte lucruri sunt văzute cele mai mari nenorociri și din orice senzație, oricât de ușoară,  sunt imaginate cele mai grele consecințe: iar în privința acestor temeri și senzații există întotdeauna convingeri și credințe dintre cele mai îndărătnice”.

               În unele ediții, însă, această notă lipsește. Cititorul obișnuit e lăsat să înțeleagă că Jane Eyre e, în viziunea lui Rochester, un bolnav închipuit. Se poate riposta că mica neînțelegere nu afectează fundamental înțelegerea romanului. Dacă ea ar fi singulară, aș fi perfect de acord. Însă, în câte alte texte literare ale secolelor trecute se găsesc astfel de cuvinte ale căror sensuri au fost alterate în timp?! Cine poate contabiliza și spune cu certitudine că ele, toate, sunt nesemnificative?! Să ne gândim doar la problemele de traducere a Vechiului Testament din ebraică în greacă. Sensuri întregi au fost fie distorsionate, fie înlocuite cu altele, accesibile paradigmei mentale a noii limbi în care textul a fost tradus.

               Pe lângă problematica pragmatică a cuvintelor care își au propriul lor prezent și spun celor care le folosesc lucruri pe care nu le spuseseră cu secole în urmă, mai e și complicata chestiune a imaginației. Lectura unui text literar activează facultatea imaginației. Cuvântul citit lasă în mentalul nostru o imagine care ne ajută să înțelegem textul, cu acțiunea și personajele sale. Însă, cum ar putea aceste imagini să aparțină altui timp decât timpului imediat, al lecturii?! Imaginarul omului contemporan e locuit de imagini ale lumii în care trăiește. El convertește tot ce nu e din lumea lui în imagini similare realității sale. Extratereștrii arătau într-un anume fel pentru imaginarul contemporanilor lui H.G Wells și arată cu totul altfel pentru imaginarul omului de secol XXI, obișnuit să zboare cu avionul, să locuiască în zgârie-nori și să-și folosească telefonul mobil pentru a comunica, în timp real, cu semeni care se află, la momentul concret al comunicării, în celălalt colț al planetei.

               Micile zone  de confort care animă lumea noastră și care nu erau acolo secolele trecute antrenează  modificări fundamentale în paradigma imaginației. Dacă priviți filme a căror acțiune se petrece la curtea regilor Franței, acum câteva secole, veți vedea reconstituite, cu mai mult sau mai puțin talent, vestimentația, decorurile sau codurile comportamentale… cu toate acestea, majoritatea acestor pelicule lasă la o parte, ca un detaliu insignifiant, problematica… igienei. Un detaliu mundan precum prezența sau absența obiectelor de igienă personală, indispensabile astăzi, poate face, însă, diferența. E greu pentru imaginația omului modern să reconstruiască atmosfera de la Versailles, în vremea regelui Ludovic al XIV-lea, deși cunoaște, dacă e cât de cât informat, că, în secolul XVII, igiena personală, fie ea și a unui cap încoronat, era, în termenii modernității, lacunară (ca să folosesc un eufemism). Ea, imaginația, nu va reține decât fastul și pompa de la curtea regelui, ambele recreate de cinematografie și literatură; nu va avea acces la mirosuri și la detalii care, dacă ar fi să apară în filme, ar crea o repulsie ce ar estompa până la dispariție fastul și „glamour”-ul epocii.

               Žižek vorbește, într-una dintre conferințele sale, despre hermeneutica… wc-urilor publice. El încearcă să extragă semnificații culturale din modul în care arată băile în hotelurile diferitelor țări pe care le-a vizitat. Dincolo de ineditul abordării și de aparenta forțare a lucrurilor, ceea ce putem reține de acolo este tocmai această idee majoră: mentalul nostru, imaginile pe care ni le creăm despre cutare sau cutare perioadă istorică sau personaj al altui secol sunt dramatic afectate de propriul nostru prezent. Chiar și atunci când, cu bună credință și instruire, încercăm să înțelegem contexte, mintea noastră le va decoda așezată ferm, cu ambele picioare, în solul propriului prezent.

               Așadar, timpul lecturii ar trebui să fie, mai mult decât este, obiect de cercetare. El ne-ar putea spune multe atât despre obiectul aparent pasiv al cercetării, cartea în sine, cât și despre subiectul ei, lectorul. Amuzant mi se pare că stăruim, adesea, în eroarea de a ignora interpretări ale textelor care nu corespund unui timp canonic al lecturii. Adică, de fiecare dată când elevii sau studenții interpretează un text literar într-o manieră proprie nivelului lor de înțelegere, ne grăbim să-i „aducem pe calea cea bună”, să le spunem că nu e vorba despre ce cred ei, că ar trebui să înțeleagă un anume lucru, o anume idee, o anume atitudine. Ne distrăm copios, în fiecare an, cu „perlele” celor care își susțin examenul de bacalaureat, de definitivare în învățământ etc. Drept e că, multe dintre ele, trădează nimic mai mult decât ignoranță. Dar, ca principiu, a înțelege un text conform propriului tău prezent interior, a-l decoda, deci, în strânsă legătură cu prezentul lecturii, e un fenomen căruia nu i se pot sustrage nici măcar criticii literari.

 

2 gânduri despre „Timpul lecturii

  1. Cred ca textul dumneavoastra are legatura cu „Moartea autorului” a lui Barthes. El are in eseu o atitudine mult mai extrema, sugerand ca interpretarea unui text se face strict prin domeniul de referinta al cititorului, caruia ii este imposibil sa cunoasca sensul dat de autor propriei opere. Acest lucru se datoreaza pe de o parte si dificultatii cauzate de timp. Insa argumentul principal este faptul ca cititorul nu-i poate citi gandurile scriitorului, iar incercarile criticilor de a analiza contextul scrierii textului si viata autorului sunt inutile, ele pierzandu-se in universul cultural aproape infinit.
    Cred ca asta da nastere la o abordare bilaterala si la o anumita democratizare a criticii literare. In primul rand, cititorul ar trebui poate sa lectureze opera fara sa cunoasca referintele critice folosite pentru analizarea ei. Astfel, el se afla la adapost de formarea unor prejudecati care i-ar bloca accesul ulterior la formarea propriilor idei referitoare la opera. Dupa ce analizeaza textul cu resurse proprii, cititorul este liber sa-si imbogateasca grila de interpretare cu analizele critice.

    Apreciat de 1 persoană

  2. Are legatura cu Barthes, are legatura cu Eco… Nu as merge, totusi, pana intr-acolo incat sa cred ca orice posibila interpretare poate fi data unui text. Chiar daca cititorul nu poate, fireste, cunoaste gandurile unui autor, el are, totusi, niste repere solide de interpretare. Repere care strabat timpurile si modele. Insa, ceva ramane intotdeauna la discretia cititorului. Facultatea lui de a imagina este, asa cum ziceam, indisolubil legata de timpul in care traieste. Asadar, oricata critica literara ar citi, cand vine vorba de intelegerea unui text, mediata de imaginatie, atunci cititorul aplica grila propriului sau prezent… subiectiv, desigur.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s