Jurnal găgăuz (VIII)


Din rațiuni lesne de înțeles, jurnalul va fi publicat pe blog în varianta sa (auto)-cenzurată. Dacă se va transforma vreodată în carte, va putea fi citit în integralitate.

decembrie 2016

 

               1 Decembrie, Ziua Națională a României. Am simțit, de fiecare dată în ultimii ani, în preajma acestei zile, o presiune vulgară, indecentă, grotescă… Fiind la catedră, în țară sau aiurea, așteptarea era ca ora sau cursul respectiv să fie altfel, festive, îmbrăcate în straie de sărbătoare. Tocmai de aceea am încercat, pe cât am putut, ca de 1 Decembrie să țin cursuri cât mai firești, ca și când nimic cu adevărat special nu ar fi de sărbătorit. Și asta nu neapărat din lipsă de patriotism, ci din spirit de frondă împotriva tuturor acelora care devin vocali pe 1 Decembrie pentru ca, mai apoi, începând din 2, să-și continue existența, navigând printre micile lor compromisuri, printre descurcăroșeniile și șmecheriile ce definesc viața publică românească. Patriotismul, pentru o societate ca a noastră, nu cred că are nevoie să fie altceva decât strădania de a face trei lucruri, permanent, constant: 1. Să-ți faci datoria, cât mai onest, acolo unde lucrezi (nu contează unde); 2. Să încerci să te ții departe de orice formă de asociere sau implicare civilă care poate păta sau contamina și 3. Să nu accepți vreodată responsabilități care îți depășesc competența, oricât de tentante ar putea fi și oricâte beneficii ți-ar putea ele aduce.

               Dimineața, am un curs, către seară voi pleca la Chișinău pentru a participa la recepția organizată la Ambasadă. Mai mult ca în alți ani, reușesc să evit orice urmă de festivism. Cred, oricum, că spiritul general de aici, ușor anti-românesc, la care se adaugă și rezultatele ultimelor alegeri din Republica Moldova, nu lasă prea mult loc unui eventual discurs patriotic românesc. Cu atât mai bine…  

               Pornesc spre Chișinău cu o întârziere destul de mare. 1 Decembrie este și ziua alegerilor pentru postul de Rector al Universității. […] Urc în mașină iritat, ușor confuz. […]. Suntem în Chișinău la o oră de vârf; trafic infernal, lipsa locurilor de parcare… o nebunie. Reușim să ajungem la recepție, cu mai bine de o oră întârziere față de data specificată în invitație. Președintele Republicii Moldova, cei mai importanți oameni în stat, plus câțiva politicieni români își împart spațiul generos al unui hotel de cinci stele. Am pierdut discursurile și intonarea imnului, așa că nu-mi mai rămâne altceva de făcut decât să socializez cu cele câteva persoane venite din Găgăuzia (pe care le cunosc) și câțiva jurnaliști din Chișinău. La plecare, fumez o țigară în afara hotelului. Aerul rece și îmbulzeala de pe străzi, înfățișarea elegantă a hotelului și limba română vorbită cu inconfundabilul accent moldovenesc îmi creează o stare de ușor disconfort.  Nu încerc să mi-o explic. Practic o tehnică de calmare pe care am perfecționat-o în India: odată cu inhalarea fiecărui fum de țigară, adânc, încerc să îmi golesc mintea. Câteva secunde, reușesc să nu mă mai gândesc la nimic. Mai apoi, constat, ca de atâtea ori, că gândurile care mă invadează după nu mai au atâta forță, atâta vitalitate.

               […] dorește să învețe limba română. Ne întâlnim cu o oarecare regularitate […]. Vorbim exclusiv în română. Rusa mea e inexistentă, engleza ei nu e suficientă pentru comunicare. Într-o zi, îmi povestește, printre altele, un episod care mă surprinde și, în același timp, mă scoate din naivitatea cu care priveam eu lucrurile. La Comrat, fusese organizată o ceremonie, cu prilejul decorării lui S. (directoarea singurului liceu cu predare în limba română din oraș) de către președintele României. […]  Nu știu dacă o fi fost sau nu așa, dar cumva, acest comportament de cocote, aceste atitudini de precupeață, manifestate la un nivel atât de înalt, mă fac să mă gândesc, odată în plus, că la timona mașinăriei complicate care este statul (în cazul de față, cel român și cel maghiar) nu stau oameni cu mult mai raționali decât noi, ceilalți… E un gând îngrijorător… […]  În timpul ceremoniei, de pildă, după un discurs fulminant la adresa personalității lui S., îl aud întrebându-și unul dintre colegi, în șoaptă, care este numele ei complet. […]. Simpla idee că poți spune cuvinte mari despre un om al cărui nume nici măcar nu-l cunoști, care-ți este străin, dar pe care îl gratulezi, totuși, cu tot felul de complimente, doar pentru că așa cer uzanțele momentului, mi se pare respingătoare.

               Cumva, la Chișinău, când spun cuiva că predau limba română în Găgăuzia, sunt privit cu oarecare compătimire. Sunt întrebat, adesea, cum reușesc să comunic, cum m-am integrat, cum… supraviețuiesc. Ascultându-i, am senzația că trăiesc undeva pe linia frontului, fără ca măcar s-o știu. Realitatea pe care o percep eu aici e cu totul alta. Chiar și în mijlocul nebuniei electorale din ultimele luni, nu am simțit vreodată tensiuni majore. Nu sunt naiv. Firește, știu că orice activitate ce are suportul statului român e privită cu ușoare suspiciuni. Știu că, probabil, mitul cel mai puternic în Găgăuzia în legătură cu România este cel al jandarmului român, agresiv, violent, criminal. România mare, perioada la care noi ne raportăm cu mândrie și nostalgie, a însemnat pentru găgăuzi „ocupația românească”. În eforturile de derusificare a zonei, autoritățile românești ale vremii au făcut excese, la fel cum excese au făcut, în Găgăuzia, și rușii, la un moment dat. Poate că așa se și explică nevoia găgăuzilor de independență. Mulți au senzația că istoria lor nu e altceva decât sumă de ocupații străine, deportări și încercări de zdrobire a identității lor naționale. Însă, dincolo de toate aceste lucruri, pe care le aflu în discuțiile cu câțiva dintre cunoscuții mei de aici, trebuie să mărturisesc că nu mă simt ținta vreunei atitudini resentimentare.

               Cel mai mare pericol de care am parte, până acum, în Comrat, este acalmia infernală a orașului, urmat îndeaproape de haosul și inutila birocrație ce definesc sistemul universitar. Acord un interviu unui post de radio de la Chișinău. La un moment dat, pe parcursul conversației noastre înregistrate, C.P vorbește despre mine ca despre un „apostol al limbii române”. Aproape că tresar… nu știu dacă formularea s-a regăsit și în varianta finală a interviului… din păcate, nu l-am ascultat. Constat, însă, odată în plus, că limba română vorbită în Republica Moldova și-a păstrat o anume inocență, pierdută în România. Izolarea vorbitorilor de română de aici, vreme de câteva decenii bune, a creat o simbolică detașare a românei vorbite dincolo de cea vorbită dincoace de Prut. Deși, firește, este aceeași limbă, când vine vorba despre spiritul ei, mi se pare că româna din România face pași în direcția ironiei și a bășcăliei. Expresii întregi, cuvinte inițial cu conotații pozitive, încep acum a fi folosite sarcastic. Pe măsură ce societatea a devenit mai pragmatică, mai capitalistă, limba a urmat-o fidel. În Republica Moldova este încă posibil să folosești în registru serios cuvinte care, în România, și-au epuizat sensul și se văd nevoite să circule, cel mai adesea, prin teritoriul bășcăliei sau al rudei sale ceva mai educate, ironia. Sigur că aici e de discutat și influența limbii ruse, influență care, practic, în România ultimelor zeci de ani, tinde către zero. În Republica Moldova, se poate vorbi despre o populației majoritară perfect bilingvă, ceea ce lasă larg deschisă poarta contaminărilor dinspre o limbă spre alta.

               Se apropie sărbătorile de iarnă. Aici, Crăciunul și Anul Nou sunt sărbătorite pe stil vechi, în ianuarie. Când părăsesc Comrat-ul, spiritul sărbătorilor de iarnă abia dacă se simte pe străzi. Voi reveni în ianuarie, într-un 2017 care se anunță dificil. Atentate la Berlin și Istanbul, alegeri în mai multe țări europene, respirația Rusiei care se simte, nu știu dacă în realitate sau doar în imaginar (mai contează?!), din ce în ce mai aproape de Europa și Statele Unite, oameni care par plictisiți de corectitudinea politică și modelul birocratului european, părând că încep să-i prefere pe demagogi și saltimbanci… Au de câștigat, din păcate, politicienii care exprimă ceea ce corpul electoral activ pare a gândi astăzi: la naiba cu toleranța, integrarea celorlalți e un eșec, ne vrem țările înapoi. Ultima dată când s-a gândit așa, n-a fost bine deloc… Poate că, totuși, civilizația europeană, despre care se spune de mai bine de un secol că a obosit, va mai găsi resurse pentru a rezista, prin bun-simț, dacă nu prin recursul la memorie. Oricum ar fi, sfârșitul lui 2016 mi se pare mai degrabă sumbru…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s