Oamenii-insulă în căutarea timpului liber pierdut


            text apărut in revista Viața Românească, nr. 1/2017

http://www.viataromaneasca.eu/revista/2017/01/oamenii-insula-in-cautarea-timpului-liber-pierdut/

             vincent-van-gogh-final-paintings-1Dacă am putea face vreodată efortul de a ne detașa de societatea în care trăim până într-acolo, încât s-o putem privi din afara ei, poate că ne-am găsi în mijlocul unor paradoxuri ce ar arunca asupra lumii noastre o lumină difuză, unde lucrurile devin de neînțeles. Așa, în interiorul ei fiind, parte noi înșine a paradoxului, el capătă, prin simpla noastră participare, un anume sens ce reconfortează și liniștește. Odată cu apariția rețelelor de socializare, odată cu supraspecializarea ce reprezintă cuvântul de ordine al lumii de azi, ne vedem adesea puși în situația de a trăi în mijlocul societății fără să-i cunoaștem, însă, mecanismele de funcționare dincolo de aria restrânsă a specializării noastre sau a cercului nostru, la fel de restrâns, de prieteni și cunoștințe. Simplu spus, percepția noastră despre lumea în care trăim se reduce la suma experiențelor subiective pe care le avem în compania unor oameni care ne împărtășesc preocupările sau valorile.

             Sigur că, într-un anume sens, asta s-a întâmplat dintotdeauna; nu cred, însă, ca nivelul de retragere a persoanei în interiorul propriei sale profesii, a propriilor sale preocupări să fi fost vreodată mai mare decât acum. Studiul de caz cel mai potrivit este, probabil, individul care petrece o bună parte a timpului în mediul virtual. Acolo, fiecare dintre noi își selectează nu numai grupul de prieteni cu care va interacționa, ci și tipul de informație la care vrea să fie expus. Dacă n-o vom face noi, o va face internetul în numele nostru; vom găsi pe rețelele noastre de socializare, pe motoarele noastre de căutare, informație prioritizată în funcție de interesele noastre personale. Cineva (o instanță virtuală infailibilă și obiectivă) decide, analizându-ne profilul, ce fel de reclame vom vedea cu prioritate, ce fel de articole, ce fel de informație este relevantă. Izolați, astfel, în „clusterul” nostru, privim în afară printr-un ochean personal. În timp, nimic din zgomotul exterior nu va mai pătrunde în micul nostru univers particular.   

             Așa se explică de ce, încercând să răspundem la întrebarea „se mai citește astăzi?”, obținem răspunsuri atât de diferite, dar, în aceeași măsură, atât de radicale. Unii sunt convinși că răspunsul, singurul posibil, de domeniul evidenței, este „nu”, în vreme ce, cu aceeași vehemență, alții vor spune „da”. Ancorați fiecare într-o realitate proprie, avem ca termeni de referință propriile noastre experiențe și sistemele de valori ale celor cu care interacționăm. Atâta doar că tendința, în lumea de azi, este interacțiunea aproape exclusivă cu aceia care ne împărtășesc daca nu opiniile, atunci cel puțin interesele. Ergo, judecățile noastre de valoare au relevanță doar în sistemul nostru de referință, deși au mai mereu pretenția de a-l transcende. E greu de presupus că un iubitor de rock va avea acces la experiențe și tipare mentale specifice iubitorului de manele, la fel cum e la fel de greu de presupus că un cititor va avea în jurul său suficienți indivizi care nu citesc, având astfel acces la lumea lor.  În felul acesta, societatea contemporană este nimic mai mult decât sumă de „clustere” care se deplasează în vid, fără a se atinge vreodată semnificativ.

             Statisticile nu ne ajută nici ele. Sigur că se poate ști câte cărți se vând în România într-o unitate de timp dată, un an, să zicem, dar ar fi absolut irelevant. A cumpăra nu înseamnă a citi și a citi nu înseamnă neapărat a cumpăra. Până la urmă, în paradigma neoliberalismului, nici nu contează răspunsul la întrebare. Dacă se mai citește sau nu astăzi este o chestiune ce poate fi reglată de mecanismele economiei de piață. Dacă se va citi, va exista cerere, așadar, scriitorii vor produce și editurile vor publica, dacă nu, spectrul falimentului pe piața editorială e, în sine, un barometru suficient pentru a formula un răspuns.  

             Ceea ce e, însă, interesant e tocmai mecanismul care face posibil ca, răspunzând la aceeași întrebare, relativ clară, să avem, fiecare dintre noi, răspunsuri atât de contradictorii. Cum se face că, expuși la un nivel de informație nemaiîntâlnit până acum în istoria umanității, expuși la un nivel interacțiune socială, din nou, nemaiîntâlnit până acum, noi rămânem, totuși, fiecare, în zona proprie de confort, convinși fiind că, în linii mari, realitatea noastră este cea relevantă?! Răspunde Byung-Chul Han, în „Agonia erosului și alte eseuri”: „ […]un mai puțin în materie de cunoaștere și informație determină un mai mult […]”. Tot ce e „mult” devine, deci, „puțin”… excesul de informație, excesul de potențial de socializare se transformă în chiar opusul lor, în lipsă de informație, lipsă de socializare reală… 

             O posibilă direcție de analiză asupra cauzelor ne-ar duce către… comprimarea timpului nostru liber. Cine citește jurnale ale scriitorilor români și nu numai, de pe la sfârșitul secolului XIX și până în prima jumătate a secolului XX, nu poate să nu observe că timpul dedicat reflecției, călătoriilor, întâlnirilor esențiale, dincolo de aria de preocupare imediată, era, atunci, cu mult mai important decât astăzi. Caragiale se putea plimba prin berării în timpul săptămânii, Eminescu și Creangă își puteau permite să-și piardă nopțile în interminabile discuții, Mihail Sebastian asculta, ore întregi, muzică clasică… De călătorit, nu se călătorea neapărat mai mult, însă categoric altfel. Programul de lucru al unui intelectual al zilelor noastre e, fie o nesfârșită plimbare prin interiorul propriei lui lumi, în cel mai fericit dintre cazuri, fie, cel mai adesea, un slalom printre sisteme birocratice în care munca lui intelectuală e cuantificată ridicol-contabilicește.

             Într-o societate în care vorbim cu emfază despre interdisciplinaritate și transdisciplinaritate, se trece din ce în ce mai rar granița propriului domeniu de expertiză, se pășește din ce în ce mai rar în afara lumii convenționale a unuia sau altuia dintre domeniile în care activăm. E aproape împotriva acestui nou tip de morală a secolului XXI să vorbești despre timp liber. Cât de încărcată de conotații peiorative este sintagma „a pierde timpul/vremea”!!! Timpului liber, comprimat până la dispariție, nu ne mai oferă răgazul contactului cu universul exterior preocupărilor noastre. Cei care citesc vor trăi convinși că se citește, pentru că aceasta este norma limitatului „cluster” în interiorul căruia ei se mișcă, în vreme ce, pentru cei care nu citesc, ocupația cititului e desuetă, cronofagă, vetustă, anacronică, doar pentru că, în „clusterul” lor, acestea sunt regulile! Care anume dintre cele două lumi este reprezentativă pentru o societate?! Imposibil de spus, de vreme ce, pentru a răspunde, e nevoie de efortul unui observator de a trece din „cluster” în „cluster”, încercând o analiză și o sinteză care să facă abstracție de orice argumentație pro domo. Privită astfel, societatea ni se poate înfățișa, așa cum spuneam, ca un paradox.  Avem capacitatea, posibilitatea tehnică de a dialoga, dar, in fapt, dialogăm mai puțin. Existențele noastre individuale sunt într-o atât de mare măsură consumate în interiorul propriei noastre profesii, încât tot ceea ce se află în afara ei rămâne inaccesibil.      

             În celebrul roman satiric al lui Ilf și Petrov, „Vițelul de aur”, este descrisă o scenă savuroasă. Monarhistul Feodor Nikitici Hvorobiov, fost inspector școlar, se retrage la pensie, sătul de bolșevici și de bolșevizarea culturii. Numai că, va constata el, până și visele sale vor fi bolșevizate. Visează frecvent tovarăși comuniști care vor să-i traseze noi sarcini, să-l împovăreze cu noi răspunderi. Într-un dialog cu personajul principal, Ostap Bender, acesta din urmă îi spune lui Hvorobiov: „Din moment ce trăiești în țară sovietică, visele pe care le ai trebuie să fie și ele sovietice”! Cu alte cuvinte, realitatea exterioară nu mai rămâne doar realitate exterioară, ea se insinuează până la nivelul intim al fiecărui individ, ajungând să-i determine existența. Tot astfel, trăindu-ne bună parte din existență în „clusterul” nostru personal, regulile lui de funcționare, mecanismele lui ajung să facă parte din noi până într-acolo, încât ne imaginăm că ele guvernează o întreagă lume, nu doar pe a noastră. Dacă în sistemele totalitare, ideologia ajunge atât de aproape de individ, încât îi poate contamina până și visele, în cea neoliberală, democratică, acest tip de presiune este înlocuit de un soi de alienare voluntară a individului, de retragerea lui, din rațiuni obiective (lipsa timpului și nevoia de eficiență) între granițele, pare-se din ce în ce mai înguste, ale propriilor lui preocupări.

             Senzația cvasiunanimă e că lectura lărgește orizonturi, că ne face mai receptivi la ceea ce se petrece în afara noastră, că ea ar fi, deci, un antidot al alienării moderne. Aceasta pare a fi, totuși, nimic altceva decât o viziune romantică. Dacă ar exista un sondaj care să ne spună cam ce anume citește fiecare dintre noi, probabil am ajunge la concluzia că lecturile sunt și ele subsumate sferei intereselor noastre profesionale sau personale. Ele contribuie, deci, mai degrabă, la consolidarea cunoștințelor noastre în interiorul unor granițe clare decât la expansiunea conștiinței noastre de cititori către alte teritorii. În celebrul roman al lui Susan Sontag, „În America”, regăsim o interesantă parabolă. Acolo, este vorba despre un grup de polonezi care emigrează în America, la începutul secolului XX. Personajul central, Maryna, o celebră actriță poloneză, își încearcă norocul în Lumea Nouă, la o fermă. Însă viața de fermier, necunoscută ei și grupului ei de prieteni, se dovedește a fi un eșec răsunător. În cele din urmă, Maryna se reîntoarce pe scenă, devenind o actriță americană de succes. America începutului de secol XX anticipa, așa cum o va face de mai multe ori, ceea ce avea să se petreacă în curând cu Europa. Profesiile și pasiunile noastre cer atât de mult de la cei care le practică, încât oferă din ce în ce mai puțin spațiu pentru „altceva”. O constata, profetic, același Byung-Chul Han: „Excesul de muncă și performanță se intensifică până într-atât încât devine o auto-exploatare. Aceasta este mai eficientă decât exploatarea străină, căci se asociază cu sentimentul libertății. Exploatatorul este concomitent și cel exploatat”.

            

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s