Jurnal găgăuz (X)


Februarie 2017

               Pe 12 februarie, exact un an de când am ajuns la Comrat… Capitala micii regiuni găgăuze mi se pare și acum un mic orășel de provincie care reușește, în același timp, să fie și parte a întregii agitații din Republica Moldova, și un spațiu relativ liniștit, monoton, unde oamenii își trăiesc existențele, măsurându-le în zile egale, cu nimic diferite una de alta. Moldova mi se pare a fi, în integralitatea ei, asemenea unui adolescent care dramatizează în exces, pentru care orice gest, orice atitudine are semnificația unui tsunami in miniatură. E aici o lume care încearcă să se poziționeze, debusolant și confuz, între Rusia și Europa. Mai nou, apare și mitul Republicii Moldova ca stat perfect independent, egal depărtat de Rusia și Europa. De unde stau eu, această din urmă idee se vede ca o imensă iluzie. De altfel, nu știu să existe astăzi țări care să aibă independența la care visează unii și alții aici. Poate doar Coreea de Nord… În rest, suntem cu toții interconectați, într-un fel sau altul, împărțind unii cu alții, după reguli economice sau politice, resursele de care avem parte. Așa funcționează lumea, în special după Al Doilea Război Mondial… Cred că doar țările extrem de bogate își pot permite să aspire la un anume grad de independență. Când ești sărac (acesta e, de altfel, și cazul României), singurul lucru pe care îl poți face e să fii inteligent, nu independent; să negociezi și să te așezi la o masă pe care deja există mâncare, în funcție de propriile tale interese. A crede că poți sta într-un separeu, singur, împărțindu-ți sărăcia, turnând din ea, în mod egal, în farfurii ciobite, în speranța că-ți va ajunge măcar pentru două mese pe zi, e sinucidere curată.  În plus, regulile de alcătuire ale lumii rusești și ale celei europene sunt atât de evident diferite, încât a spune că poți trăi liniștit, luând câte ceva din fiecare, mi se pare a fi suprema utopie. Sunt atâtea contradicții, că încercările de a le acomoda e posibil să producă mai mult rău decât bine.

               Cu toate astea, așa cum spuneam, indiferent de micile sau marile scandaluri politice din presa moldovenească, viața are aici propriul ei ritm. Ritm din care evadez pentru câteva zile pentru a pleca spre Chișinău. Merg de la Gara de Sud către hotel într-un taxi unde șoferul ascultă manele românești, la volum maxim. Nu-i atrag atenția… E în lumea lui, o lume din care eu nu fac parte decât o jumătate de ceas. Străzile, chiar și arterele principale, sunt acoperite de zăpadă. Ninge abundent. Troleibuzele sunt, mai toate, pline. Merg destul de mult pe jos, încercând să învăț topografia orașului și numele de străzi. Ele se ramifică haotic; orașul crește în dimensiuni, fără ca cineva să dirijeze această creștere. Se întinde după cum îl taie capul. Zone întregi par un șantier în lucru; se înalță blocuri și clădiri de firme, unele dintre ele părând a fi temporar abandonate.

Peronul Gării de Sud este locul unde încasez prima mea amendă. N-am fost niciodată amendat până acum. Fumez în aer liber, alături de un morman de pungi de plastic, sticle și ambalaje abandonate pe jos. Lângă mine oprește o mașină a poliției. Cei trei-patru oameni care, ca și mine, fumează, își sting în grabă țigările. Mă gândesc să fac la fel, dar mă opresc două lucruri: 1. Ideea că aș fi penibil, că m-aș comporta ca un adolescent și nu ca un adult responsabil și 2. gândul că nu detest nimic mai mult decât gesturile gregare, impulsul de a urma turma. Polițistul de apropie și îmi spune că fumatul este interzis în orice spațiu, în afara celor special amenajate. Îmi cer scuze, sting țigara, sunt invitat lângă mașina poliției și mi se completează un proces-verbal de contravenție. 1000 de lei moldovenești, aproximativ 250 de lei românești… Dacă plătesc în 24 de ore, achit jumătate din sumă. Sunt informat că pentru crima de a fuma în aer liber în Republica Moldova, printre gunoaie și resturi menajere, legea nu prevede avertisment, ci direct amendă. Amendă cuprinsă între 1000 și 2800 de lei… Îmi aduc aminte că există aici pensii de 800 de lei pe lună. Plătesc în aceeași zi, la bancă. Sigur că nu mă pot abține să nu povestesc totul șoferului de taxi care mă duce, la finalul sejurului, către Gara de Sud. Aflu că pe el îl amendaseră în mașină. Când ajung în Comrat, imediat ce cobor din rutieră, îmi aprind o altă țigară. Aici, totul e ceva mai relaxat… Cine știe, poate că peste câțiva ani, în Chișinău se va respira cel mai curat aer de pe planetă. Odată problema fumătorilor rezolvată, mai rămân doar câteva detalii de pus la punct: mașinile vechi ce poluează îngrozitor, fabricile, la fel de vechi și ele, și gunoaiele menajere abandonate pe trotuare sau aruncate la întâmplare prin spatele blocurilor. Primul pas este deja făcut: în Chișinău se amendează fumătorii pe stradă; însă, mai există alte plăceri vinovate care nu intră sub incidența legii. Se pot, spre exemplu, arunca tot felul de gunoaie direct pe stradă, de pe geamurile mașinilor de lux.

Pe 9 aprilie, trebuie să fiu la Fălești, un oraș în nordul Republicii Moldova. Am fost invitat să fac parte din juriul unui concurs de Public Speaking, organizat într-un liceu. Voi ajunge acolo mai repede, pentru a participa la o întâlnire cu elevii liceului. Pe 10, trebuie să fiu la Chișinău pentru Festivalul Limbilor, manifestare organizată de Centrul Evreiesc Kedem. Am fost invitat și anul trecut. Ideea e generoasă. Lectori din toată Republica Moldova vor vorbi despre limbile pe care le predau. Voi încerca să iau trenul de la Chișinău la Fălești sau măcar invers. Nu am circulat niciodată cu tenul aici… E o experiență pe care mi-o doresc. Nu știu încă despre ce voi vorbi. Anul trecut, am pregătit o prezentare PowerPoint cu câteva expresii idiomatice românești și povestea reală din spatele lor.

Din țară, mi-am cumpărat „Solenoidul” lui Cărtărescu. Încep să-l citesc cu aviditate. După primele 200 de pagini, cred că mă aflu în proximitatea unei capodopere. Pe măsură ce le parcurg pe restul, însă, entuziasmul dispare. Scrie bine Cărtărescu, dar povestea e atât de subțire, atât de șubredă, atât de haotică, încât mi se pare că ea va curge inutil în restul de 600 de pagini.

La Universitate, mă îngrijorează lipsa de entuziasm a celor mai mulți dintre studenți. Lipsa de entuziasm pentru orice. Mi se pare adesea că nu au pasiuni, că trec prin viață așteptând să treacă zilele și anii pentru a-și lua locul, supuși, în lungul șir al oamenilor care au o slujbă, o familie, o mașină și… cam atât. În plus, mă exasperează obediența celor mai mulți dintre ei față de autoritate, față de orice fel de autoritate. Profesorul își poate permite luxul de a spune aproape orice, fără a se teme că cineva dintre cei care îl ascultă îi va pune la îndoială raționamentele și judecățile. E mediul ideal în care și-ar dori să predea câțiva dintre colegii mei din România; mai ales aceia care se plâng de lipsa „respectului”. „Respectul” acesta, însă, înțeles ca supunere față de vocea autorității, oricare ar fi ea și, mai ales, orice ar spune ea, este un adevărat dezastru pentru societate. Studentul care, astăzi, tace și acceptă va fi, mâine, votantul care tace și acceptă, înclinându-și capul, ca sub povara unui jug invizibil, de fiecare dată când politicianul ridică tonul vocii sau îi vorbește de la înălțimea intimidantă a vreunei tribune parlamentare.

   

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s