A reciti o carte…


text apărut in revista Viața Românească, nr. 3/2017

http://www.viataromaneasca.eu/revista/2017/04/a-reciti-o-carte/

A reciti o carte, a revedea un film, a reasculta o melodie, a revizita un muzeu șamd. sunt, toate, acțiuni de validare a unui produs cultural. Mai mult, ele sunt indiciul unei anume vitalități personale, o dovadă a atributului nostru de ființe vii, în continuă transformare. Dacă, în ceea ce ține de funcționarea noastră ca ființe sociale, actele repetitive devin simptome ale unui anume tip de mecanicism, marcă a instaurării unei rutine care blazează, în ceea ce privește relația individuală pe care o întreținem cu actul cultural, situația pare a fi cu totul alta. Recitirea unei cărți, spre deosebire de trezitul dimineața la aceeași oră, deplasarea către același loc de muncă sau repetarea unor succesiuni de gesturi necesare practicării meseriei noastre, are rolul unei introspecții necesare.

A lua contact cu mine cel de acum și a fi capabil să-mi evaluez evoluția interioară presupune a mă plasa în fața unui obiect care mi-a trezit, la un moment dat, un anume tip de emoție. Constat, astfel, cu surprindere, că, în fața aceluiași obiect, trăiesc o altă emoție. Dintr-o dată, la capătul unei relecturări a lui Dickens, de pildă, mă pot regăsi în fața unei oglinzi cu proprietăți magice. Pip, personajul din „Marile speranțe”, un tânăr sărac, al cărui destin se modifică odată cu apariția unui binefăcător, multă vreme anonim, îmi vorbește într-un anume fel, dacă îl cunosc la 21 de ani și într-un cu totul alt fel, dacă îl reîntâlnesc la 40 de ani. În sine, personajele, țesăturile narative rămân neschimbate. O carte, odată plecată spre lume, în lipsa fizică a autorului ei (care n-o mai poate modifica) devine un obiect la fel de rigid ca motorul unei mașini sau clanța unei uși. Citite o dată și lăsate pe rafturile bibliotecilor, cărțile dobândesc statura de obiecte de unică folosință. Sigur că efectele pe care le produc în mințile umane, chiar și așa, lecturate o singură dată, sunt incalculabile. Unele dintre cărți, însă, își depășesc condiția.

Sigur, dacă încercăm să răspundem la întrebarea: ce-i trebuie unei cărți pentru a-și depăși condiția de obiect de unică folosință și, mai ales, care este resortul general care îl îndeamnă pe cititor să re-lectureze un text, ar trebui din start excluși cititorii specializați. Experiențele lor de lectură sunt, din această perspectivă, irelevante pentru că presupun o anume obligație a re-lecturii. E, uneori, imposibil de spus dacă profesorul care trebuie să-și pregătească un curs pentru următorul semestru va reciti cărțile despre care trebuie să vorbească din pură plăcere sau pentru că, în felul acesta, e convins că își va face treaba mai bine. Apoi, cititorii specializați au tendința de a reciti cărți bune (înțelegând prin asta, cărți validate estetic de instanțe recunoscute sau de propriul gust, la rândul lui format prin frecventarea canonului).

Așadar, mult mai enigmatice par gesturile cititorilor obișnuiți care, atunci când revin la o carte, n-o fac nici din obligație și nici pentru că respectiva carte e parte a unui corpus de texte despre care ni se spune că sunt valoroase. Aș începe cu analiza unui clișeu cinematografico-literar care, ca orice clișeu respectabil, își găsește echivalentul în realitate. În „Omul din castelul înalt”, un serial care ecranizează un roman omonim al lui Philip K. Dick, avem de a face cu o distopie ușor orwelliană. Ea pornește de la scenariul că al Doilea Război Mondial este câștigat de către naziști și imaginează lumea condusă de ei. Statele Unite ale Americii sunt împărțite în două zone, una condusă de nemți, cealaltă de japonezi. Într-unul din orașele americane există un personaj care comercializează antichități; obiecte care sunt relevante pentru cultura americană de dinainte de război, acum dispărută. Unele dintre ele sunt falsuri, dar personajul reușește să le vândă japonezilor bogați pentru că așază în spatele lor o poveste emoționantă. Obiectele deci (talismane, butoni, cărți etc.) nu au valoare în sine, ci prin istoria la care se presupune că au luat parte. Este acesta un clișeu? Desigur; nu trebuie să facem un efort de memorie pentru a ne aminti numeroase pelicule în care obiectele au o valoare așa-zis sentimentală, care excedează valoarea lor practică. Realitatea noastră funcționează cu același clișeu? Firește: dacă ne gândim doar la ceremoniile de instalare în funcție a președinților, putem lesne identifica o serie de gesturi și obiecte rituale care sunt valoroase pentru că au o istorie aparte. Barack Obama a folosit, de pildă, pentru jurământul de instalare ca președinte, Biblia lui Abraham Lincoln, pusă la dispoziție de Biblioteca Congresului american.

Așa cum obiectele pot genera emoții colective, sau poate chiar mai mult decât atât, cărțile sunt, câteodată, indicatorii unei stări anume. O stare pe care, nostalgic, dorim să o retrăim. Nemaiavând acces la mine cel de la 21 de ani, încerc un surogat… recitesc ceva suficient de puternic, asociat de memoria mea afectivă acelei vârste, în așa fel încât să mă trezesc aruncat în timp, către momentul la care acum, din motive obiective și insurmontabile, nu mă mai pot întoarce. Cartea recitită capătă, astfel, funcția unei fotografii. Ea este un portal deschis către o lume inexistentă, întreținând iluzia unei călătorii în timp. Tocmai de aceea, cărțile recitite nu sunt neapărat cărți bune, cărți validate estetic, ci cărți cu potențial de retrăire a unei emoții personale. Actul recitirii este un act al reconstituirii emoției. El nu depinde de carte în sine, ci de atitudinea inițială a cititorului, în momentul întâlnirii prime cu textul.

Funcționează?! Aș spune, mai degrabă nu… Cartea, într-un mod ironic și paradoxal, nu se lasă folosită astfel. Orgoliul ei, egoul ei se revoltă și ne refuză mai mereu accesul către emoția de altădată. Cum, însă, obiectul în sine numit „carte” este, obiectiv, același, explicația acestui refuz trebuie căutată înaltă parte. Întoarcem filele în speranța că ne vom regăsi pe noi, cei de odinioară, însă, odată cu întoarcerea fiecărei file, cartea se încăpățânează să ne ofere altceva. Fie ne dezamăgește, obligându-ne s-o lăsăm neterminată, caz în care nu mai înțelegem ce am găsit atât de special în ea, atunci când am citit-o prima dată, fie ne spune altceva, caz în care reflectăm la cât de mult interiorul nostru s-a schimbat, de la momentul primei lecturi. Însă, nu înseamnă ca dacă nu funcționează, nu ne vom simți tentați să folosim procedeul încă o dată și încă o dată, în speranța ca poate-poate…

Frumusețea procesului derivă și din substanțiala doză de hazard pe care el și-o asociază. Pe măsură ce societatea umană a evoluat către ceea ce este ea astăzi, cititorul obișnuit nu mai pare a avea un alt criteriu de întâlnire cu literatura decât acela al accidentalului, al întâmplătorului. Cum găsește fiecare dintre noi cartea care îl marchează și pe care, mai apoi, o va reciti?! Cum anume se produce această întâlnire?! Cu ceva secole în urmă, puținii oameni care știau citi erau forțați la întâlniri previzibile cu un anume set de titluri. Cărțile erau și scumpe și puține. Luxul de a citi un text care să-ți vorbească la modul personal, atât de puternic, încât să te îndemne la recitirea lui există nu de multă vreme, deși, firește, mulți dintre noi au probleme în a-și imagina cum trebuie să fi fost când el nu a existat. Astăzi, însă, ne găsim în situația de a ne afla în fața unei oferte atât de vaste, încât numai printr-un joc al probabilităților mai putem găsi cartea care să ne vorbească intim. Cu toate astea, în virtutea aceluiași joc al probabilităților, în mod paradoxal, ne e aproape imposibil să nu găsim acea carte. Se scrie mult și despre orice, iar cărțile, zică oricine ce vrea să zică, nu au, în general, prețuri prohibitive.

Însă, în această relație unu la unu, între cartea recitită și cititorul ei, cartea nu cred să aibă aproape niciun merit în afară de acela (deloc de neglijat, e adevărat) de a fi acolo, de a fi disponibilă, de a fi fost scrisă și de a se fi aflat în proximitatea cititorului ei, la momentul exact când acesta avea nevoie de ea. Recitirea ei nu e un merit pe care și-l poate aroga. Să presupunem că ar exista un scriitor care și-ar face o ambiție personală din a scrie un text pe care cititorii lui să se simtă iremediabil atrași să-l recitească. Pare mai simplu să scrii capodopere or texte comerciale cu succes de casă… Asta pentru că ambele genuri au o rețetă minimală de alcătuire sau, dacă nu, cel puțin elemente care le încadrează în aceste categorii și care pot fi analizate cu instrumentele teoretice ale esteticii, criticii, istoriei sau sociologiei literaturii. Sigur că nu e simplu, sigur că mecanismele producerii de capodopere sau cărți cu succes de casă sunt sofisticate, alambicate, volatile, imprevizibile… Dar, cel puțin contabilicește, se poate face următorul lucru: analizăm capodoperele și succesul de casă ale literaturii ultimilor ani și descoperim puncte comune, un fir roșu, un set de trăsături distinctive.

Dacă, însă, am vrea să stabilim ce anume au in comun cărțile „recitibile”? Am avea de înfruntat, pentru început, o dificultate de natură pragmatică. Nu există o evidență clară, un sondaj relevant pe această temă. S-ar putea face… Sunt convins, totuși, că rezultatul ar fi derutant și irelevant. Asta pentru că, funcționând în zona hazardului, recitirea unei cărți nu e subiect de sociologie a literaturii, ci, cel mult, de psihologie și psihanaliză. Pentru a hotărî ce-i trebuie unei cărți pentru a dobândi potențial de recitire ne-ar trebui instrumente de cuantificare pe care nicio știință din cele existente astăzi nu le posedă. Și nici nu pare probabil a le poseda vreodată, de vreme ce resorturile care ne îndeamnă la recitire par a fi apanajul individual al fiecăruia dintre noi.

Să ne reîntoarcem pentru o clipă la un alt clișeu cinematografico-literar. Cinematografia și literatura ne așază în față o multitudine de povești și, mai ales, pentru că asta ne interesează acum, o multitudine de personaje, de caractere. În aproape orice text sau peliculă, însă, există o emoție pe care, mai devreme sau mai târziu, cu o intensitate mai mare sau mai mică, o resimte fiecare personaj major: nostalgia. De la Homer la Proust, de la Ghilgameș la Pamuk, de la Slavici la Cărtărescu, de la Charlie Chaplin (în „The Great Dictator”) la Jude Law (în „The Young Pope”), imaginarul nostru e populat de nostalgici și nostalgii. Cum își gestionează personajele nostalgiile?! Fiecare în felul său, firește, în funcție de povestea care ne este spusă, de coerența internă a filmului sau cărții or de inspirația sau măiestria scriitorului, regizorului ori scenaristului. Însă, dincolo de toate astea, putem intui o constantă: nostalgiile se gestionează prin încercarea de a găsi pârghii, mecanisme care să întrețină iluzia întoarcerii, fie și pentru un scurt timp, în spațiul-timpul generator de nostalgie. Un astfel de mecanism este recitirea unei cărți. Ceea ce se întâmplă cu personajele e reprodus la o altă scară, într-o altă paradigmă, în viața reală. Nu pare, deci, hazardat să ne gândim că, atâta vreme cât spiritul uman va trăi experiența nostalgiei, recititul cărților va rămâne o constantă a vieții noastre interioare.

   

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s