Jurnal găgăuz (XI)


Din rațiuni lesne de înțeles, jurnalul va fi publicat pe blog în varianta sa (auto)-cenzurată. Dacă se va transforma vreodată în carte, va putea fi citit în integralitate.

Martie 2017

               Se aniversează 26 de ani de la înființarea Universității. Ne adunăm cu toții în sala de festivități. Urmează discursuri în rusă, în găgăuză, în română. Discursuri […] pline de mesaje încurajatoare și de idei mărețe. Una dintre ele revine constant: prin educație se poate salva un popor, prin educație poate progresa o societate. Nimic mai fals… În primul rând, autorii și executanții marilor genocide ale secolului XX nu erau complet needucați; unii dintre extremiștii teroriști care decapitează și aruncă în aer semeni de-ai lor (nu de puține ori, copii) au diplome universitare. Apoi, lumea academică, de aici și din multe alte părți, e plină de farseuri, de profesori universitari, în cel mai fericit caz, blazați și exclusiv blocați în lumea conceptelor și a teoriilor, în cel mai nefericit dintre cazuri, ajunși acolo pentru că au rude care le-au asigurat accesul în lumea universitară. În licee și școli generale, domină fie ignoranța, fie inadecvarea. Școlile de aici și din România (vorbesc doar de ele pentru că le cunosc mai bine) sunt populate de profesori apăsați de griji materiale și preocupați doar de umplerea timpului până la data următorului salariu. Și, apoi, ce înseamnă în definitiv educație? Noțiuni fundamentale despre un domeniu sau altul, norme morale și de conduită, niciuna din toate astea sau ambele, în proporții indistincte? Ar trebui să renunțăm la ideea că educația ne face mai buni. Cel mult, ea ne poate ajuta să ne ținem mai bine în frâu impulsurile și tendințele distructive. Însă, doar de teama consecințelor… Sunt convins că, dacă societatea n-ar mai pedepsi (atât cât o face!) exagerările naționaliste, antisemitismul și xenofobia, ele ar ieși din nou la suprafață. Și asta pentru că resorturile interne care au alimentat exterminarea evreilor, discriminarea celor de o altă culoare sau ura față de cel care e diferit sunt încă acolo; doar că, o vreme, normele lumii în care trăim au statuat că ele sunt indezirabile. A vorbi, deci, despre rolul benefic al educației, astăzi, este o glumă…

               7 martie… îmi aniversez, o dată în plus, ziua de naștere în afara țării. Nu mă deprimă atât gândul în sine, ci faptul că, de câteva zile, am o durere îngrozitoare de picior. Cobor dealul șchiopătând, de la căminul unde stau și până la universitate și, mai apoi, îl urc în sens invers. Merg încet și mă simt ușor ridicol. Îmi termin orele și mă îndrept spre casă, cu gândul de a nu ieși până a doua zi dimineața. Mă sună F. Sunt invitat la un restaurant din centru, Atlantida. Vor fi acolo și câteva colege de la Catedra de Limbă engleză. Nu știu de ce accept invitația. În mod normal, nu mă sperie gândul de a-mi petrece ziua de naștere singur, uitându-mă la un film, bând o cafea, fumând o țigară sau citind. Fac un duș la capătul coridorului, mă îmbrac și ies, cu gândul de a lua microbuzul din fața căminului până în centru. Așteptându-l, încep deja să regret decizia de a ieși. Oprește lângă mine o mașină. E una dintre colegele care merge în aceeași direcție. Urc și, în câteva minute, sunt în fața restaurantului. Mă întâlnesc cu F. și trăiesc primul din multele momente jenante care aveau să se succeadă exasperant întreaga seară. Nu fusesem invitat pur și simplu la restaurant, ci într-un separeu care fusese închiriat pentru… 8 martie. F. are, pentru fiecare dintre femeile care participă, un buchet de flori. Eu… nimic. În vreme ce le urează la mulți ani, oferindu-le flori, eu zâmbesc doar jenat, întrebându-mă de ce nu mă gândisem la toate astea. Aș fi putut fie refuza, fie cumpăra, la rândul meu, flori. Ne așezăm la masă. Aș vrea să plec, însă nu pot. Ar fi un al doilea semn de mitocănie, după episodul cu florile. Îmi torn un pahar cu vin roșu și încerc să fac conversație. Sunt, însă, atât de jenat de întreaga situație, încât, după nici o jumătate de oră, vărs paharul cu vin într-o farfurie cu piure de cartofi. Picături de vin ajung și pe sacoul lui F. După încă ceva timp, sparg de-a dreptul un alt pahar. De data asta, vinul pătează doar fața de masă. Seara curge cam în aceeași notă. La final, încep să mă simt ceva mai bine, după ce contribui și eu cu o sumă de bani la cheltuielile comune pentru închirierea sălii și masă. Ajung acasă epuizat, promițându-mi să nu mai ies în lume atunci când știu sigur că nu am starea necesară pentru a socializa. Nu cred să mă pot ține de promisiune, dar imaginea serii acesteia de 7 martie, când am preferat să marchez cei 39 de ani ai mei în cel mai jenant mod cu putință, ar trebui să mă ajute în viitor.

               Într-o dimineață, cobor din nou dealul șchiopătând și mă intersectez cu un bărbat care lucrează la salubritate. Îmi cere, în limba rusă, o țigară. Înțeleg gestul, nu și limba. După ce își dă seama că nu vorbesc rusă, omul îmi spune în română: mulțumesc, frate. Dintr-o dată, irațional, retrăiesc sentimentul pe care l-am avut în India, după mai bine de un an, când am simțit că deja, într-un anume fel, fac parte din comunitate. Comrat este un oraș suficient de mic, încât să ne cunoaștem fiecare cu fiecare. De obicei, mănânc într-unul dintre cele două restaurante din centru: Boulevard sau Andy`s. La Andy`s, zilele trecute, după ce am terminat de mâncat, am salutat cu „dazvidania”. Chelnerul mi-a răspuns „la revedere”. Poate că, dacă n-ar mai fi atâta politică in jur, am putea comunica mai bine. De anul viitor, va trebui să învăț rusă.

               Se petrece un incident amuzant în apropierea universității. Ambasadorul României și alți invitați (câțiva, reprezentanți ai presei de la Chișinău) sosesc la Universitate pentru un eveniment oarecare. Sunt în fața clădirii, fumez în momentul în care sosesc mașinile. Îi întâmpin, însoțindu-i câțiva pași până la intrarea în clădire. Din spatele nostru, o bătrânică adusă de spate, împingând un cărucior, întreabă în rusă de unde vin domnii. Cineva îi răspunde că de la Chișinău. Bătrâna ia foc. Își lasă căruciorul și începe să gesticuleze violent, ridicând tonul. Spune ceva despre drumurile proaste din Comrat, despre lipsa de interes a guvernanților. E convinsă, probabil, că vorbește cu cineva din guvernul central și cere socoteală pentru lucrurile care merg prost în Găgăuzia. Și iată cum delegația Ambasadei României ajunge să fie făcută responsabilă pentru calitatea drumurilor din Comrat… Dincolo de ineditul situației, însă, e și ceva extrem de serios. Se observă și în România același lucru, însă mi se pare că aici proporțiile sunt altele. Se cască o enormă prăpastie între omul politic și omul de pe stradă. De o parte și de alta a prăpastiei, există două lumi care, de ceva vreme, par a nu mai avea legătură una cu alta. Lumea politicienilor, plină de cifre și sisteme macroeconomice, plină de parteneriate strategice și strategii globale și lumea oamenilor de rând, a celor care se simt jefuiți, în primul rând pentru că nu înțeleg nimic din ceea ce se întâmplă dincolo de prăpastie. Când cele două lumi se ating, se nasc tensiuni periculoase. Când politicianul coboară din mașina lui cu geamuri întunecate, e întâmpinat adesea cu ură și frustrare. Soluții ușoare pentru rezolvarea problemei nu sunt. Însă, dacă nu se va face ceva cât de curând, lucrurile pot degenera.         

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s