Jurnal găgăuz (XII)


Din rațiuni lesne de înțeles, jurnalul va fi publicat pe blog în varianta sa (auto)-cenzurată. Dacă se va transforma vreodată în carte, va putea fi citit în integralitate.

 

Aprilie 2017

 

            Lucrez cu foarte mare greutate. Nu mă pot concentra mai mult de câteva zeci de minute… De scris, scriu greu și, după câte pot să-mi dau seama, destul de prost. Singurul lucru pe care îl pot face cu un oarecare succes este să pierd vremea, de fiecare dată când am ceva timp liber. Cu cititul, aceeași poveste… Constat că nu sunt deloc familiarizat cu literatura canonică basarabeană și îmi notez, mental, că trebuie să fac ceva în sensul ăsta…

            Am fost invitat să particip în juriul unui concurs de „Public speaking”, organizat de Liceul „Mihai Eminescu”, din Fălești. Plecarea către nordul Republicii Moldova mă găsește în starea de teribilă apatie pe care am încercat să o descriu mai sus. În spatele prezenței mele la Fălești se află o poveste pe care, de-aș fi ceva mai aplecat spre misticism, aș considera-o un semn… Cum nu sunt, mă mulțumesc să constat că, uneori, în viața reală, există întâmplări care, în orice roman, ar fi complet lipsite de veridicitate.

Cu vreo câțiva ani în urmă, fiind profesor-corector (în România) la una dintre inutilele simulări pe care trebuiau să le susțină elevii de clasa a XI-a, dădusem peste o lucrare în care o elevă pe care nu o cunoșteam își descria, cu frustrare, dar și cu luciditate, nemulțumirile legate de școala românească. Mesajul mi s-a părut atât de puternic, încât l-am publicat pe blogul personal, alături de o imaginară scrisoare deschisă pe care i-o adresam… Un text scurt, mai degrabă pătimaș decât bun (stilistic vorbind!). Cert e că, în câteva zile, textul a devenit viral… ziarele si televiziunile au început să vuiască în jurul lui și al meu, și au tot vuit vreo câteva zile… Sigur, vuietul a încetat… lumea face zgomot și, când sursa zgomotului nu-l mai poate produce, se mută către un alt spațiu producător de zgomot proaspăt. Cert e că, printre multele mesaje pe care le-am primit atunci, s-a numărat și cel de la T.G, profesoară de engleză la Fălești, în Republica Moldova. La momentul acela, predam în țară, așa că, atunci când m-a invitat la Fălești, am fost sigur că nu voi ajunge în viitorul apropiat. Nu fusesem niciodată în Republica Moldova și nici nu era una dintre destinațiile către care aș fi vrut să merg. Trece timpul și, iată-mă, la Comrat, la doar câteva sute de kilometri distanță de Fălești.

            Iau rutiera către Chișinău și apoi, de acolo, voi merge mai departe în nord (aproape de Bălți). Nu mai sunt locuri până la Chișinău… Nu e, însă, nicio problemă. De undeva din compartimentul de bagaje al rutierei apar câteva scaune pliante care se așază pe coridor, între cele două rânduri de scaune cu care este prevăzut microbuzul. Mă așez, strivit între umărul drept al unei voluptuoase doamne care se întoarce încărcată de la piață și umărul stâng al unui bărbat care încearcă să doarmă și își balansează periculos capul între spătarul scaunului din față și corpul meu imobilizat. Călătoresc așa până la Chișinău. La Gara de Nord, începe să plouă… Îmi aprind o țigară, înainte de a urca în rutiera de Fălești.

            Ajung la Fălești și merg direct către liceu. Am o întâlnire cu câțiva dintre elevi și încerc să le răspund la întrebări. Povestim despre școala, despre una, despre alta… De cum intru în sala de clasă, constat, cu maximă surprindere, că îmi lipsesc clasele de liceu, pline de elevi care abia așteaptă să se termine orele și să scape de școală. Știam că prefer, de regulă, să vorbesc în fața unui număr mai mare de elevi decât în fața câtorva studenți sau adulți. Se întâmplă ceva cu oamenii în general, pe măsură ce cresc… Sunt mai dispuși să bată aiurea din palme, învață să-și mascheze plictiseala, știu cum să-și înăbușe căscatul, știu cum să pretindă că asistă la cea mai interesantă comunicare din galaxie, când, de fapt, ar prefera să fie oriunde altundeva, numai acolo nu… Copiii îmi plac… fără complexe, cu o limbă română curată, îngrijită.

            De la hotel, merg să vizitez orașul… Intru într-o librărie și îmi cumpăr patru romane basarabene: Ion Druță, Vladimir Beșleagă și Aureliu Busuioc. Mă întorc la hotel și citesc până noaptea târziu.

            Concursul în sine are pentru mine un efect revitalizant. Fiecare participant își alege o temă și trebuie s-o prezinte convingător, în limba engleză, în câteva minute. Există o grilă de punctaj detaliată… Cât durează concursul, nu mă mai pot gândi la nimic altceva… Sunt în fața unor copii care gândesc, care au idei… sper să nu se întâmple ceva cu ei și cu ele, cu ideile, pe drumul către maturizare. Nu mi se pare că Republica Moldova ar fi una dintre țările care să fi învățat să-și încurajeze tinerii, fie ei și impertinenți sau, mai ales pe aceia, să le dea timp de pierdut pentru ca, în felul acesta, pierzând timpul, ei să se poată gândi și la altceva decât la familie, slujbă, bani… Mai degrabă, așa cum se mai întâmplă și prin România, lumea adulților visează la transformarea lor în roboței supuși, ascultători, cuminți, integrați în câmpul muncii, cu cât mai puțin timp liber… „Time is money”, nu așa sună oribila zicere care definește neoliberalismul de azi?!

            Odată ce se termină concursul, reintru în aceeași stare de letargie. Nu e nimic nou, poate cu excepția unei iritări în creștere, pe drumul de la Chișinău la Comrat. Ăsta nu e semn bun… Mizantropia trece mai repede când nu e însoțită de stări gratuite de enervare. Vorbesc cu E. despre găgăuzi. Sunt atâtea lucruri pe care aș vrea să le știu despre ei, despre istoria lor, despre ceea ce vor și despre cum își văd viitorul. Din păcate, în engleză sau română se găsesc destul de puține materiale, însă E. știe multe. E nu numai inteligenta, ci și preocupată de tot ce ține de zona politică. Asta fără să fie politician… Ceea ce e un mare avantaj. Din câte mi-am dat seama, din puținele interacțiuni cu politicieni de profesie, români, ei știu din politică numai ce e legat de măruntele lor meschinării și negocieri, de micile lor afaceri și interese. Cu greu poți găsi vreunul care să-ți poată vorbi despre istorie, despre afacerile internaționale, despre ideologii… Cu și mai mare greutate poți găsi pe cineva care să vorbească normal, fără să adopte limbajul de lemn și tonul superior și atoateștiutor  Ei sunt doar practicanți ai jocului, nu și teoreticieni ai lui… Luptători într-o mocirlă care, deși nu le pătează costumele, rămâne, totuși, o mocirlă,

Încep să înțeleg de la E. că găgăuzii nu se simt bine reprezentați la Chișinău. Simt că deciziile se iau fără consultarea lor și că ceea ce hotărăsc ei pe plan local nu este băgat în seamă de guvernul central. În același timp, Chișinăul îi privește ca pe o comunitate de încăpățânați care refuză să învețe limba română și aspiră la un stat al lor. E. îmi vorbește despre naționalismul găgăuz. Îmi spune că el a fost exacerbat ca răspuns la naționalismul moldovenilor unioniști, imediat după `90. O întreb de ce, în general, găgăuzii se tem mai tare de români decât de ruși. Memoria colectivă reține episoade negative, deopotrivă din timpul administrației românești și al ocupației sovietice. Îmi spune că rușii știu să se descurce mai bine cu minoritățile naționale, sunt ceva mai toleranți cu identitățile minorităților, tocmai pentru că au experiența unui mare imperiu ce acomodează, pe teritoriul său, etnii, religii și confesiuni dintre cele mai diverse… Pe când România este un stat național…

Discutăm despre multe alte lucruri și încerc să mă gândesc la toate în liniște, cu regretul că Republica Moldova repetă toate erorile pe care le-a făcut România. În loc să conteze subiectele mari, cu adevărat importante, oamenii de rând și politicienii se risipesc în nimicuri, primii din cauză că nu sunt suficient de educați, ultimii nu neapărat din naivitate, cât pentru că lor le e bine așa. Știm cu toții, din România, că cel mai bine se fură atunci când lumea e ocupată cu discutarea unor subiecte pătimașe… sângele fierbe în vene și, la adăpostul larmei generale, al urletelor patrioților și al strigătelor de luptă, cei mai lucizi dintre noi își umplu buzunarele și conturile.

La universitate, suntem invitați să ascultăm prelegerea profesorului S.C, venit din România. Unul dintre cei care țin discursuri (român) nu știe prea bine unde se află. Probabil că pentru el, Chișinăul, Comratul și Tiraspolul sunt doar trei orașe oarecare ale aceleiași țări… Îi numește pe găgăuzi „frați” și, pentru o clipă, mi-e teamă că are să vorbească despre „podul de flori” de peste Prut… nu se ajunge, totuși, până aici. Rămân cu regretul și enervarea că, deși între Comrat și Chișinău sunt doar o sută de kilometri, iar între Comrat și prima localitate din România cam tot atât, știm atât de puține unii despre alții. Din păcate, pe aici, prin Balcani și în lumea post sovietică, cei care știu puține sunt și cei care vorbesc cel mai mult…

 

Anunțuri

2 gânduri despre „Jurnal găgăuz (XII)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s