PERORAȚII


6a012876c6c7fb970c01676913b1fd970b-500wi

  1. Studenții filologi, deopotrivă cu profesorii lor, sunt aproape analfabeți când vine vorba de știință, în vreme ce studenții preocupați de știință, deopotrivă cu profesorii lor, privesc literatura ca pe o pierdere de vreme, ca pe un exercițiu complet lipsit de utilitate practică.        

 

Trebuind eu să țin niște cursuri la Facultatea de Informatică și Matematică a Universității din Vilnius, m-am trezit, dintr-o dată, într-o postură inedită. Vorbeam despre chestiuni filologice unor oameni preocupați de programare, algoritmi, matematică discretă și astrofizică. Alinierea astrelor și/sau, mai degrabă, pura coincidentă făcuseră ca, în aceeași săptămână, să trebuiască să vorbesc în fața unui amfiteatru plin ochi cu studenți filologi ai aceleiași universități. Subiectul era, în linii mari, același; ideea de arhetip, ideea de model fundamental care poate fi regăsit transversal în mai toate culturile speciei noastre. Visuri comune, de pildă… alergarea în gol, căderea de pe suprafețe înalte sau în abis, pierderea dinților, senzația inexplicabilă și stranie că ești urmărit, deși nu se află nimeni în spatele tău. În fine, pornind de la premisa că, demult, la începutul aventurii noastre pe această planetă, împărtășiserăm cu toții cam același tip de experiențe matriciale, îmi propuneam să discut prezența arhetipurilor în viața noastră de zi cu zi, astăzi. Lucruri concrete, precum superstițiile sau miturile, sistemele de organizare a societății, principiile etice și religiile, toate explicate din acest unghi… Nimic original, ci doar o încercare de a privi realitatea din jur ca pe un sistem complicat, dar coerent de mituri, de povești în spatele cărora se pot ghici modele universale (arhetipurile).  

             Intrând, deci, într-o dimineață, în sala de curs, am constatat că e una dintre acele zile… Trebuie să mă explic, mai ales acelora care nu sunt profesori. Sunt momente, din fericire destul de puține și rare, în care, pur și simplu, nu poți preda ceea ce ți-ai propus. Îți privești studenții și realizezi că starea în care se află, la intersecția între apatie și deprimare, nu le permite să asimileze cunoștințe. Mai mult decât atât, se întâmplă ca, uneori, stările acestea să fie atât de puternice, încât să se transmită dinspre ei înspre tine. Firește, poți alege să te comporți ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Poți să-ți predai înainte materia și, din politețe, ei își vor nota ceea ce spui iar tu poți avea sentimentul datoriei împlinite. Dacă alegi să faci asta, minutele se vor scurge chinuitor și agonizant, apoi va trebui oricum să reiei explicațiile pentru că vei constata că nimeni n-a înțeles mare lucru. Era, deci, una din acele zile… Ei avuseseră un test complicat la matematică discretă, cei mai mulți înapoiaseră foile goale și acum mă priveau absenți, copleșiți de ceea ce li se întâmplase. Pe măsură ce tăceau, indiferent ce i-aș fi întrebat, îi vedeam afundându-se în propriile lor lumi. Cincisprezece capete plecate spre pământ, cincisprezece mari absenți…

             Când studenții filologi se află într-una dintre zilele acelea, cred că e util să le vorbesc despre Anne Frank și despre jurnalul ei, de pildă. Confruntați cu marile și ireversibilele tragedii autentice, dintr-o dată propriile tale tragedii pot să apară insignifiante. Atunci, dintr-o stare de jenă interioară care ne cuprinde mereu atunci când comparăm nefericirile noastre cu nefericiri și mai mari, lucrurile din jur își mai pierd din tonalitățile gri și sumbre. E un mecanism psihologic mai vechi decât psihologia însăși. De obicei, funcționează… Nu și în această zi de miercuri. Ca tehnica să fie eficientă, trebuie să faci apel la exemple din aria de interes a celui care te ascultă. Or, cei din fața mea sunt interesați de Tesla, Newton, Charles Dawkins, Neil deGrass Tyson ș.a.m.d. Încep să perorez… nicio reacție.

Tac… tăcem cu toții, de fapt. Cu cât tăcerile se instaurează mai deplin, cu atât e mai greu să ieși din ele. Nu știu exact ce ar trebui să fac… Am în continuare încredere în strategia de a-i confrunta cu nefericiri și mai mari, însă nu găsesc metoda concretă de a o implementa… În cele din urmă, iau creta și îi rog să-mi spună, în procente, cam cât înseamnă testul la matematică discretă, în economia întregii lor existențe prezente. Mormăie ceva, apoi, fiindcă nu pot rămâne tăcuți în fața cifrelor (e o slăbiciune pe care le-o cunosc și pe care o exploatez fără scrupule), articulează un 20%. Scriu pe tablă, conștiincios: 20% vs. 80%… Cât e de rațional să-ți lași existența controlată de ceva ce reprezintă doar 20% dintr-un întreg? Îmi dau seama că am făcut o jumătate de pas în față… Ei nu pot rămâne indiferenți la cuvinte și sintagme precum rațiune, gândire rațională etc. Îi întreb, mai apoi, ce faci în momentul în care ți se strică laptopul? Te așezi în fața lui și plângi sau încerci să găsești o soluție?!

În fine, discutăm soluții și reușim o minimă comunicare…

Cam asta e povestea, însă nu despre asta vreau să vorbesc. Ceea ce mă interesează e să înțeleg cum de-am ajuns în situația, în secolul XXI, de a educa viitori cetățeni, în Universități, după două paradigme între care nu mai există puncte de intersecție. Studenții filologi, deopotrivă cu profesorii lor, sunt aproape analfabeți când vine vorba de știință, în vreme ce studenții preocupați de știință, deopotrivă cu profesorii lor, privesc literatura ca pe o pierdere de vreme, ca pe un exercițiu complet lipsit de utilitate practică.    

 

 

 

                 2. Studenții filologi răsuflă ușurați că au scăpat de matematică, ceilalți sunt fericiți că au scăpat de literatură. Situația ideală (totuși, dintr-un anume motiv, inacceptabilă) ar fi ca ambii să fie obligați să urmeze cursuri de alfabetizare în aria curriculară opusă celei pe care au ales să o studieze.

 

Ca să fiu sincer, povestea începe cu o seară înaintea cursului despre care tocmai v-am vorbit. Una dintre nopțile în care mă trezesc pe la ora 4 dimineața și, neputând să mai adorm, navighez pe internet. Știu, ar trebui să citesc ceva, vor zice moraliștii… Doar că întrerupătorul e departe de pat… dacă aș aprinde lumina și, începând să citesc, mi-ar fi somn, ar trebui să mă ridic și, în intervalul de timp necesar pentru a stinge lumina și a mă întoarce în pat, somnul ar putea să dispară. Ar mai exista soluția comodă a unei veioze, însă, din motive necunoscute, n-am reușit până acum să îmi cumpăr una… În fine, irelevant…

Ideea e că, în noaptea cu pricina, am ascultat o conferință TEDx. Barbara Natterson-Horowitz (medic) vorbind despre ce știu medicii veterinarii și doctorii nu.

 

Ideea era că doctorii îi privesc pe veterinari cu o oarecare superioritate. Nu au conferințe comune, nu prea publică prin aceleași reviste, nu-și prea împărtășesc unii altora experiențele. În vreme ce un veterinar e specializat în tratarea mai multor specii, doctorii se specializează într-o singură specie (homo sapiens) și, cu toate astea, cei din urmă cred că nu prea pot învăța mare lucru de la primii. Cam despre asta era vorba… Firește, totul se baza pe experiențele personale ale doctorului Barbara Natterson-Horowitz.

Nu ne aflăm, oare, în aceeași situație când vine vorba de Universitățile noastre? Era o vreme când filosofia și științele exacte erau parte a aceluiași demers de a cunoaște lumea. Unelte diferite, același scop. Poți pricepe ceea ce se întâmplă în jurul tău, fie citind literatură, fie afundându-te în logaritmi și ecuații. Nu poți, însă, pricepe mai multe dacă ești capabil să funcționezi cu ambele tipuri de unelte? Cumva, însă, am ajuns cu toții la concluzia că vorbim de două sfere incompatibile. În timp, nu numai că nu dialogăm, ci și întreținem ideea unui antagonism iremediabil între științele exacte și cele umaniste. Am evoluat atât de mult, ne spunem, încât nu mai pare fezabil să ne educăm minimal și într-un domeniu total diferit de cel care ne interesează. De generații bune deja, producem intelectuali care, dacă citesc Freud nu mai știu de ce e cerul albastru, iarba verde sau de ce Soarele ne apare galben… De generații bune, producem oameni de știință care pot schimba lumea cu noțiuni avansate de fizică teoretică sau mecanică cuantică, dar privesc cu suspiciune filosofia (catedre întregi de filozofie, în special clasică, încep să dispară din oferta universitară). Un exemplu la îndemână este cel al lui Richard Dawkins. Întrebat despre utilitatea filosofiei, el afirmă senin că filosofia nu a ajutat domeniul său de preocupare. E, firește, prompt contrazis, aducându-i-se exemplul lui Anaxagoras, un filosof grec presocratic. Firește, Dawkins nu prea are habar despre ce e vorba (videoclipul de mai jos, începând cu minutul 65)…

Filologii publică în propriile lor reviste, participă la propriile lor conferințe, oamenii de știință de asemenea… Vorbim, fiecare, o limbă separată și nu mai înțelegem nimic unul din limbajul celuilalt. Firește, în atare situații, apar prejudecățile. Fără s-o spună explicit, filologul va atașa omului de știință etichete aparent neutre, în realitate deloc neutre: pragmatic, materialist etc. Și, desigur, viceversa… Studenții filologi răsuflă ușurați ca au scăpat de matematică, ceilalți sunt fericiți că au scăpat de literatură. Situația ideală (totuși, dintr-un anume motiv inacceptabilă) ar fi ca ambii să fie obligați să urmeze cursuri de alfabetizare în aria curriculară opusă celei pe care au ales să o studieze.

Imaginați-vă următoarea situație: studentul teolog merge la un curs de astrofizică. Acolo află, bunăoară că, din punct de vedere al alcătuirii chimice, omul nu e deloc o ființă specială. În Univers, elementele chimice cele mai prezente sunt: hidrogen, helium, oxigen, carbon, nitrogen. Surpriză, cu excepția heliumului (gaz inert, de altfel), toate celelalte elemente se găsesc în corpul uman, în cam aceeași ordine a importanței. Așadar, când literatul spune că omul e „praf de stele”, această metaforă își găsește o perfectă acoperire științifică. 

Și, invers… i-am întrebat pe studenții mei informaticieni dacă e important pentru ei să fie buni oratori. Mi-au răspuns, fără excepție, că nu. Un programator nu se poate ocupa de chestiuni atât de triviale precum vorbitul. El stăpânește la perfecție limbajul binar și visează la ziua în care computerul cuantic nu se va mai afla într-una dintre stările 0 sau 1, ci simultan în cele două stări. Toate bune și frumoase…

O paranteză, acum… Personal, am oroare de proteste, marșuri, revoluții. Nu votez și încerc să mă țin departe de tot ce înseamnă viermuială politică. Greșit sau nu, eu sunt convins că nu protestul punctual când ceva ne nemulțumește va rezolva pe termen lung frustrarea de a ne simți reprezentați de politicieni inferiori nouă. Dacă ceva se va schimba vreodată, fundamental, se va întâmpla atunci când scena va fi ocupată de un alt tip de om. Or, asta nu se produce prin marșuri și proteste. Societatea va trebui să înceapă a produce acel nou tip de om, deopotrivă rațional și umanist. Unde? Firește, în universități. Am închis paranteza.

În Lituania, ca și în România, lumea e, în general, dezamăgită de politicieni. Cu toate astea, politicieni nu pot fi decât aceia care stăpânesc și acordă importanță discursului. Așadar, suntem într-un perfect cerc vicios. Dacă oamenii inteligenți nu sunt interesați de discurs, ei vor lăsa întotdeauna arena politică la îndemâna celor care sunt interesați doar de discurs. Apoi, se vor lamenta la nesfârșit… Când, însă, un student la Informatică va fi prezent la un curs de Istorie, Oratorie sau chiar Literatură, el va avea acces către o altă dimensiune.

Nu putem, la urma urmei, să trăim la nesfârșit într-o lume tridimensională, și să ne educăm uni- sau, cel mult, bidimensional.

 

Anunțuri

Un gând despre „PERORAȚII

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s