Cantitatea, nedreptățirea unui concept


Articol publicat în revista „Viata Romaneasca” nr. 3 / 2018

http://www.viataromaneasca.eu/revista/2018/03/cantitatea-nedreptatirea-unui-concept/

 

 

calitate_cantitatePuține dintre conceptele cu care operează lumea modernă au parte de un tratament atât de injust precum acela de cantitate. Cantitatea a ajuns astăzi opozabilă, în discursul comun, calității. De când cu prăbușirea accelerată a importanței științelor umaniste, de când cu înlocuirea literatului, filosofului, poliglotului la cârma treburilor cetății, de către manager, informatician, inginer sau avocat, cantitatea e adesea invocată în mediul academic umanist ca un sinonim legitim al superficialității. Facultățile umaniste au din ce în ce mai puțini studenți, dar, nu-i așa… calitatea contează, nu cantitatea… Același argument e folosit, cu varii inflexiuni logice, într-o mulțime de alte contexte. Îndeobște, se pare că ne aflăm în fața unui consens: în materie de cultură, cantitatea e un concept blasfemic, introdus în uzul curent de epoca industrializării. Doar în fabrici și uzine valoarea se cuantifică în număr, doar odată cu epoca industrializării accelerate mult înseamnă bine sau bun. Când vine vorba de cultură sau de orice domeniu unde mintea e folosită ca mijloc de producție, atunci cantitatea e privită cu  ușoară superioritate, dacă nu cumva cu un anume soi de dispreț. Chiar așa să stea lucrurile?!

Sincer vorbind, teama față de un asemenea concept e justificată, în multe cazuri. Bunăoară, în momentul în care Ministerele Educației din România și de aiurea au hotărât să finanțeze sistemele de educație în funcție de numărul de elevi sau studenți, alocându-i-se fiecăruia o sumă de bani, n-a durat mult până la transformarea școlii într-o întreprindere condusă după reguli contabile. Așadar, a te teme de cantitate, mai ales atunci când ești profesor, e justificat. Istoria recentă ne spune că, dacă transformăm totul în cifre, randament și profit, primele domenii care se vor prăbuși sunt acelea care presupun efort intelectual constant pentru obținerea unor rezultate greu cuantificabile ori vizibile. Ancorarea în cifre și statistici servește, în multe cazuri, acelora care pot pune pe masă, la sfârșitul programului de lucru, rodul muncii lor. Pentru toți ceilalți, cantitatea e semnul unei prăbușiri, e pisica neagră care-ți iese în cale, prevestind nenorociri.

Întorcându-mă la cultură, nu e oare posibil ca între cantitate și calitate să imaginăm o relație de interdependență, dacă nu cumva una cauză-efect?! Nu poate duce, inevitabil, cantitatea către calitate? În cultură, vorbim despre un proces în două etape și despre doi actori. Actorii sunt creatorul de cultură și receptorul ei, procesul este producția de cultură, cu cele două faze distincte (perioada de acumulare și concretizarea într-un produs cultural). Poate un scriitor să se numească scriitor sau un cititor să se numească cititor fără a avea ambii experiența cantitativă a lecturii? E posibil să imaginăm un text literar valoros, o capodoperă, ivite din nimic, construite fără acumulări cantitative anterioare? Greu de crezut… În ficțiune, ca și în domeniile umaniste teoretice, vârful icebergului, opera finită, ascunde cantități impresionante de referințe și trimiteri. Cine-i citește astăzi pe George Steiner, Umberto Eco, Alain Corbin, Vladimir Jankelevitch ori Jean Jacques Wunenburger este, în primul rând, copleșit de viziunea lor integratoare. Înainte de a-ți așeza în față propria lor contribuție, fiecare dintre ei te poartă prin istoria conceptelor sau a culturii cu o fermitate pe care nu se poate să n-o invidiezi. În spatele unei monumentale lucrări precum „Istoria corpurilor” (trei volume, coordonate de Alain Corbin, Jean-Jacques Courtine și George Vigarello) se ascunde un uriaș efort cantitativ de cercetare.

Ficțiunea, s-ar putea spune, nu funcționează în aceeași paradigmă. Umblă prin târg prejudecata (care, probabil, datează din vremea romanticilor) că poetul și scriitorul sunt tributari unei anume sensibilități, unei inspirații care nu depinde decât în foarte mică măsură de acumulări cantitative. Ni se vând astăzi, din rațiuni de marketing, biografii literare care trec adesea sub tăcere perioadele de acumulare scriitoricească, valorizând excesiv zonele anecdotice. Charles Bukowski ne apare ca un scriitor boem, alcoolic, dezabuzat, gata oricând să pună la îndoială totul, să deconstruiască sever clișee și să demoleze senin zeități. Până la un punct, cam așa și este. Nici măcar el însuși nu s-a străduit să contrabalanseze imaginea aceasta. I-a convenit și a întreținut-o din plin. În poemul „Deci, vrei să fii scriitor?”, Bukowski întreține mitul scriitorului care simte vocația scrisului, a scriitorului pentru care scrisul este un dat natural, nu un efort continuu. Însă, cu același Bukowski se putea vorbi ore în șir despre Céline, Knut Hamsun, Orwell, Hemingway, Henry Miller sau Dostoievski. Nici măcar un rebel de multe ori vulgar și nesuferit precum Bukowski nu și-a construit textele pe nimic. În spatele poemelor sale sau a destul de neinspiratului roman „Femei” se ascund nu doar o experiență de viață la limită, ci și o experiență de lectură, cu alte cuvinte, o acumulare cantitativă.

La noi, emblematic mi se pare a fi cazul lui Nichita Stănescu. Poetul care improviza magistral, poetul atins de inspirație, poetul pentru care poezia este „dimensiunea cea mai curată pe care orice ființă umană o are”… Ne e mai greu să vorbim, uneori, despre Nichita Stănescu cititorul, consumatorul de poezie, teoreticianul. Pare puțin plictisitor să alăturăm imaginea poetului blond care bea, fumează și declamă de aceea a omului care stă ore în șir cu o carte în mână. La fel se întâmplă cu Caragiale și Blaga, de pildă. Caragiale ne distrează nespus și mai că nu ne vine să ni-l imaginăm obsedat de gramatică. E mai frumos să-l vedem cu ochii minții prin berării sau pe la Junimea, ironizând în stânga și-n dreapta (inclusiv pe Eminescu). La infinita tristețe a lui Caragiale la Berlin, aproape că nu ne gândim deloc… Pe Blaga, îl citim emoționați și vorbim excesiv despre poezia lui, deși, fără a-i înțelege măcar minimal sistemul filosofic, nu prea avem despre ce vorbi. În toate aceste cazuri, ceea ce ignorăm e tocmai dimensiunea cantitativă a unei existențe artistice. Perioada capitală a acumulărilor. Adică, nu percepem decât fracturat relația dintre cantitate (acumulare) și calitate (produsul cultural finit).

Așadar, alergia umanistului față de cantitate mi se pare a fi complet nejustificată. La rigoare, în cultură, în spatele fiecărui act de o calitate înaltă, se ascunde un efort cantitativ apreciabil. E drept, însă, că nu cantitatea duce automat către calitate. Cea din urmă nu cred să se poată manifesta în absența primeia, dar numeroase și nefericite sunt cazurile când, vorba lui Byung – Chul Han („Agonia erosului și alte eseuri”), „un mai puțin în materie de cunoaștere și informație determină un mai mult”. Cantitatea începe să fie păguboasă abia în momentul în care nu e urmată de altceva, mulțumindu-se cu sine însăși.

Cultura, la noi, e cronic subfinanțată… Acesta este veșnicul leitmotiv al zilelor noastre. Nu se dau suficient de mulți bani pentru cultură…  O fi sau n-o fi așa, greu de spus. Să admitem că e adevărat… Consiliile Județene și instituțiile culturale, totuși, din puținii bani pe care-i au, alocă sumele în mod contabil. Se calculează numărul de participanți la un eveniment, se estimează impactul asupra comunității, se încurajează micile bresle de artiști locali. E inimaginabil să faci altfel, nu-i așa?! Doar că din nenumăratele evenimente culturale desfășurate pe bani publici nu a rezultat, în ultimele câteva decenii, de când procedăm astfel, nimic cu adevărat notabil. Scriitorii de provincie își încasează premiile sau își lansează cărțile finanțate, orchestrele își strâng instrumentele și instrumentiștii se retrag pe la casele lor, cântăreții de muzică populară și dansatorii coboară de pe scenă și își văd de ale lor, în așteptarea unei alte Zile a Orașului ș.a.m.d. Personal, n-am auzit de vreun mare roman, de vreo amplă operă teoretică revoluționară care să fi fost adusă la lumină ca urmare a finanțării publice locale. Instituția burselor de creație, veritabile, nu văzute ca stipendii pentru șomeri de lux, aproape că nu există la noi. Abia aici, abordarea cantitativă își arată carențele și ineficiența. Lucrurile se cuantifică în număr de evenimente și număr de participanți. Instituțiile de cultură românești sunt îndreptate cu fața către trecut. E ca și când ni s-ar transmite permanent că, neavând prezent cultural, ne mărginim a investi bani în aducerea la lumină a trecutului.

În prezent, se finanțează aproape în exclusivitate artistul de cafenea. Acel ins care e purtat de mână, ca la circ, de la un eveniment la altul, acel ins care, tocmai pentru că vorbește atât de mult și e prezent atât de intens în viața cetății, nu mai are timp să acumuleze, acel ins care zice bine, are retorica lui, preocupată mai mult de formă decât de conținut. Viața sa se desfășoară etern între un eveniment și alt eveniment, între un curs și alt curs, între o prelegere și altă prelegere, între o conferință și altă conferință, între o strângere de mână și altă strângere de mână.

Toate acestea, însă, nu pot fi imputabile conceptului însuși. Cantitatea presupune răbdare, înțelepciunea de a-i acorda individului timpul necesar pentru a acumula, așteptând abia după aceea un rezultat de la el. Calitate, nu cantitate… aceasta e, într-un fel, o zicere de un tragism sfâșietor. În spatele sintagmei se ascund anxietățile noastre de oameni moderni. Nu mai avem timp… pretindem eficiență cât mai repede. Excludem cantitatea (înțeleasă ca acumulare tihnită, internalizată) pentru că înțelegem că e un lux pe care nu ni-l mai putem permite. Și pentru că nu ni-l putem permite, îl devalorizăm. Ne face să ne simțim mai bine… În romanul lui David Lodge, „Vești din Paradis”, există un personaj, un cercetător în domeniul turismului, care, printre altele, elaborează următoarea teorie: oamenii care merg într-o vacanță exotică se străduiesc să fie fericiți, indiferent dacă au sau nu motive pentru asta. Ar fi prea deprimant să admită că, în puținele lor zile de concediu, în schimbul unei sume de bani apreciabile, pe care au economisit-o un an întreg, n-au primit altceva decât un sejur cel mult banal. Optând vocal pentru calitate în dauna cantității, verbalizăm, într-o zicere convenabilă (sună bine, nu-i așa?!), formula unui eșec.

 

 

Un gând despre „Cantitatea, nedreptățirea unui concept

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s