Supralicitarea modelelor


Articol publicat în revista „Viata Romaneasca” nr. 6 / 2018

http://www.viataromaneasca.eu/revista/2018/06/supralicitarea-modelelor/

downloadPe vremea când eram încă elev de liceu, printre lucrurile care mă exasperau constant era obsesia dascălilor mei pentru modele umane. Obsesia, atunci ca și acum, se actualiza/actualizează deplin într-una dintre cele mai banale (iritante?!) întrebări: cine e modelul tău în viață? De fiecare dată când intram în conflict cu vreun regulament școlar ori cu regulile nescrise ale comportării decente, ni se invocau, mie și colegilor mei, modele de urmat (alți colegi, profesorii înșiși, mari oameni despre care abia auziserăm, Isus Hristos etc.). Era, pentru mine, de neînțeles cum de îți puteai construi propria existență urmând exemplul altora. De ce e atât de important să te anulezi pe tine ca individ până într-acolo, încât proiectul tău de viață să nu-ți mai aparțină, să fie al altuia?! Firește că, la vremea aceea, nu-mi puteam formula nemulțumirea în astfel de termeni, dar, în esență, despre asta era vorba.

               Literatura însăși tindea, de multe ori, să fie judecată exclusiv prin prisma modelului etic pe care îl impunea cititorului vreun personaj sau altul. Țesăturile narative și personajele erau ordonate în jurul unor interogații ce puteau anula, prin simpla lor formulare, plăcerea lecturii: Care este mesajul textului? Ce am învățat noi de aici? Firește, nevoia unor modele e absolut legitimă (fie că vorbim de modele în carne și oase, fie că vorbim de simple idei și școli de gândire exemplare). Despre proporția, actualitatea și eficacitatea lor, însă, cred că trebuie să discutăm.

Într-un spectaculos arc peste timp, zilele trecute, pe când încercam să explic studenților mei lituanieni regulile de conjugare ale indicativului prezent, cu multitudinea lor ireală de excepții și legi gramaticale inutil complicate, m-am surprins spunându-le: nu vă faceți griji, vom conjuga atât de multe verbe, încât, la un moment dat, veți începe să intuiți modele, urmând cele câteva reguli simplificate despre care v-am vorbit. Sigur că a te uita în jurul tău, încercând să pricepi marile modele de alcătuire a lumii fizice (legile naturii) sau a celei ficționale (fenomenele lingvistice) e diferit de a idolatriza modele umane, însă, la rigoare, nu cumva e vorba de același fenomen?! Nevoia de găsi coerența marilor sisteme care te înconjoară e pe deplin satisfăcută de confortabila idee că trebuie să te înscrii într-o ordine predeterminată, că te poți legitima printr-un altul. O poți face ușor vulgar și nesemnificativ, stabilindu-ți ca modele de viață analfabeți descurcăreți și bogați, cu vile somptuoase și mașini scumpe, ori într-o manieră ceva mai sofisticată, subordonând convenabil destinul uman modelului cristic, de pildă. Și într-un caz și în celălalt, însă, resortul pare a fi același: nevoia de coerență prin simplificare. Trăim animați de o teorie a falselor echivalențe: adoptând modelul etic al lui Hristos, voi deveni un om bun (în termenii moralei creștine), dormind tot atâtea ore pe noapte ca Eliade, citind tot atât de mult ca el, voi ajunge la performanțele lui intelectuale ș.a.m.d.

Are Slavici o nuvelă („Popa Tanda”) ce se tot studiază prin școlile românești de ani buni și care pornește tocmai de la o astfel de premisă. Un preot ajunge într-un sat sărac, locuit de leneși, și îi transformă miraculos pe țărani, prin propriul său exemplu. De la primul și până la ultimul rând al textului, Slavici adoptă un ton de predicator. El nu renunță nicio secundă la discursul de amvon, la ideea care populează mentalul multora dintre noi: fertilitatea modelului uman. Mult mai articulat în abordarea problemei, George Steiner, în „Maeștri și discipoli” discută aceeași paradigmă. Pentru el, „[…] modernitatea occidentală derivă din triada Marx-Nietzsche-Freud […]”.

Științele umaniste și reale sunt, deopotrivă, pasionate de nevoia găsirii unor teorii unificatoare, a unor modele fondatoare și fundamentale. Toate marile religii monoteiste se organizează în jurul unor modele umane profetice, națiunile se ordonează, fără excepție, în jurul unor părinți fondatori, filosofia, literatura, pictura sau cinematografia sunt organizate în jurul școlilor de gândire reprezentate de mari titani a căror tehnică, al căror stil sunt imitate, copiate, îmbunătățite, discutate, mitificate și demitificate la nesfârșit…

În știință, Newton și, mai târziu, Einstein, pot emite teorii unificatoare cărora să li se supună mari categorii de obiecte. E greu de crezut că vreunul dintre aceste obiecte poate, de pildă, scăpa legilor gravitației… La fel, subordonarea modernității occidentale triadei Marx-Nietzsche-Freud e validă și greu de eludat. Modelul, așadar, când se ordonează în jurul unor legi și a unor idei care nu se extrapolează nepermis, funcționează previzibil și coerent; dacă el, însă, se subordonează unei biografii, oricât ar fi aceasta de excepțională, prezintă din start o insurmontabilă problemă (cazul popii Tanda și al lui Hristos sau Mahomed).

Biografiile modelelor noastre culturale sunt, asemenea oricărei biografii, de altfel, datate, legate de coordonate și contexte care se pierd, odată cu trecerea anilor. Aceasta ar fi prima dintre probleme. Biografiile lui Eminescu sau Eliade sunt posibile într-un timp anume; extrase de acolo, actualizate, ele își încep o nouă, imprevizibilă aventură. Se întâmplă la fel cu personajele literare. Cine și-ar dori să-i aibă drept model pe don Quijote ori pe Casanova, mă tem că ar trebui ca, înainte de a și-i alege drept model, să facă un serios studiu aplicat asupra epocii în care ei au fost proiectați către universalitate. Altfel, modelele noastre riscă să fie mai degrabă proiecții personale, cărora le putem da ce nume dorim, de vreme ce ele sunt, în mare parte, propriile noastre ficțiuni.

A doua obiecție, de o natură ceva mai subtilă poate, ține de obsesia purității în cultură și de intrinseca ambiguitate a semnului lingvistic. Yuval Noah Harari face o superbă demonstrație în cartea sa, apărută la noi la Editura Polirom, „Sapiens. Scurtă istorie a omenirii”. Revoluția Cognitivă (care începe cu aproximativ 70.000 de ani în urmă) și Revoluția Agricolă (care debutează acum aproximativ 10.000 de ani) au în comun un vast proces de ficționalizare. Din toate datele pe care le avem, lumea a fost, în acele timpuri, ordonată în jurul marilor ficțiuni: filozofie, religie, politică, apariția și răspândirea banilor, codurile de legi etc. Pentru marile întrebări, în toata această perioadă s-au căutat răspunsuri în științele umaniste. Codul dominant a fost semnul lingvistic (cu toate corolarele lui: legendele, literatura, religia ș.a.m.d).

Odată cu Revoluția Științifică (cu aproximativ 500 de ani în urmă), semnul matematic (cu toate ramificațiile lui) se impune ca alternativă. Acest nou tip de limbaj are marele avantaj de a putea transcrie și transmite o anume realitate în stare pură, de nealterat, a cărei înțelegere nu depinde de interpretarea ei individuală, culturală, locală. Teoria gravitației rămâne teoria gravitației, fie că ea e transmisă unei comunități din Asia ori din Europa, de vreme ce ideile Revoluției Franceze pun serioase probleme de înțelegere, odată transmutate din spațiul european al nașterii lor. În vreme ce, în cazul primelor exemple menționate, semnul matematic dezambiguizează total semnificația, când vine vorba de idei și ideologii, semnul lingvistic, dimpotrivă, ambiguizează semnificația până la alterarea sau  chiar dispariția ei (cazuri rare, totuși).

Cu toate acestea, cea mai mare parte a evoluției culturii umane e tributară ambiguității semnului lingvistic. Semnul lingvistic are drept de preempțiune în fața semnului matematic, acesta este un fapt imposibil de negat… Modelele culturale, deci, au semnificație la modul subiectiv. Mahatma Gandhi poate servi, deopotrivă, de model unui intelectual indian și unuia european. Am, însă, serioase dubii că ambii se referă la același Gandhi. Privite din această perspectivă, modelele ne apar drept pretexte menite a legitima propriile noastre sisteme de valori.

Cam acum 500 de ani, așadar, umaniștii au început să-și piardă din supremație. Dacă, vreme de milenii, la problemele unei societăți se căutau răspunsuri în religie, filozofie, literatură, acum, pentru aceleași probleme, se apelează la matematică, fizică, chimie, biologie etc. Cu toate acestea, inerțial, vechea paradigmă, deși evacuată din sistemele mari de organizare a unei societăți, continuă să existe în mințile noastre. Deși, cum bine observa același Yuval Noah Harari, comunitățile umane nu-și mai rezolvă problemele prin rugăciuni, indulgențe papale ori practici magice, ci prin legi economice, statistică, fizică sau matematică, la nivel individual reziduurile vechii alcătuiri încă mai funcționează.

Să formulăm următoarea ipoteză: singurul model funcțional e acela a cărui decodificare presupune întotdeauna aceeași înțelegere a realității (teoria gravitației, teoria relativității generale etc.). Toate celelalte sunt simple convenții, folosite în funcție de interesul de moment al unei comunități. Ducând raționamentul mai departe, să enunțăm concluzia: sacralizarea modelului, deși de înțeles, pare un tip de gândire pe cale de a fi depășit.

Simplu nu e… E de ajuns să observăm, la noi, de pildă, cu câtă acribie se citează Eminescu în probleme de economie sau politică, pentru a înțelege că încă mai suntem tributari religiei infailibilității. E suficient ca o personalitate să fie excepțională într-un anumit domeniu pentru ca ea să devină o autoritate supremă în toate domeniile în care s-a întâmplat să se exprime. Nu suntem, noi, românii, singulari nici aici. În vremea din urmă, se citează copios din Albert Einstein, Umberto Eco, Stephen Hawking, Elon Musk și mulți alții. Dacă vreunul dintre aceștia (îl luăm în calcul și pe Eminescu al nostru) ar fi rostit (unii dintre ei mai au timp s-o facă) vreun gând pasager legat de, să zicem, importanța castravetelui în dieta omului inteligent, n-ar mira pe nimeni dacă, din momentul imediat următor, consumul de castraveți ar crește semnificativ pe planetă. Supralicitarea modelelor, deși în contratimp cu realitatea unei lumi care se exprimă fundamental în semne matematice, e o memă care ne-a însoțit evoluția atâtea zeci de mii de ani, că nu mai poate fi așa ușor eliminată din conștiințele noastre.   

      

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s