Despre Big Bang și Jane Eyre. Controverse în traduceri literare


text publicat în volumul „Translation and Cultural Mediation. Inside and Outside Perspectives on Romanian Language, Culture and Literature”, Roxana Ciolăneanu & Paul Nanu (Eds.), University of Turku, Finland, pp. 193 – 200

 

 

Translating literary texts from/into a language is a process that requires not only knowledge in terms of grammar and style, but a set of skills that exceeds the language itself. Any literary text is deeply rooted in a mindset (forma mentis) and a social paradigm that needs to be properly understood. If one considers literature as an artistic product originating from the society itself, then the translator should necessarily examine and address the issues that shape and define the time when the text was produced. Consequently, when translating, one transfers a cultural product from one intellectual environment to a different intellectual environment. The present paper analyses and weighs different difficulties that might arise when transferring literary texts from one mindset to the other. Moreover, the language itself evolves and the translator faces another important obstacle; in this case, which are the instruments that allow the text to travel safely through time, without dramatically losing its meaningfulness and vigour?

Key-words: literature, translation, culture, mindset, language

  1. Considerații generale

La primul meu contact cu o limbă străină, am avut o certitudine de nezdruncinat. Pentru a vorbi o altă limbă, credeam eu atunci și am continuat s-o cred vreme de mulți ani, nu trebuie decât să știi un număr rezonabil de cuvinte, fiecare dintre ele suprapunându-se semantic perfect cuvintelor limbii tale materne. Înarmat, astfel, cu o listă de cuvinte, n-aș fi avut altceva de făcut decât să extrag din memorie cuvântul potrivit și să-l așez într-o propoziție sau frază gândită în limba română. Procedând în felul acesta, aș fi putut vorbi o limbă străină, oricare ar fi fost ea, cu condiția să-mi însușesc un vocabular comparabil ca vastitate cu cel pe care îl posed în limba mea maternă. Astăzi, sună ridicol, însă cred că așa debutează, pentru cei mai mulți dintre noi, orice întâlnire cu o limbă străină. Mai important mi se pare să vedem dacă nu cumva reziduuri ale unei astfel de gândiri ne însoțesc și pe mai departe.

Certitudinea a început să se clatine la primul contact mai consistent cu gramatica limbii române. Declinările și conjugările, prepozițiile și topica nu puteau fi transpuse fidel, nu-și găseau un echivalent rezonabil în limba străină pe care îmi doream s-o vorbesc. Nici măcar atunci, însă, n-am făcut pasul complet către mutația pe care  o presupune a citi într-o altă limbă, a te exprima într-o altă limbă, a traduce într-o/dintr-o altă limbă.

            Sincer vorbind, nu cred că cineva poate avea experiența unei asemenea mutații dacă nu ia contact cu literatura. În dimensiunea ei funcțională, o limbă poate fi relativ repede însușită și folosită minimal. Când vine vorba de literatură, însă, lucrurile se complică. Literatura mare se naște în structurile de adâncime ale limbii în care a fost scrisă. Scott Fitzgerald, în romanul său neterminat „The Last Tycoon” (tradus în română cu „Dragostea ultimului magnat”[1]), are următoarea reflecție legată de scriitori: „Scriitorii nu sunt tocmai oameni. Sau, dacă sunt scriitori buni, sunt mai mulți oameni care încearcă să fie unul singur. Sunt ca actorii care încearcă în zadar să nu se uite în oglindă. Care se lasă pe spate în încercarea de a nu se uita în oglindă și care sfârșesc prin a-și vedea fețele reflectate în candelabre [trad. n.]”[2]. În plan stilistic, observația lui Scott Fitzgerald ne trimite direct către ideea unei filiații directe între literatura de calitate și complexitatea limbii în care ea se exprimă. Oglinzile sunt contorsiunile stilistice, paradoxurile care, exprimate în limba în care au fost gândite, provoacă un spasm fecund al minții. La modul ideal, traducătorul schimbă oglinda cu una care provoacă același tip de rezultat.  

            Actul traducerii, deci, nu numai că nu poate fi mecanic, dar el presupune o forma mentis pe care traducătorul trebuie să o stăpânească. Este o formă de imersiune. Modul de a articula este în directă relație cu modul de a gândi, iar acesta din urmă se naște organic din funcționarea scriitorului într-o anume epocă, într-un anume tip de societate. A traduce literatură presupune a reactualiza o formă de gândire care, fie e demult pierdută (traducerile din anticii greci, de pildă), fie e contemporană, dar specifică unui tip diferit de societate. Marea provocare, deci, constă în a smulge un tip de gândire din habitatul lui natural și a-l transplanta într-un alt habitat, fără a pierde prea mult în timpul procesului de transfer. Există, deci, o etică a traducerii, la fel cum există și o lipsă de moralitate a ei.

res_d911c15ac9d9be656c3bc3aabcfab1d2_450x450_1mkuCa orice etică, ea e tulburată de necesități pragmatice. Cartea trebuie să vândă. În cazuri fericite, numele autorului sau referințele culturale clare, explicite, sunt suficiente. În cazuri nefericite, ea trebuie să se vândă în spații culturale în care referințele originale nu mai au niciun fel de relevanță. Ca studiu de caz, ne putem opri asupra cărții lui Tom Hodginkson, How to be Idle. A Loafer`s Manifesto[3]. Autorul este cunoscut pentru a fi fondat, în Marea Britanie, revista Idler, în 1993. Pentru cititorul britanic, deci, How to be Idle conține o trimitere directă la revista lui Hodgkinson. Pentru cititorul român, însă, referința e cel mult obscură. Așadar, la traducerea cărții, s-a optat pentru un titlul cu mult mai pretențios: Ghidul leneșului. Mic tratat pentru leneși rafinați[4]. Colecția de eseuri a lui Hodgkinson devine, deci, pentru români, simultan un „ghid” și un „tratat”. Ce altă opțiune ar fi fost? În spatele unui concept precum „lenea” (idleness), se află, în sațiul britanic o întreabă tradiție care începe în secolul XVIII, cu scriitorul englez Samuel Johnson, și continuă în secolul XXI, cu Tom Hodgkinson. În spațiul românesc, o astfel de forma mentis e completamente inexistentă și imposibil de redat în toată plenitudinea ei filosofică și literară. Cine citește, deci, Ghidul leneșului. Mic tratat pentru leneși rafinați, ia contact cu o fotografie de moment a fenomenului.

2. „Ai văzut cum te-a tradus?” (Caragiale, Diplomație, 1901)

Îndeobște, la noi se citează copios, când vine vorba de traduceri, zicerea italiană „traduttore, traditore”, cu varianta franceză „traducteur, traître” sau „traduire, c`est trahir”. Expresia franțuzească are câteva secole bune, fiind atestată în secolul XVI (1549). Fără a putea concura cu ea, cel puțin din punct de vedere al vechimii, avem, totuși, ceva similar în limba română.

În 1901, I.L Caragiale publică în Moftul român, schița Diplomație. În corpul unui text de mici dimensiuni, puțin peste 1000 de cuvinte, verbul „a traduce” apare, conjugat la diferite moduri și timpuri, de nu mai puțin de opt ori. Fără excepție, verbul „a traduce” are sensul lui „a înșela” (la rigoare, „a trăda”, la fel ca în franceză și italiană). Ne aflăm, deci, în fața unui caz fericit; o „forma mentis” care definește întreg spațiul european, un concept, o idee lesne de înțeles, pentru că ea circulă, în forme variate, în diferite culturi europene (și nu numai). Suntem, deci, familiarizați cu ideea că actul traducerii nu poate epuiza subiectul, nu-l poate reda în plenitudinea lui.

Traducerea, e, fără dar și poate, un act necesar de trădare. Ceea ce, însă, nu mi se pare că am înțeles pe deplin sunt ramificațiile acestei trădări. Avem tendința de a-i reduce proporțiile, odată ce-i acceptăm necesitatea. Însă, în esența ei, trădarea nu se referă exclusiv la transplantarea unui text sau a unei idei dintr-un spațiu în altul, ci poate să se manifeste chiar în interiorul aceleiași culturi, a aceleiași limbi de referință. De fiecare dată când pierdem legătura cu spațiul-timpul originar al textului, și e inevitabil s-o pierdem, se produce o distorsiune care merită analizată. Dacă, în exemplul cărții lui Hodgkinson, am tratat cazul unei sintagme care nu-și poate păstra conținutul, odată ce e transmutată într-o altă cultură, poate că n-ar fi rău să ne gândim și la o abordare ceva mai… diacronică.

Nu mulți dintre cititorii lui Eminescu, în fața poeziei sale, au certitudinea că îl citesc pe Eminescu secolului XIX. Nimic mai firesc, nu-i așa?! Eminescu este Eminescu, a scris în română, îl citim în original și suntem convinși că-i putem surprinde, la contactul cu textul, subtilitățile și nuanțele. Să analizăm arhicunoscutul vers din poemul Și dacă: „Si dacă norii deși se duc”… E, aici, vorba de adjectivul „des”, cu forma lui de masculin plural („deși”) sau de conjuncția subordonatoare „deși”? Sigur că absența virgulei și sensul general al textului ne duc către adjectiv. Însă, când recită, Valeria Seciu optează pentru conjuncție[5], iar Leopoldina Bălănuță[6] pentru adjectiv. Exemplul pare banal, poate chiar superfluu, dar multiplicarea lui în progresie geometrică (pe măsură ce distanța în timp față de textul obiect e mai mare, fracturile se îndesesc) cred că îi conferă, deopotrivă, semnificație și relevanță.

 

În 1910, Rebreanu publică în revista Convorbiri literare, nuvela Proștii. Cuvântul „prost”, așa cum e folosit de Rebreanu, are sensul lui „sărac”, „om simplu” și nicidecum „om lipsit de inteligență”. În epocă, circulau ambele sensuri ale cuvântului, astăzi sensul de „sărac” e pierdut. Așadar, când un cititor al secolului XXI ia contact cu textul lui Rebreanu, el are nevoie de o notă explicativă. E un soi de traducere din română în română. Am putea lua în calcul opțiunea de a înlocui titlul original cu altul (Săracii, în loc de Proștii)?! Pare excesiv, deși, dacă ar fi vorba de o traducere dintr-o altă limbă în română, probabil că ezitările și scrupulele n-ar mai fi la fel de mari. Pentru traducătorul lui Rebreanu într-o limbă străină, alegerea naturală ar fi, evident, un echivalent pentru „om simplu”, „sărac” și nu un sinonim pentru „om lipsit de inteligență”.

În seria acelorași analize diacronice se poate înscrie și romanul lui Charlotte Brontë, Jane Eyre. Există acolo o scenă în care Edward Rochester îi spune lui Jane: „This is hypochondria, Jane. You have been over-excited, or over-fatigued”. E greu de înțeles de ce Edward o acuză pe Jane de ipohondrie. Tânăra eroină a romanului e orice altceva, numai ipohondră nu. După tresărirea de rigoare la lectura pasajului, încercăm să găsim explicații. În ediția Editurii Corint[7], traducătoarea Mirella Acsente introduce o notă prin care ne explică unul dintre sensurile pe care cuvântul „ipohondrie” le avea în secolul XIX: „melancolie”. Nota este, cred, necesară și în limba engleză, de vreme ce „hypochondria” desemnează, în secolul XXI, o altă realitate mentală. Abia odată cu sfârșitul secolului XIX, ipohondria începe să circule în limbajul curent cu un profund sens peiorativ, deși înțelesul de „bolnav închipuit” datează de pe la sfârșitul secolului XVIII[8].

3. Nostalgii

Știința a rezolvat demult, într-un mod elegant, problema redării integrale a conținutului de la o epocă la alta, de la un spațiu cultural la altul. Limbajul ei și-a găsit o formă de expresie care poate încorpora și transmite idei, fără rest, în formule, ecuații și concepte. Lucrurile se fixează, conform grilei de înțelegere a unei epoci și, mai apoi, se fac pași în față, cu fermitate. Se ajunge frumos, aproape poetic, de la mecanica newtoniana la teoria relativității și, mai apoi, la mecanica cuantică. De la atom, la protoni și neutroni și, mai apoi, la quarci…De aici, mai departe, cine știe unde…

În științele umaniste, pare că de fiecare dată, odată cu fiecare traducere, odată cu fiecare încercare de a accesa matricea de înțelepciune a trecutului, pierdem câte ceva; e o mișcare haotică, circulară și ascendentă în același timp. Reținem ceva de la cei de dinainte, dar și pierdem câte ceva… Înțelegem, dar, în același timp, răstălmăcim, interpretăm…

Când vine vorba de literatură, putem avea nostalgia limpezimii, a clarității cu care Stephen Hawking tranșează ideea de trecut, într-un pasaj din Scurtă istorie a timpului. De la Big Bang la găurile negre: „[…] nu cunoaștem ce se întâmplă la momente îndepărtate în orizont; lumina pe care o vedem de la galaxiile îndepărtate le-a părăsit acum milioane de ani și în cazul obiectelor celor mai îndepărtate pe care le vedem, lumina le-a părăsit acum circa opt miliarde de ani. Așadar, când privim universul, îl vedem așa cum a fost în trecut”[9]. Când, însă, noi privim spre text, suntem în mod dramatic forțați nu să vedem universul lui ideatic, așa cum a existat el la momentul conceperii, ci să-l percepem deformat de prezentul în care suntem cu toții iremediabil ancorați. Cu alte cuvinte, nu ne putem uita spre limbaj cu aceeași acuratețe a simțurilor cu care ne uităm la stele…

           

                

[1] Fitzgerald, Scott (2010), Dragostea ultimului magnat, Editura Polirom, Iași, traducere din limba engleză de Ciprian Siulea, prefață și note de Matthew J. Bruccoli.

[2] Fitzgerald, Scott (2014), The Last Tycoon, HarperCollins Publishers, London, p. 12.

[3] Hodgkinson, Tom (2004), How to be Idle. A Loafer`s Manifesto, Hamish Hamilton, London.

[4] Hodgkinson, Tom (2014), Ghidul leneșului. Mic tratat pentru leneși rafinați, Editura Nemira, București, traducere din limba engleză de Gabriel Stoian.

[5] Și daca…, de Mihai Eminescu. Recită Valeria Seciu, video disponibil la https://www.youtube.com/watch?v=59-IAHqdz90 [17 februarie 2018].

[6] Leopoldina Bălănuță, Și dacă, de Mihai Eminescu, video disponibil la https://www.youtube.com/watch?v=IETmPUrLftQ [17 februarie 2018].

[7] Brontë, Charlotte (2015), Jane Eyre, Editura Corint, București, traducere din limba engleză de Mirella Acsente.

[8] Baur, Susan (1988), Hypochondria: Woeful Imaginings, University of California Press, Berkeley, text disponibil la http://ark.cdlib.org/ark:/13030/ft8t1nb5v7/ [17 februarie 2018];

[9] Hawking, Stephen W (2015), Scurtă istorie a timpului. De la Big Bang la găurile negre, Editura Humanitas, București, traducere din limba engleză de Michaela Ciodaru.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s