Canonul, programele școlare și corabia lui Tezeu


Articol publicat în revista „Viata Romaneasca” nr. 11-12 / 2018

http://www.viataromaneasca.eu/revista/2018/12/canonul-programele-scolare-si-corabia-lui-tezeu/

sursa: https://misiglo.es/2008/10/
sursa: https://misiglo.es/2008/10/

Pe măsură ce o literatură națională acumulează scriitori, idei, cărți, se impune inevitabil și necesitatea selecției. Ce anume păstrăm în canonul nostru, care sunt numele și textele care ocupă spațiul interior al cititorului și, mai ales, după ce criterii ar trebui să operăm delicatul proces de selecție? Două probleme distincte apar aici: programele școlare și canonul literar. Nu cred că cele două ar trebui să se suprapună. Poate că n-ar fi rău ca programa școlară să țină cont de sincronia fenomenului literar, primordial de plăcerea lecturii și particularitățile specifice ale cititorului (vârstă, epocă etc.), în vreme ce canonul să rămână ordonat în jurul ideii de valoare estetică, exprimată diacronic. Le voi analiza pe rând, pentru că mi se pare că în alcătuirea ambelor s-au strecurat niscaiva erori.

Pe vremea când, elev de liceu fiind, am început să studiez literatură, un an școlar era dedicat, în întregime, literaturii române vechi. Pesemne, funcționa cu suficientă forță ideea că e mult mai sigur să populezi memoria viitorilor cetățeni cu ceea ce fusese deja validat decât să plonjezi, riscant, într-o modernitate fluidă, unde se produseseră violente ciocniri ale istoriei cu literatura. Pentru mine personal, rezultatul unui asemenea demers a fost o ușoară antipatie pentru cronicari. Profund nedrept, de vreme ce acolo, la cronicari, găsim câteva dintre ideile-forță care definesc întreaga cultură română. Însă, orice suprasarcină pune în pericol funcționarea sistemului, la fel cum orice exces cauzează antipatii iraționale. Pentru a evita suprasarcina, trebuie să fim atenți la dozaj. Nu pornim discuția aceasta de la ceea ce credem noi, făcătorii de programe și manuale, că e util, ci de la realitatea concretă a celor cărora ne adresăm.

Ar putea spune unii că avem aici de a face cu o falsă problemă. În definitiv, nu cumva putem introduce în programele noastre de literatură toate „numele mari”?! De ce să ne gândim ce eliminăm, când ne-am putea gândi cum să facem să includem cât mai mult?! Mi se pare utopic, din cel puțin două motive. Primul este de natură pragmatică: nu mai suntem în Renaștere. Astăzi, dacă populăm manualele cu prea mult, prea multul acesta e perfect echivalent cu nimicul. Vom alerga, profesori, elevi și studenți, din autor în autor, din carte în carte, fără a putea aprofunda ceva. Textul integral va fi înlocuit de rezumat, ideile solide vor fi substituite de citate și rezultatul va fi un talmeș-balmeș superficial.

Al doilea argument ține de metafizica literaturii înseși. Literatura devine eficientă în momentul în care te ține aproape de ea și după ce o astfel de proximitate nu-ți mai e impusă. A aglomera programele școlare înseamnă, în definitiv, a porni de la o premisă neexprimată, dar destul de evidentă. Oricum, după ce termină școala nu vor mai citi nimic, așa că trebuie profitat acum, când cititorul elev sau student nu are de ales! Dacă există un avantaj al științelor umaniste, în raport cu cele reale, atunci el constă tocmai în capacitatea de a te apropia constant de primele, fie și ca formă de relaxare. E mult mai probabil ca un individ să citească o carte în vacanță, decât să rezolve ecuații. Așadar, e sinucigaș să răpești literaturii tocmai forța ei vitală, aceea de a se întâlni cu omul în tot felul de contexte, pe parcursul întregii sale vieții. Cred că școala ar trebui să fie mai atentă la plăcerea lecturii decât să fie preocupată, obsesiv, de epuizarea cantitativă a numelor și textelor canonice. A elimina dintr-o programă un autor important, dar greoi, poate face un serviciu imens atât literaturii în sine, cât și, tangențial, autorului în cauză. Plăcerea lecturii, odată dezvoltată, te duce către noi și noi titluri, către noi și noi autori.

În treacăt fie spus, mai există o tendință astăzi, nu știu cât de răspândită. Substituirea textelor românești, acolo unde se poate, cu texte aparținând literaturii universale. Se întâmplă în special în clasele mici. Două obiecții se impun a fi formulate. Prima, de natură tehnică: a substitui un text pe care cititorul îl poate lectura în limba în care a fost scris cu un text care nu poate fi lecturat decât tradus, e greu de motivat sau justificat într-un fel. Apoi, poate trebuie spus mai des că textele literare transpun în pagină tipare mentale; cine abia începe să citească literatură nu poate fi forțat să-și însușească tipare mentale și particularități psihologice care nu sunt specifice spațiului său familiar. Se produce o confuzie, o alterare a lumii interioare. Structurile mitologice și arhetipale prezente la Hans Cristian Andersen sau Antoine de Saint-Exupéry sunt străine copilului român. Străine nu în sensul unui naționalism patriotard, ci în sensul structurilor de profunzime ale realității psihice (a se vedea Jung).

Să revenim, însă, la cadrul mai larg al programelor școlare. Sigur, școala de gândire care militează împotriva eliminării numelor mari din programele școlare se fundamentează și pe nostalgii iraționale. Sunt unii care văd literatura exclusiv ca instrument al afirmării identității naționale. Ei consideră că, dacă nu studiezi în școală Alecsandri, Caragiale, Creangă, Eminescu, , Coșbuc, Goga, Bacovia, Minulescu, Arghezi, Barbu, Nichita Stănescu, Rebreanu, Camil Petrescu, Marin Preda ș.a, uiți ce înseamnă să fii român. Cred că modul acesta de gândire, valid în vremea Școlii Ardelene, de pildă, e cu totul retrograd și caduc astăzi. În primul rând, după decenii de studiere a tuturor numelor importante ale literaturii noastre, nu constatăm astăzi o cine știe ce vitalitate națională. Dimpotrivă, mai toți admitem că ne confruntăm cu spectrul ignoranței. Ceea ce, pe cale de consecință, înseamnă că ceva nu funcționează.

Apoi, să fim onești! Unii dintre susținătorii acestei teorii suferă de un soi de sindrom Stockholm. Amenințați permanent de profesori și temându-ne că notele pe care le vom obține vor fi proaste, mulți dintre noi i-au parcurs pe Cantemir, Slavici, Creangă și alții cu mare greutate. Tocmai de aceea, nici nu am reținut cine știe ce din ei. Afirmația e destul de ușor de dovedit. Îndrăgostiți de lanțurile cu care am fost legați, am ajuns să credem că așa e firesc. Însă, continuând să credem asta, acceptăm că literatura nu e o pasiune perpetuă, o realitate vie, o formă permanentă de a ne dezvolta pe interior, ci un chin necesar. Ar fi interesant de știut, de pildă, dacă Creangă se vinde bine și în afara populației școlare. Bănuiesc că nu! Vina nu-i aparține humuleșteanului, ci nouă, celorlalți, care am făcut și facem tot ce ne stă în putință să-l transformăm dintr-un scriitor viu, în moaște (ceea ce, fiind vorba de Creangă, e și puțin ironic).

Așadar, cred că un proces de eliminare a unor autori din manuale ar trebui făcut rapid. Criteriul care ar putea defini întregul proces e plăcerea lecturii. Sigur, enunțată în felul acesta, ideea e riscantă. Ce ne facem dacă plăcerea lecturii ne duce către texte atât de superficiale, încât nu se mai poate face saltul către marea literatură?! Un exces de Mihail Drumeș poate duce direct spre Rodica Ojog-Brașoveanu sau Irina Binder și, în același timp, poate închide definitiv porțile către Camil Petrescu sau Mircea Cărtărescu. Trebuie, deci, să definim cu suficientă claritate „plăcerea lecturii”. Si, odată cu această încercarea de fixare a conceptului, ne apropiem și de canon.

Plăcerea lecturii nu se referă la ușurința cu care poate fi parcurs un text, ci la capacitatea acestuia de a te face să gândești și să înțelegi. Așadar, nu se pune problema substituirii unui text bun cu unul inferior, a unui produs literar profund cu unul facil, ci a selecției în interiorul canonului, în funcție de particularități concrete. E un proces de selecție, nu unul de substituire. Plăcerea lecturii e intersecția fericită între interesele concrete ale cititorului elev sau student și rigoarea canonului. Sigur că poate părea un sacrilegiu dispariția lui Ion Barbu, de pildă, din programa școlară. Însă, dacă ceea ce rămâne trezește și menține interesul pentru poezie, compensează dispariția, nu cred că pierderea e insurmontabilă. A înțelege ce este poezia, ce transformări poate ea produce în interiorul nostru, cum ne ajută să percepem și să înțelegem lumea e mult mai important decât acumularea de nume și texte, altfel valoroase. Poate că, înțelegându-l așa cum trebuie, în profunzimile lui, pe Eminescu, vom ajunge singuri la Ion Barbu. Însă, pentru asta, avem nevoie de răgazul înțelegerii, de calmul contemplării. Avem, adică, nevoie de timp. Timp pe care să-l folosim în încercarea de înțelege cât mai bine, nu cât mai mult.          

Operațiunea aerisirii programelor școlare nu poate fi, însă, făcută în absența canonului. Decât să ne jucăm haotic cu nume și texte, după bunul nostru plac sau animați de judecăți emoționale, înlocuind și eliminând la întâmplare,  mai bine lăsăm lucrurile așa cum sunt.

Miza, deși nu pare, e uriașă. Ideile pe care le vehiculează literatura canonică se propagă în mecanismele interioare ale omului și produc efecte. Oricât de incult ar fi un individ, el ajunge, la un moment dat, să-și mobileze interiorul cu ceva. Parte din mobilier e constituită din ideile care, uneori, îi trec pasager pe la ureche în anii de școală, alteori îl construiesc de-a dreptul. Nu cred să existe om gol pe dinăuntru; în cel mai nefericit dintre cazuri, ceea ce-l umple e de proastă calitate. Dar, până și acel „ceva” de proastă calitate a ajuns acolo deloc întâmplător. Ideile bune, ca și prejudecățile, stereotipurile, generalizările umblă libere prin lume pentru că, la un moment dat, cineva le eliberează din lesă. Școala e, in mare parte, responsabilă.

Într-o discuție pe care am avut-o la Vilnius, cu Ana Blandiana, poeta constata că una dintre problemele literaturii noastre este absența criticilor cu greutate din interiorul literaturii contemporane. Pur și simplu, criticii care contează, spunea Blandiana, nu mai citesc literatura tinerilor, fiind (unii dintre ei) preocupați să-și scrie istoriile literaturii. Fenomenul e absolut firesc. Dacă nu suntem ipocriți, va trebui să admitem că, de la un moment dat încolo, în experiența fiecărui cititor vine un moment când abia de mai avem vreme pentru cărțile mari. Până și acelea, fiind din ce în ce mai multe, ne ajung inaccesibile sau doar vag accesibile. Consecințele asupra canonului sunt, în atari condiții, dramatice.

Să ne imaginăm canonul asemenea unei corăbii vechi. Ea poate rezista un număr de ani, însă, vine o vreme când e nevoie de reparații. Bucăți din vechea corabie cedează, cineva trebuie să pună altele noi. Altcineva trebuie să șteargă praful și, mai rar, e adevărat, unii trebuie să arunce părțile degradate iremediabil, pentru a asigura integritatea corabiei în ansamblul ei. Canonul literaturii române se află într-o astfel de situație. Rezistă cam de multă vreme fără ca cineva să se obosească să șteargă praful sau să restaureze părțile care cedează. Reparațiile, ștersul prafului sunt operațiuni complicate care reclamă un efort colectiv. Dacă totul merge bine, vom avea de rezolvat încă o problemă, cea formulată de Plutarh, în celebrul paradox al corabiei lui Tezeu: „Dacă vasul cu care a navigat Tezeu a fost reparat constant și aproape fiecare parte a fost înlocuită, este aceeași corabie ca la început? Și, dacă nu, când anume a încetat ea să fie aceeași corabie cu care a navigat Tezeu”?

2 gânduri despre „Canonul, programele școlare și corabia lui Tezeu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s