Curajul de-a urca în tren


Articol publicat în revista „Viața Românească” nr. 11-12/ 2019

              download Când, pe la 13-14 ani, de fiecare dată când plecam undeva cu trenul și era încă noapte afară, priveam la geamurile blocurilor din depărtare și-mi imaginam cam ce se putea petrece dincolo de acele geamuri, trebuie să fi crezut despre mine însumi că sunt original. Am aflat, mai apoi, că li se întâmplă multora, copii sau adulți, să încerce să ghicească dacă nu cumva dincolo de geamuri cineva moare sau altcineva iubește, cineva se ceartă sau altcineva își trăiește singurătățile, cineva s-a trezit pentru a ajunge la timp undeva sau altcineva își trăiește, pur și simplu, crizele de insomnie. A locui lângă calea ferată înseamnă, într-un anume sens, a-ți împărți existența cu aceea a miilor, zecilor de mii, sutelor de mii de călători. Cine vrea să înțeleagă atmosfera, poate începe prin a citi una dintre dramele lui Mihail Sebastian. „Steaua fără nume” e o piesă de teatru ce explorează încleștarea dramatică între micimea provincială a gării și grandoarea debusolantă și fascinantă a trenului.

România are o îndelungată tradiție a viețuirii în proximitatea căii ferate, fie că ea s-a numit Imperiul Otoman, Uniunea Sovietică sau se numește acum Uniunea Europeană. Marele avantaj cultural al unui perpetuu riveran al căii ferate e întâlnirea cu un „celălalt” mereu incomod, mereu în trecere. Marele dezavantaj e timpul scurt al întâlnirii cu acest „celălalt”. Nu e vreme, întâlnirile se petrec mereu între un tren și altul, conversațiile esențiale nu se pot purta pe îndelete, ele trebuie mereu condensate. Internalizarea și maturizarea ideilor e amânată pentru mai târziu. E posibil ca isteria generalizată a societății românești să vină tocmai de aici. Suntem febrili pentru că ne locuiesc prea multe frânturi de idei insuficient înțelese. Pentru mulți dintre noi, e mai important Nobelul pentru literatură decât lectura tihnită a literaturii pe care o scrie cel nominalizat. Pentru alții, necesitatea schimbării (politice sau de orice altă natură) e mai importantă decât așteptarea calmă a efectului de durată pe care orice schimbare îl reclamă. De la „timpul nu mai are răbdare cu oamenii” s-a trecut brutal la „oamenii nu mai au răbdare cu oamenii”. Romanele ample, lecturate uneori in foileton, au fost înlocuite de lectura unor tomuri cu pagini puține, fonturi mari, spații generoase între rânduri. Dincolo de nevoia firească de confort, acest nou obicei de lectură indică și favorizarea îngurgitării în dauna digestiei.

               Condensarea timpului e o tendință europeană, numai că în Europa de dincolo de fosta Cortină de Fier, ea urmează unei perioade fecunde de dezbateri ideologice. Disputa ideologică între stânga și dreapta, spre exemplu, are în Europa o tradiție veche. Deși părem a uita astăzi, stânga intelectualistă franceză era, la un moment dat, cât pe ce să devină majoritară. Citind „Călcâiul de fier”, al lui Jack London, înțelegem câte ceva din marile concesii pe care dreapta capitalistă a trebuit să le facă stângii, pentru a o putea în final învinge, în chiar patria prin excelență a capitalismului, Statele Unite ale Americii.  În România, ca în atâtea alte cazuri, am ajuns în situația de a opta fără a mai avea și timpul pentru deliberare. Stăm toată ziua pe peronul gării, imitând modul în care umblă și vorbesc călătorii veniți de departe ori respingând violent orice identificare cu ceilalți, în virtutea unei stupide convingeri că putem fi pe de-a-ntregul originali. Suntem, azi, fie de dreapta, bucurându-ne, fără rezerve, de avantajele votului universal, fie de stânga, făcându-ne semnul crucii prin biserici ori lăsându-ne excitați de virtuțile naționalismului. Incongruențele dintre comportamentul public și ideologia pe care prezumat o reprezentăm sunt sursa isteriei românești cotidiene. Soluția e întoarcerea la lectură, la text. E o soluție pur teoretică, totuși, de vreme ce răbdarea și curiozitatea nu mai sunt competențe încurajate astăzi.     

Să revin la metafora inițială a călătoriei cu trenul. Voi formula o întrebare retorică: cine e mai câștigat? Călătorul care, din compartimentul său de tren, își imaginează ce se întâmplă dincolo sau individul care, locuind aproape de gară, își vede de treaba lui, interacționând minimal, la o cafea, cu furnicarul de călători care se află între două trenuri?! „A fi câștigat” înseamnă a-ți face mintea să se gândească, în fiecare zi, la lucruri la care nu s-a gândit în ziua precedentă. Cred, totuși, că mai e nevoie de ceva: procesul acesta cognitiv trebuie să aibă mereu ca punct de plecare lumea și nu individul, contextul și nu situația particulară. În anii din urmă, practic un exercițiu simplu pentru a decide câte dintre disputele românești (culturale și nu numai) mă interesează și câte ar trebui să treacă pe lângă mine ca și cum n-ar exista. Aplic un criteriu unic: este disputa în cauză parte a unui context mai larg ori simpla expresie a unor umori personale?!  

               Atunci când unul dintre studenții mei m-a întrebat dacă eu cred că va veni ziua în care vom fi în totalitate înlocuiți de roboți, acesta a fost primul lucru la care m-am gândit. Pericolul nu e acela de a fi înlocuiți de roboți, ci chiar acela de a ne transforma în roboți. A te transforma în robot nu înseamnă altceva decât a fi capabil să îndeplinești, cu o oarecare precizie, același tip de sarcină. A privi lumea dintr-un singur unghi, printr-o singură fantă… Primul simptom al robotizării e extirparea curiozității. Chiar și în forma ei cea mai abjectă, care ar fi, să zicem, bârfa, curiozitatea are potențial. Ea angrenează dintr-o dată niște mecanisme interioare. Opusul ei nu înseamnă altceva decât refuzul de a merge mai departe, obsesia de a bate pasul pe loc. Sigur că oamenii lipsiți de curiozitate pot fi cumsecade, pot fi de-a dreptul de treabă, dar asta nu cred să-i facă mai puțin periculoși.

Dacă mi s-ar îngădui, aș face, cel puțin o dată pe semestru, acest experiment cu studenții mei: ne-am urca cu toții într-un tren, pe la 3-4 dimineața, nu contează către ce destinație, și i-aș ruga să  privească pe geam și să-mi spună ce cred ei că se ascunde în spatele ferestrelor luminate pe lângă care trecem. Sau să scrie… Să încercăm cu toții să construim biografii imaginare, să evadăm din noi înșine… Experimentul acesta e ușor periculos dacă are loc în România. Cu viteza trenurilor noastre, s-ar putea ca bieții studenți să nu mai fie nevoiți să-și imagineze nimic; ar avea timpul necesar să vadă totul cu suficientă claritate. Și, totuși…

               A fi curios e, înainte de toate, a fi capabil de auto-ironie. Nu poți fi curios luându-te tot timpul în serios și, evident, când nu te iei în serios, nu poți fi altfel decât auto-ironic. Curiozitățile genuine, infantile, presupun, inevitabil, că, la  un moment dat sau altul, formulezi întrebări penibile. Curiozitățile tale pot fi, dacă ele sunt reale, privite drept semn al ignoranței sau imaturității. Poate că cel mai cumplit lucru care se întâmplă azi prin școlile din România e că o sumedenie de elevi nu întreabă din teama ca nu cumva să pună o întrebare… proastă. Teama aceasta nu vine, desigur, din senin, ea e alimentată de profesori, de părinți, de societate. Curiozitatea e extirpată sistematic. Cetățeanul secolului nostru nu poate să aibă curiozități… excentrice sau, dacă le are, nu e educat să și le exprime.

               Unui copil i se iartă întrebarea: „de ce e cerul albastru”? Adulții inventează povești în semn de răspuns sau ridică amuzați din umeri. În realitatea, însă, deși întrebarea a fost rostită de, poate, un milion de ori, foarte puțini dintre noi pot spune dacă sau de ce e cerul albastru și nu roșu, verde sau crem… Și nu ne preocupă prea tare lucrul acesta. Mergem mai departe, așteptăm să ne crească copiii și să ajungă și ei să pună întrebări… serioase. Ei cresc, iar întrebările sunt înlocuite de lozinci reproduse mecanic.

               Pentru orice există un organ. Există un organ al tristeții, al veseliei, al iubirii, al urii, al curiozității. Dacă organele noastre concrete, ochii, ficatul sau rinichii se găsesc în noi în virtutea unor legi ale evoluției și nu pot să dispară pe scară largă, de la o generație la alta, când vine vorba de organele noastre abstracte, cele responsabile pentru veselie, tristețe, iubire, ură ori curiozitate, ele au nevoie de antrenament. În lipsa lui, se atrofiază până la dispariția totală. Or, omul căruia i s-a extirpat organul curiozității trăiește într-un soi de lichid amniotic, într-un soi de sclavagism modern.

               Curiozitatea mai e legată de un alt organ… vital și el. Imaginația. În goana trenului, ceea ce ochii noștri văd e o lumină aprinsă. De acolo, urmează o întreagă poveste. În colțul din stânga al camerei se găsește o masă, acolo, cu capul în mâini, se află un bărbat… Va avea o zi grea, va trebui să ia o decizie importantă. E singur și,  în singurătatea lui atroce, se luptă cu propriii demoni… O nesfârșită înșiruire de cauzalități, un exercițiu aproape psihanalitic pornește de la o simplă lumină văzută undeva, în goana trenului… Ceea ce se vede trebuie completat cu ceea ce se imaginează. Ceea ce se imaginează e legat de ceea ce simte cel ce imaginează. Ceea ce simte cel ce imaginează e în strânsă legătură cu ceea ce-i mobilează lui interiorul, intelectual și senzorial…

               Pentru omul lipsit de curiozitate, o astfel de lume nu există. Nu există decât lumea în care el trăiește. Este, deci, în postura celui care, locuind lângă calea ferată, asistă zilnic la vacarmul sosirii și plecării trenurilor, către și spre destinații de tot felul, fără a avea vreodată curiozitatea de a se îmbarca în vreunul dintre ele.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s