Lucian Boia, „De ce este România altfel?”, București, Editura Humanitas, 2012, 130 de pagini
Cine este deja familiarizat cu ceea ce a scris Boia până acum, nu poate fi altfel decât dezamăgit citind această carte. Nimic nu e nou, textul e o însăilare, un potpuriu alcătuit din cărțile anterioare. Puținele pasaje ce se referă la situația politica din România anului 2012 sunt cumplit de banale. Surprind neplăcut două pasaje ale cărții. Primul e o jalnică fractură logică, un enunț periculos și surprinzător: „A fost, în România, Holocaust? În România a fost Holocaust. În România nu a fost Holocaust. Ambele aprecieri pot fi susținute și până la urmă suntem nevoiți să le privim împreună”. Al doilea pasaj, nu mai puțin uluitor, se referă la Ceaușescu, mare lider în politica externă. Singura salvare poate fi cheia ironică în care el poate fi interpretat, deși ea nu e deloc evidentă: „Ceaușescu s-a manifestat ca unul dintre marii actori mondiali ai vremii lui, și singurul care a reușit să facă o politică mare […] A dovedit o inteligență incontestabilă și o intuiție sigură […]”. O carte scrisă la repezeală, un text ce are un enorm potențial de compromitere a autorului său.
Nota mea: 5
Paulo Coelho, „Veronika decides to die”, New York, Harper, 2005, 215 pagini
Un roman de o calitate execrabilă. O tânără slovenă hotărăște să se sinucidă, este salvată și internată într-o clinică psihiatrică, unde se constată că inima ei are să cedeze curând. Urmează, desigur, ca Veronika să descopere adevărata valoare a vieții în zilele pe care le mai are de trăit. Coelho se lansează în interminabile tirade mistice, culmea superficialității fiind atinsă în pasajele în care se pun în discuție scenele biblice cu Adam și Eva. Momentul culminant al prostului gust e finalul romanului, când aflăm că, de fapt, Veronika nu se află în pericol de a muri. Totul fusese o strategie a doctorului Igor care, spunându-i Veronikăi că mai avea câteva zile de trăit, voia, de fapt, să o vindece de eventualele viitoare tentative suicidale. Absolut inexplicabil succesul unui asemenea text… Povestea ar avea, până la un punct, ceva potențial, dar obsesia lui Coelho pentru misticisme ieftine, de curtea blocului, strică tot.
Nota mea: 3
Monica Lovinescu, „Jurnal esenţial“, Bucureşti, Editura Humanitas, 2010, 553 de pagini
Un fabulos document care acoperă perioada 1981 – 2000. Îi regăsim aici pe Cioran, Eliade, Ionescu, Paleologu, Pleşu, Liiceanu, Goma, Doina Cornea ş.a într-o serie de evocări lipsite de patetism, care nu judecă decât arareori şi atunci în virtutea unui singur instrument: etica sau est-etica. Demult nu am mai citit un text atât de coerent ca scriitură şi atât de bogat în informaţii. Jurnalul se parcurge cu o uimitoare uşurinţă, evitând să cadă într-o exacerbare a ego-ului, păcat pe care , de regulă, jurnalele îl au. Monica Lovinescu e prezentă permanent în text, dar rămâne şi în afara lui, în sensul că selectează informaţii care au relevanţă dincolo de propria ei biografie, practicând un soi de modestie scriitoricească destul de rară pe la noi. Nici un ton fals, nicio reacţie jucată. O excelentă lectură, în urma căreia lucrurile devin mai clare, căpătând consistenţă. Nimic din încrâncenarea şi didacticismul anticomunismului practicat de Herta Müller.
Nota mea: 10
Vladimir Nabokov, „Glorie”, Iaşi, Editura Polirom, 258 de pagini
Un roman rusesc de la prima şi până la ultima lui pagină. Nu în ceea ce priveşte povestea, care e, de fapt, o non-poveste, ci din perspectiva construcţiei magistrale a personajului central, Martin Edelweiss, un tânăr care emigrează din Rusia, alături de părinţii săi, din cauza revoluţiei ruseşti, cutreierând Europa, negăsindu-şi, parcă, locul nicăieri. În cele din urmă, el forţează intrarea în Rusia acum bolşevică, cu riscul de a-şi pierde viaţa. Aşa se încheie textul. Romanul e unul despre… sens. Personajul caută sensuri peste tot, în dragoste, în cărţi, în peisaje, în viaţa boemă. În cele din urmă, sensul se refuză, trebuind a fi căutat la origini: în ţara natală. E o carte despre dezrădăcinare, dar nu are nimic patetic sau ideologic în ea. Uşor deranjantă postfaţa lui Emil Iordache, care, în loc să se concentreze asupra contextului în care cartea trebuie receptată, face analize inutile pe text, în maniera unui comentariu mediocru pentru clasa a XII-a de liceu.
Nota mea: 9
Rina Frank, „Toate casele au nevoie de un balcon”, Bucureşti, Editura Rao, 2009, 260 de pagini
Povestea în sine are un enorm potenţial. Acţiunea se desfăşoară, în bună parte, în Israel, în primii ani de după independenţă. Pe fundalul dificultăţilor inerente vremurilor, asistăm la fragmente din copilăria unei tinere fete de condiţie modestă, evreică româncă. Al doilea plan ne vorbeşte deja despre acelaşi personaj care, ajuns la maturitate, trăieşte o povestea de dragoste eşuată cu un evreu spaniol. Interesant este de observat cum evrei veniţi din toate colţurile lumii îşi trăiesc dramele identitare, în încercarea de a-şi construi o altă identitate ca cetăţeni ai aceluiaşi stat (Israel). Din păcate, nu se pune un accent deosebit pe această problematică. Subiectul, în integralitatea lui, e ratat cu graţie prin totala lipsă de farmec cu care e spusă povestea. Fie din vina traducătorului, Cerasela Barbone, fie din cea a autoarei,scriitura e aridă, bolovănoasă, imaginile sunt şterse, personajele sunt biete păpuşi mecanice iar frazarea e naiv-infantilă.
Nota mea: 5
Herta Müller, „Regele se-nclină şi ucide”, Iaşi, Editura Polirom, 2005, 233 de pagini
O scriitură grea, producătoare de angoase, încrâncenată. Eseurile sunt mărturii şi confesiuni, scrise ca atare. Fără să fie lipsite de o anume capacitate de a seduce, textele sunt, totusi, o mărturie că Herta Müller, ca scriitoare, este prizoniera propriei biografii. Mult prea multe speculaţii… lingvistice, interpretări speculative de etimologii, metafore greoaie… Nu e o lectură uşoară, în primul rând pentru că imaginile şi ideile nu se aşază coerent, într-o anume ordine, ci par a fi rodul unei gândiri spontane, fracturate, cu treceri bruşte de la un moment la altul, cu repetări ale aceleiaşi idei, prezentată în aceeaşi formulă, de la un eseu la altul. Valoarea cărţii provine din calitatea şi densitatea mărturiilor, nicidecum din capacitatea autoarei de a lucra cu instrumente literare.
Nota mea: 6
Henry Miller, „Opus Pistorum”, Bucureşti, Editura Trei, 2012, 304 pagini
Biografia cărţii e destul de spectaculoasă, un soi de cancan literar care banuiesc că e singurul care poate justifica atât publicarea, cât şi lectura ei. Terminat în 1942, textul e o comandă pe care Miller a executat-o pentru bani. Pornografie în stare pură, fără nici cel mai mic interes pentru dezvoltarea unei poveşti sau a unor personaje, „Opus Pistorum” e un roman lipsit de imaginaţie, repetitiv… După ce se epuizează relativ repede toată gama semnificativă de experienţe sexuale, totul se repetă la nesfârşit, agasant. Interesant e cum Dan Silviu Boerescu, scriind prefaţa, încearcă, cu disperare, să îi găsească valenţe literare, relativizând la maximum ideea de literatură însăşi. Traducătoarea, Roxana Boboc, scrie şi ea un text despre experienţa traducerii lui „Opus Pisotrum”. Savuros prin superficialitate. Doar un citat: „La finalul traducerii ei, am trăit senzaţia că mă aflu la capătul unei nesfârşite noţi de desfrâu. Epuizată, dar în ultimă instanţă, satisfăcută”… Parol! Lectura e o pierdere de vreme.
Nota mea: 2
Pauline Reage, „Povestea lui O”, Bucureşti, Editura Trei, 2012, 186 de pagini
Titlu de referinţă pentru literatura erotică, cartea are o poveste ce rivalizează cu cea a lui O. Autoarea şi-a dezvăluit identitatea abia la vârsta de 87 de ani, in 1995. Publicat în a doua parte a secolului XX, romanul are în centrul său o eroină care se lasă supusă celor mai fanteziste torturi şi umilinţe doar pentru că acestea îi sunt cerute de iubitul ei. Interesantă este nu povestea în sine, ci foarte subtilele paralele pe care O. le face între religie şi erotism sau, mai degrabă, între două tipuri de subordonare extremă care, aparent, nu pot fi aşezate în aceeaşi ecuaţie: cea faţă de Dumnezeu şi cea faţă de persoana iubită. Fără să fie o capodoperă, textul are calităţi literare certe.
Nota mea: 7
Philip K. Dick, „Do Androids Dream of Electric Sheep?”, London, Orion Publishing Group, 2007, 218 pagini
Cartea este un text de referinţă în istoria literaturii SF, pe textul ei bazându-se pelicula „Blade Runner”. Într-un viitor nu foarte îndepărtat de zilele noastre, din cauza unui război devastator, de pe Pământ dispar animalele şi insectele. Puţinii locuitori care nu au emigrat pe alte planete, îşi trăiesc existenţa acoperiţi de praf şi plătind preţuri exorbitante pe animale de companie, vii sau artificiale. Personajul principal e un vânător de recompense a cărui slujbă este anihilarea roboţilor umanoizi. Intriga, spre deosebire de cea a filmului, e cu mult mai complexă. A se citi numai de pasionaţii de SF, pentru că textul e realmente SF în stare pură.
Nota mea: 8
Tarun J. Tejpal, „The Valley of Masks”, New Delhi, HarperCollins Publishers/ The India Today Group, 334 de pagini
O excelentă distopie. Povestea, scrisă la persoana I, vorbeşte despre o societate în multe aspecte spartană, în care oamenii îşi ascund feţele în spatele unor măşti având acelaşi design, sentimentele în general, cele paterne şi materne în special, sunt brutal suprimate, indivizii inutili comunităţii sunt izolaţi şi finalmente lichidaţi. Educaţia tinerilor este o sumă de ritualuri barbare, unele foarte bine descrise în roman. Evident, totul se sprijină, ideologic, pe o religie în care personajul central este Aum, zeitatea supremă. Pe scurt, genul de societate auto-suficientă, din care nu se poate evada. Sau se poate, dar plătind preţul ultim. Povestea în sine e remarcabilă, doar că pe alocuri Tarun Tejpal o diluează, insistând prea mult asupra unor evidenţe şi ignorând alte aspecte ale acestei societăţi distopice, rămase aproape neexplorate.
Citate puteţi găsi la https://ovidiuivancu.wordpress.com/romanii-despre-romani-si-nu-numai/
Nota mea: 9
Mihail Drumeş, „Invitaţie la vals”, Bucureşti, Editura Art, 2010, 292 de pagini
Cazul Drumeş e, din multe puncte de vedere, unul unic în literatura noastră. Scriitorul a reuşit să vândă enorm, având un fabulos succes la marele public. Critica, însă, l-a ignorat mai mereu. Recitind romanul, e greu de explicat de unde anume vine succesul lui. Povestea respiră un romantism desuet, e plină de coincidenţe deranjante, de reflexii puerile, de trimiteri culturale inadecvate. Ultimele pagini sunt aproape incitibile. O banală poveste de dragoste se termină cu sinuciderea celor doi îndrăgostiţi, în urma unei deplorabile comedii a erorilor. Personajele au consistenţa unor eroi de foileton ieftin.
Nota mea: 3
Isaac Asimov, „Robot Dreams”, New York, Ace Books, 1990, 386 de pagini
O colecţie de povestiri relativ omogenă. Pentru fanii lui Asimov, întâlnirea cu stilul său rece, concis,cu o anume chirurgie stilistică relativ originală nu poate fi decât una plăcută. Diversitatea ideilor, modul de rezolvare a conflictelor, incursiunea în problemele structurale ale umanităţii, revelate în ciocnirea ei cu lumea extraterestră, toate marile teme ale lui Asimov sunt prezente aici. Cartea e prefaţată de autor.
Nota mea: 8
Virgil Ierunca, „Fenomenul Piteşti”, Bucureşti, Editura Humanitas, 2010, 94 de pagini
O carte dedicată unuia dintre cele mai groaznice experimente din puşcăriile comuniste. Din păcate, cartea pare a fi mai degrabă una de popularizare decât un document solid; bibliografia nu este foarte numeroasă (nici nu putea fi, probabil, la data scrierii textului) iar câteva dintre ideile exprimate, repetititve. Dincolo de toate acestea, însă, rămâne mărturisirea unei cruzimi care, ea singură, ar trebui să fie suficientă pentru a vindeca orice fel de nostalgie comunistă. Interesant de remarcat că, în aceeaşi perioadă în care se desfăşura în România fenomenul Piteşti, un experiment similar, deşi nu de aceeaşi intensitate, se petrece în puşcariile din China, în vremea lui Mao.
Nota mea: 8
Lucian Boia, “Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950”, Bucureşti, Editura Humanitas, 2011, 362 de pagini
Un excelent duş rece, deopotrivă atât pentru cei care idealizează societatea interbelică, cât şi pentru aceia care îşi fac iluzii în legătură cu verticalitatea intelectualilor români din perioada asupra căreia se concentrează cartea. George Călinescu, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, Constantin Noica, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Camil Petrescu şi mulţi alţii sunt prezentaţi cu ipocriziile, idiosincraziile şi exagerările lor ideologice. Unii, mari naivi, alţii doar interesaţi de funcţii şi poziţii cât mai confortabile. Surprinde uluitoarea lipsă de luciditate cu care intelectualii îmbrăţişează nazismul şi cauza legionarismului românesc. Analiza e lucidă, merge până la cauzele prime şi are marele merit de a explica totul într-un context în care lucruri de neînţeles altfel, devin perfect inteligibile. În plus, ironia lui Boia e prezentă aici poate mai mult decât în cărţile publicate de el în română până acum.
Nota mea:10
Michael Ondaatje, „Anil`s Ghost”, London, Vintage Books, 2000, 311 pagini
Acţiunea romanului se desfăşoară în Sri Lanka, acolo unde Anil, o femeie antropolog ce lucrează pentru o organizaţie umanitară, încearcă să descopere misterul unui schelet uman găsit într-un sit arheologic. Naraţiunea este dublată de capitole care ne familiarizează cu trecutul personajelor şi motivaţiile acţiunilor pe care le întreprind. Intriga politică este insuficient dezvoltată, deşi ea pare a fi nucleul cărţii. Ondaatje cedează tentaţiei de a răscoli viata afectivă a personajelor sale, lăsând, uneori, în fundal aspectele exterioare ale întregii poveşti. Citate puteti gasi la https://ovidiuivancu.wordpress.com/romanii-despre-romani-si-nu-numai/
Nota mea: 8
Javier Marias, „Mâine în bătălie să te gândeşti la mine”, Bucureşti, Editura Univers, 2009, 337 de pagini
În ciuda limbii române execrabile pe care traducătoarea o foloseşte, cititorul poate lesne constata că se află în faţa unui roman de calitate. E povestea unui bărbat în braţele căruia moare Marta, o femeie mai tânără cu care ar fi trebuit să aibă o aventură. Bărbatul părăseşte casa Martei fără să anunţe moartea ei, în cele din urmă, însă, atât soţul Martei cât şi sora ei află de aventură. Povestea se întretaie cu cea a soţului care, în noaptea fatidică, se afla la Londra cu propria sa amantă, o infirmieră care moare şi ea în condiţii tragice. Două morţi aproape simultane în două capitale europene diferite… Păcat că traducătoarea nu reuşeşte să mânuiască în română frazele de largă respiraţie care, în traducearea ei, îşi pierd sensul şi devin artificiale. Acesta este, de altfel, marele defect al cărţilor apărute în Colecţiile Cotidianul. Se ratează, din această cauză, întâlnirea cu un mare autor spaniol.
Nota mea: 8
Vinod Mehta, „Lucknow Boy. A Memoir”, New Delhi, Penguin, 2011, 333 de pagini
Dacă primul capitol lasă cititorului impresia că se află cu adevărat în faţa unei cărţi de memorii, începând cu cel de-al doilea, textul devine arid. Analize specifice asupra vieţii politice indiene, referinţe la nume şi scandaluri celebre care au zguduit India în ultimii ani, toate fiind urmate de un minicurs de jurnalistică pe care Mehta îl predă cititorilor săi.Umorul şi ironia mai trezesc din când în când lectorul din amorţire. „Lucknow boy” nu e o carte care să poată fi citită că plăcere în afara spaţiului de referinţă indian. Dincolo de toate acestea, textul, deşi se autoproclamă „autobiografie”, nu are elementele specifice genului. Întregi etape de formare a personajului sunt trecute cu vederea în dauna expunerii unui arsenal ideatic cu iz de editorial.
Nota mea: 7
Vintilă Corbul, Eugen Burada, „Uragan asupra Europei” (vol. I şi II), Bucureşti, Editura Adevărul Holding, 435 + 404 pagini.
Un roman oarecum singular ca demers în literatura română. Cele două volume ne poartă prin cancelariile europene şi nu numai, într-o perioadă tulbure a istoriei bătrânului continent: între sfârşitul războiului franco-prusac din 1870 şi Războiul Ruso-Turc (1877-1878). De la Bismarck şi până la suveranii marilor imperii, de la intrigile care duc la înscăunarea diferiţilor sultani otomani şi până la Regele Carol, Mihail Kogălniceanu sau Titu Maiorescu şi Petre Carp, peisajele şi personalităţile se aglomerează într-un roman de anvergură, salutar ca idee. Din păcate, textul are două deficienţe majore. Ca poveste, se opreşte exact înaintea Războiului de Independenţă, deşi pare mereu că pegăteşte terenul pentru a spune tocmai povestea acestui război. Apoi, ca stil, romanul e unul şters, cu aglomerări halucinante de evenimente, scris fără ştiinţa gradării conflictului, cu descrieri infantile, cu fraze şi dialoguri banale, convenţionale, neglijent faţă de construcţia personajelor. Rămâne, totuşi, de apreciat unicitatea intenţiei.
Nota mea: 7
Italo Calvino, „Hermit in Paris. Autobiographical writings”, New York, Vintage Books, 2003, 258 de pagini
O colecţie de texte eterogene, unele dintre ele repetitive, altele simple note sau interviuri fără prea mare relevanţă pentru un cititor nefamiliarizat în detaliu cu viaţa literară italiană, cartea se citeşte cu greutate. Se distinge jurnalul american al lui Calvino, unde unele observaţii au valoare şi substanţă. În principiu, însă, ne aflăm în preajma unei cărţi care speră să se vândă nu prin ea însăşi, ci prin numele autorului ei. Paginile cele mai greu digerabile sunt cele în care Calvino îşi explică convingerile politice de tinereţe. Cheia în care înţelege el comunismul scapă, probabil, înţelegerii oricărui est-european care a trăit comunismul pe propria sa piele. Citate puteţi găsi la: https://ovidiuivancu.wordpress.com/romanii-despre-romani-si-nu-numai/
Nota mea: 6
Hikaru Okuizumi, „Strigătul pietrelor”, Bucureşti, Editura Univers, 2009, 113 pagini
Manase, un veteran din cel de-al Doilea Război Mondial, rămâne de pe urma războiului cu multe sechele şi o pasiune care se tranformă în obsesie: colecţionarea pietrelor. Fiul cel mare, care moşteneşte pasiunea tatălui, va fi găsit ucis, mutilat într-una dintre peşterile din jurul oraşului. Momentul duce la îndepărtarea lui Manase de soţia sa, cea care îl acuză direct de moartea fiului, şi de Takaaki (fiul cel mic). În finalul textului aflăm că, într-adevăr, Manase este criminalul. Totul e prezentat într-o formă concentrată, pe alocuri previzibilă. Nu se insistă asupra personajelor şi nu există timpul necesar pentru a se crea o atmosferă distincă (cartea se parcurge în doar câteva ore). Desigur, nu lipsesc deja proverbialele greşeli de typo caracteristice Colecţiei Cotidianul.
Nota mea: 6
Orhan Pamuk, „The Black Book”, London, Faber and Faber, 2006, 470 de pagini
Un roman lent, care nu are magia lui „Mă numesc Roşu”. Cartea spune povestea unui editorialist care dispare brusc, în acelaşi timp cu Ruya, soţia personajului-narator Galip. Romanul are cel puţin două planuri narative distincte: povestea şi editorialele, ele însele o lume în sine, publicate de Celâl. În cele din urmă, Galip, în căutarea soţiei sale, ajunge să-şi asume identitatea editorialistului. La finalul cărţii atât Celâl, cât şi Ruya sunt asasinaţi. Întrebarea obsesivă, asupra căreia se insistă din diferite unghiuri în cele peste 400 de pagini este: cum poate cineva să fie el însuşi? Noi suntem cărţile pe care le citim, oamenii pe care îi întâlnim, educaţia pe care o primim. Deci, cum putem să fim noi înşine? Poveştile din editorialele lui Celâl vorbesc despre un Istanbul fascinant, dar şi despre Imperiul Otoman şi sultanii săi. Lectura cere o mare răbdare .Citate puteţi găsi la https://ovidiuivancu.wordpress.com/romanii-despre-romani-si-nu-numai/
Nota mea: 7
Trei povestiri având în centrul lor trei personaje feminine dependente de propriii lor soţi. Fără aceştia, se simt iremediabil pierdute, incapabile să mai continue o viaţă normală. Textele sunt scrise la persoana I, ceea ce oferă cititorului prilejul de a asista la un adevărat arsenal de isterii, inconsistenţe, incoerenţe, confuzii. Aceasta a fost, de altfel, şi intenţia autoarei: de a aduce în prim-plan trei prototipuri de anti-eroine. Chiar dacă, la publicarea povestirii care dă şi titlul cărţii, cititoarele au reacţionat simpatizând cu personajul central, Monique, cred că astăzi mesajul este bine înţeles. Feminismul cărţii e extrem de diluat, deloc agresiv, ceea ce place. De notat şi inspiraţia aşezării povestirilor într-o anume ordine; se observă gradarea isteriilor personajelor feminine centrale, de la soft (în prima povestire) până aproape de patologic (în textul final). Citate puteţi găsi la https://ovidiuivancu.wordpress.com/romanii-despre-romani-si-nu-numai/
Nota mea: 8
Eugen Barbu, „Groapa”, Bucureşti, Editura Eminescu, 1983, 402 pagini
Pentru un roman redactat între 1946-1956, textul lui Barbu nu impresionează în exces. E mult prea tributar tehnicilor pe care Rebreanu le foloseşte în „Ion” şi „Răscoala”: aceeaşi grijă pentru elemente de… etnografie (descrierea amănunţită a unei nunţi pe vreo 30 de pagini) şi acelaşi fel de a lucra cu personajele colective (scena violării Didinei de către banda de pungaşi condusă de Paraschiv are ecouri din nou în pagini din „Răscoala” lui Rebreanu). Dacă dialogurile sunt relativ bine realizate, descrierile au o doză puternică de patetism. Narator omniscient şi omnipotent, natura care se pune în deplin acord cu acţiunea textului, un întreg capitol inutil dedicat câinilor Cuţaridei… toate sunt indicii că ne aflăm în faţa unui roman scris cu mijloace literare ce aparţin unui alt secol. Scenele în care personajele mor (şi mor destule în „Groapa”) au un anume farmec prin doza neaşteptată de naturalism pe care autorul o foloseşte. E, de altfel, unul dintre puţinele elemente de modernitate a textului.
Nota mea:6
Richard Dawkins, „The God Delusion”, London, Black Swan, 2007, 465 de pagini
O carte care e, în acelaşi timp, un monument de erudiţie. Până la capitolul 6, demonstraţiile lui Dawkins şi, mai ales, paralele pe care le foloseşte pentru a sublinia inexistenţa lui Dumnezeu şi inutilitatea religiei, nu sunt întotdeauna convingătoare. A doua parte a cărţii, însă, se citeşte cu sufletul la gură. Incursiunile în universul inconsistenţelor Vechiului şi Noului Testament sunt magistral scrise. Rămâne, totuşi, după lectură, uşoara senzaţie de inadecvare: instrumentele de analiză nu par a fi întotdeauna cele potrivite, iar limbajul capătă pe alocuri tente virulente, de neînţeles. Când vorbeşte despre creştinism, marele păcat al textului este că se referă aproape exclusiv la catolicism; din această cauză, analiza e viciată. Exemplu: sentimentul vinovăţiei, atât de puternic pentru credinciosul catolic, sentiment pe baza căruia Dawkins face câteva analize, aproape că nu există în lumea ortodoxă.
Nota mea: 8
Milan Kundera, „Nemurirea”, Bucureşti, Editura Humanitas, 2006, 398 de pagini
Un excelent roman în care naratorul ne face martori la însuşi procesul de scriere a textului. Viaţa a două surori se întretaie cu pagini foarte bine scrise despre Goethe şi Bettina von Arnim şi despre Rubens, adus ca personaj în secolul XX. Imaginare discuţii între Hemingway şi Goethe sunt puse alături de episoade în care naratorul îşi întâlneşte personajele… Aparent, nu foarte multe legături între planurile narative ale textului. Însă, ideea-forţă care le uneşte este dată chiar de titlu. Toate poveştile au legătură, într-un fel sau altul, cu ideea de nemurire. Deranjantă este insistenţa exasperantă a traducătorului de a folosi pentru dativ-genitivul numelui Agnes fantezista formă „Agnesei”. Citate puteţi găsi la: https://ovidiuivancu.wordpress.com/romanii-despre-romani-si-nu-numai/
Nota mea: 9
Gandhi, „My Experiments with Truth. An autobiography”, New Delhi, Lexicon Books, s.a, 482 de pagini
Cartea e scrisă într-un stil arid, Gandhi mărturisindu-şi de altfel lipsa de cultură literară; cu toate acestea, ea aruncă o lumină nouă asupra personajului. Veţi găsi aici un Gandh vizionar alături de unul încăpăţânat, retrograd pe alocuri (refuză să ia medicamente din obscure motive religioase, spre exemplu, refuză să-şi trateze fiul bolnav conform indicaţiilor medicului, din aceleaşi motive etc.). Regăsim aici un Gandhi curtenitor şi recunoscător Imperiului Britanic, în slujba căruia se şi oferă să participe la o campanie de recrutare pentru Primul Război Mondial. Textul nu e scris pentru un cititor european, de aceea nenumăratele referinţe specifice la lumea politică şi socială indiană îngreunează lectura. Autobiografia lui Gandhi se opreşte cu mult înainte de Independenţa Indiei, de aici vine şi posibila dezamăgire a cititorului, care aşteaptă la debutul lecturii altceva. Varianta engleză are marele avantaj de a fi revizuită de însuşi autorul ei, deşi această ediţie are foarte multe carenţe, textul fiind editat neglijent. Citate puteţi găsi la https://ovidiuivancu.wordpress.com/romanii-despre-romani-si-nu-numai/
Nota mea: 8
Yasunari Kawabata, „Dansatoarea din Izu”, Bucureşti, Editura Humanitas, 225 de pagini
E greu de apreciat această carte, mai ales pentru că limba română folosită de traducător e artificială, câteodată incoerentă. Frazele îşi pierd adesea sensul, iar când nu şi-l pierd, devin înfiorător de… nenaturale. Să sperăm că traducătorul stăpâneşte limba japoneză mai bine decât pe cea română. Povestirile în sine sunt atinse de deja tradiţionalul minimalism japonez. Se disting textele „Fantezii de cristal” şi „Cântecul italian”, însă nici măcar ele nu excelează. O lectură neplăcută şi permanenta senzaţie că valoarea textului e pusă în umbră de traducere.
Nota mea: 6
E.M Forster, „A Passage to India”, Penguin Books, 2005, 386 de pagini
Deşi situaţiile descrise de Forster în cartea sa nu se mai regăsesc astăzi în integralitate în India, surprinzător de actuale sunt observaţiile lui în legătură cu mecanismele interioare ale personajelor. Relevanţa lor e de netăgăduit.Povestea unui medic (Dr. Aziz) acuzat de o tânără englezoaică (Ms. Quested) de a fi agresat-o în peşterile Marabar se dovedeşte a fi o eroare, o neînţelegere cu grave consecinţe politice şi sociale. În cele din urmă, reconcilierea se produce, poate cu o uşoară notă de patetism care, însă, e atât de caracteristică Indiei. Surprinde plăcut capacitatea autorului de a explora puncte de vedere extreme, din ambele părţi ale baricadei. Remarci rasiste, surprinzătoare pentru cititorul de astăzi (care, de multe ori, consideră că lumea a fost dintotdeauna la fel de tolerantă, la nivelul discursului, precum cea contemporană) se împletesc cu observaţii de adâncime asupra caracterelor şi situaţiilor. Un uşor reproş ar putea fi adus perspectivei auctoriale. Câteodată, naratorul nu ştie dacă vrea să intervină în text ca personaj sau să rămână în afara lui ca observator, iar ezitarea se simte în câteva pasaje. Citate puteţi găsi la https://ovidiuivancu.wordpress.com/romanii-despre-romani-si-nu-numai/
Nota mea: 9
Henri Charrière, „Papillon” (vol I + II), Bucureşti, Editura Adevărul Holding, 2008, 340 + 276 pagini
Deşi publicat în secolul XX, romanul se înfăţişează ca o mediocră producţie senzaţionalistă de secol XIX. Povestea unui ocnaş care evadează la fiecare cincizeci de pagini, ajutat nu numai de colegi, dar câteodată chiar de gardieni şi poliţişti, „Papillon” este un text nu numai de un patetism exasperant, dar şi împănat până la refuz de tot felul de stângăcii de exprimare şi construcţie. Personajul principal, un presupus alter ego al autorului însuşi (căci Charrière şi-a vândut jalnica încercare literară intitulând-o pompos „autobiografie”) este nu numai un supraerou dotat cu o forţă fizică de invidiat şi o inteligenţă remarcabilă, dar şi un soi de lider cu o moralitate impecabilă. Cele mai multe dintre situaţiile tensionate de la ocnă sau din puţinele momente petrecute în libertate sunt rezolvate de autor infantil, necredibil. Lectura este un permanent efort de voinţă.
Nota mea: 3
Stelian Ţurlea, „Trei femei”, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2010, 210 pagini
Povestea a trei femei, aparţinând unor generaţii diferite, nevoite să supravieţuiască, fiecare în felul ei, sub apăsarea comunismului… Romanul e superficial, scris prost, parcă ar fi vorba de un proces-verbal redactat de un birocrat mediocru. Povestea ar fi avut ceva consistenţă, lumea plină de intrigi, de trădări, de gelozii… o lume în care o femeie îşi denunţă prietenii la Securitate doar pentru a prelua custodia fiicei acestora, fiică ce avea să umple un gol imens în existenţa femeii, medic de carieră. Din păcate, autorul ratează cu graţie subiectul prin faptul că nu ştie să îl gradeze, nu are priceperea de a crea scene tensionate şi nici abilitatea de a-şi contura personajele şi altfel decât ca pe simple păpuşi într-un balet mecanic. Cartea apare cu erori deranjante, nu toate erori de typo (spre exemplu, regăsim fantezista ortografiere „se creease”).
Nota mea: 4
Joseph Conrad, „The Secret Agent”, Penguin Popular Classics, 1994, 258 de pagini
Verloc este un agent secret cu o viaţă banală: trăieşte alături de soţia sa şi fratele acesteia cu grave probleme psihice. Când, însă, i se cere să regizeze un atac terorist, toată viaţa lui se complică brusc. Cartea e o fascinantă radiografie a mecanismelor interioare care îi animă pe anarhişti. E, totuşi, vorba aici şi de o subtilă şi crâncenă ironie la adesea aşa-zişilor revoluţionari, cei care în carte sunt fie figuri patetice, fie naturi superficiale. Interesantă este permanenta deplasare de accente dinspre lumea revoluţionarilor către lumea poliţiştilor care ar trebui să-i oprească şi, mai apoi, înspre viaţa personală a domnului şi doamnei Verloc. Foarte bine surprinse gesturile mărunte, dar semnificative, foarte scormonitoare incursiunile către psihologia de adâncime a celor două personaje centrale (domnul şi doamna Verloc). Şi, nu în ultimul rând, o limbă engleză cu totul aparte (aceasta nu e, de altfel, limba maternă a autorului), cu fraze al căror centru de gravitaţie e, de multe ori, adverbul şi adjectivul.
Nota mea: 9
Mihail Sebastian, „Femei”, Bucureşti, Editura Humanitas, 2006, 165 de paginiNota mea: 9
„The Year`s Best Science Fiction”, Antologiile Gardner Dozois (4), Bucureşti, Editura Nemira, 2008, 738 de pagini
O antologie consistentă care e reprezentativă pentru starea de fapt a SF-ului actual. Comentariile finale al lui Dozois despre cele mai importante evenimente din domeniul SF pe anul antologat, sunt cel puţin la fel de interesante ca textele în sine. Se distinge povestirea lui Stephen Baxter, „Mayflower II”, o vastă alegorie bazată pe evoluţia întregii omeniri. Pentru a asigura viitorul rasei umane, mai multe nave proiectate să zboare zeci de mii de ani, poartă specimene umane. Pe navă generaţiile se altereaza progresiv… O excelentă parabolă! O carte care merită citită, fie şi numai pentru prospeţimea ideilor vehiculate între coperţile ei.
Nota mea: 8
Isaac Asimov, „Buy Jupiter”,London Toronto Sydney New York, Granada Publishing Limited,1982, 258 pagini
O colecţie de povestiri SF care cu siguranţă place oricărui iubitor al genului. Evident, valoric vorbind, textele sunt destul de inegale şi aşezarea lor într-o singură carte nu se face pe vreun criteriu anume. Ceea ce surprinde plăcut e artificiul lui Asimov de a scrie câteva rânduri la finalul fiecărei povestiri despre contextul în care aceasta a fost scrisă şi de a prefaţa următorul text. Câteodată, nu de multe ori, e adevărat, aceste explicaţii sunt mai extinse decât povestirea în sine. Degajat şi cu un umor frust, de o uneori exagerată simplitate, stilul lui Asimov, unul dintre cei mai prolifici scriitori ai planetei, captivează. Povestirile sale rezistă prin subiect şi nu prin personaje, cele din urmă abia schiţate, uneori caricaturale şi inconsistente.
Nota mea: 7
Aldous Huxley, „Geniul şi zeiţa”, Iaşi, Editura Polirom, 2009, 210 pagini
Romanul este rememorarea unei poveşti de dragoste între un tânăr cercetător şi soţia mentorului său, un geniu distrat ce trăieşte complet în afara lumii şi a preocupărilor ei. În scenă apar şi cei doi copii ai cuplului, personaje destul de bine conturate (în special Ruth). Finalul are ceva din grandoarea unui spectacol tragic modern, lucru ce dezamăgeşte într-un fel. Moartea într-un accident de maşină a personajelor generatoare de conflict nu e nici pe departe un artificiu scriitoricesc original, ci mai degraba o soluţie comodă de a finaliza un text. Plăcută, deşi nici ea originală, este în schimb tehnica de a concepe romanul ca pe un soi de confesiune către un bun prieten.
Nota mea: 7
Philip Roth, „Animal pe moarte”, Iaşi, Editura Polirom, 2006, 240 de pagini
Povestea aventurilor erotice ale unui profesor universitar trecut de şaizeci de ani şi tragicul sfârsit al celei mai recente dintre ele… cam aceasta e povestea romanului. Dincolo de poveste, avem aici de a face cu un discurs matur şi lipsit de prejudecăţi cu privire la evoluţia sau involuţia unei societăţi în care tabuul aroape că nu îşi mai are rostul. Cum se poate adapta un om născut în plină epocă a tabuului la ceea ce aduce modernitatea zilelor noastre? Şi, mai ales, unde anume normele morale ale începutul de secol XX intră în coliziune cu cele ale mileniului trei?O lectura plăcută, asortată de prezenţa în text a unui uşor aer „intelectualist”.
Nota mea: 8
Henry Miller, „Tropicul Capricornului”, Bucureşti, Editura Univers, 2009, 338 de pagini
Cartea apare în condiţii extrem de proaste, ceea ce era de aşteptat având în vedere preţul scăzut. Greşeli de typo şi permanenta senzaţie că traducerea e în neregulă, cel puţin limba română folosită e una mediocră… Apoi, deşi se adoptă scrierea cu „â”, niciuna dintre celelalte norme intrate în vigooare odată cu aceasta sau ulterior („niciun”, „nicio”, „odată cu” etc.) nu e respectată. Principiul consecvenţei e, deci, străin celor care au îngrijit ediţia. Personajul-narator, un anarhist dezinhibat, cu umor şi obsedat de trăirea şi descrierea experienţelor sale erotice, poate fi prototipul unei întregi generaţii de debusolaţi, marcată de violenţa Primului Război Mondial şi de spectrul celui de-Al Doilea. Henry nu doreşte să aibă nicio slujbă, trăieşte bucuros pe seama nevestei şi a prietenilor, emite cele mai scandaloase opinii în legătură cu el însuşi şi cu ceilalţi. Afirmaţii şocante despre subiecte sensibile şi un limbaj departe de ceea ce se numeşte astăzi „political correctness”. Nu ne aflăm în faţa unei lecturi uşoare! Citate puteţi găsi la adresa: https://ovidiuivancu.wordpress.com/romanii-despre-romani-si-nu-numai/
Nota mea: 7
John Updike, „Terrorist”, England, Penguin Books, 2007, 316 pagini
Scris după tragedia de la 11 septembrie, din Statele Unite ale Americii, romanul povesteşte destinul unui adolescent musulman, cu o mamă irlandeză şi un tată egiptean, care se transformă într-un terorist. Subiectul e bine gradat, argumentele tânărului musulman prezentate într-o cheie veridică, tarele societăţii capitaliste sunt şi ele prezente. Finalul uşor comercial, deşi destul de previzibil, nu ştirbeşte cu nimic calităţile textului. Singurul lucru deranjant este asemănarea cu nuvela lui Hanif Kureishi, „My Son the Fanatic”. E drept, aici tensiunea e mai mare şi încărcătura emoţională cu mult peste nuvela lui Kureishi. Un roman care trebuie citit şi care poate ajuta la înţelegerea unor mecanisme complicate ale fiinţei umane. Manipularea tânărului Ahmad şi transformarea lui în terorist este o parabolă care ne transmite că una dintre cele mai importante calităţi ale omului de astăzi e rezistenţa lui, imunitatea lui la manipulări de tot felul, la ideologii şi propagandă, oricât de frumos ar suna ele. Citate puteţi găsi la adresa https://ovidiuivancu.wordpress.com/romanii-despre-romani-si-nu-numai/
Nota mea: 9
Ştefan Agopian, „Opere I”, Iaşi, Editura Polirom 2008, 748 de pagini
Cine a plătit aproape 65 de lei pe această carte are toate motivele să se simtă înşelat. Delirul narativ al lui Agopian nu depăşeşte stadiul de fantezie pură, dar haotică, ce nu comunică nimic. În plus, la nivelul limbajului, ne aflăm în preajma unui stil greoi, cu fraze pline de sincope, cu explicaţii puerile şi acolade deloc necesare. Aproape la fiecare frază Agopian are o conjuncţie „şi” urmată de un gerunziu. Chiar dacă felul acesta de a scrie e asumat, el nu e mai puţin agasant. Talent scriitoricesc ar exista; sunt câteva scene bine surprinse. În „Tache de catifea” avem imaginea unui boier obez care rămâne înţepenit în uşă… foarte bine scrisă scena. Însă, în general, ne aflăm în faţa unui experiment literar, un experiment de dragul experimentului. Rezistă din această carte, în ciuda stilului bolovănos, cele două piese de teatru („Drumul”şi „Republica pe eşafod”).
Nota mea: 6
Kurt Vonnegut, „Cat`s Cradle”, Australia, Penguin Books, 2009, 232 pagini
O fascinantă naraţiune… De la utopie până la absurd, de la cinism şi până la ironia nu de puţine ori agresivă şi plăcut insolentă, romanul lui Vonnegut explorează paradigma istoriei rasei umane şi accentuează nu o dată ridicolul deloc străin umanităţii. Naratorul e un jurnalist care doreşte iniţial să scrie o biografie a inventatorului bombei atomice. În căutarea familiei doctorului Hoenniker, naratorul află că acesta inventase o soluţie capabilă să înghete chiar şi aerul, ice-nine. În cele din urmă, planeta e afectată de o contaminare masivă cu ice-nine, în urma unui stupid accident. Înaintea acestui deznodamânt, naratorul cunoaşte în profunzime o nouă religie, atipică şi auto-devoratoare, Bokononismul, şi ajunge dictatorul unei mici insule. Cartea e o splendidă alegorie cinică, nervoasă, neîngăduitoare, a întregii evoluţii umane, cu referiri directe la Războiul Rece.
Nota mea: 10
H.G Wells, „The First Men in the Moon”, London, Everyman, 2001, 244 de pagini
Marea problemă a acestui text sunt personajele. Fără personalitate şi chiar fără umanitate, ele par nişte patetice păpuşi dezarticulate. Wells e incapabil aici să descrie emoţii; totul e schematic, fără viaţă. Romanul e în parte salvat de ultimele capitole în care se imaginează orânduirea socială a Seleniţilor, locuitorii Lunii. Aici viziunea e grandioasă şi duce nu de puţine ori cititorul cu gândul către „Utopia” lui Thomas Morus. Plăcut este şi debutul cărţii, singurul loc în care dialogurile între cele două personaje principale au ceva substanţă, fiind impregnate de o puternică doză de umor. Cartea creează astfel aşteptări destul de mari, dar dezamăgeşte repede.
Nota mea: 7
Ion Vianu, „Amor intellectualis. Romanul unei educaţii”, Iaşi, Editura Polirom 2010, 412 pagini
Un roman-frescă al unei epoci descrise cu destul farmec. Din pacate, prea multe greşeli de tehnoredactare şi (mai grav) destule erori gramaticale (vezi „ochii albaştrii”, p. 134) umbresc evidentele merite ale textului. Există anumite episoade care sunt invocate repetitiv (reacţia lui Edgar Papu la aflarea morţii lui Tudor Vianu),însă cartea fascinează, are un anume farmec în primul rând datorită limbii folosite şi a bogatelor referinţe culturale. Desigur, nu ne aflăm în faţa unei cărţi uşor de lecturat. Lectura ei reclamă un anume context intelectual. Citate puteţi găsi la adresa: https://ovidiuivancu.wordpress.com/romanii-despre-romani-si-nu-numai/
Nota mea: 8
Dan Lungu, „În iad toate becurile sunt arse”, Iaşi, Editura Polirom, 2011, 244 de pagini
Un roman de duminică, fără consistenţă şi anvergură. E povestea ratării unui bărbat pentru care perioada liceului şi gaşca de atunci sunt singurele momente de care îşi aduce aminte cu plăcere. Textul are două planuri narative ce alternează permanent: unul al prezentului şi altul trecut, acela în care personajul era licean. Experienţele de adult gravitează în jurul unui moment fundamental al copilăriei sale, când a aflat că Moş Crăciun nu există. O lectură uşoară care nu poate emite pretenţii de literatură serioasă. O carte de citit în metrou sau la plajă.
Nota mea: 6
Saul Bellow, „Ravelstein”, New York, Viking Penguin, 2000, 236 de pagini
O carte plină de clişee şi prejudecăţi greu de explicat la un autor cu profilul lui Saul Bellow. O mostră: naratorul afirmă senin într-o notă de subsol că dacii sunt pentru români ceea ce sunt arienii pentru nemţi. Pentru cititorul român, de interes sunt portretele lui Mircea Eliade (Grielescu) şi Petru Culianu. În culori sumbre şi tendenţioase, ele trădează un viciu de înţelegere a fenomenelor istorice şi sociale despre care se vorbeşte de altfel cu aplomb. Ca text, cartea e plictisitoare şi fracturată sever de două accente care se deplasează debusolant dinspre profesorul Ravelstein spre narator şi invers. Prea multă ideologie…
Nota mea: 2
Bujor Nedelcovici, „Zile de nisip”, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1993, 290 de pagini.
O operă de ficţiune atipică pentru romanul românesc din ultimele decenii, dominat de excese confesive şi autobiografice. Romanul e povestea unui personaj care, obsedat de perfecţiune sfârşeşte prin a ceda în lupta pentru a se impune într-o societate dominată de idiosincraziile comuniste. În caracterul monolitic al lui Teodor, medic eminent, se produce prima fisură în momentul în care acuză un tânăr de a-i fi furat hainele de pe plajă. Ştefan, prieten al medicului şi scriitor, priveşte toată aventura ca pe un bun subiect de roman. Rezultatul e că avem un roman în ramă foarte bine construit. Doar discuţiile dintre personaje devin câteodată preţioase şi uşor artificiale.
Nota mea: 8
Roberto Bulaño, „Amulet”, London, Picador, 2010, 186 de pagini.
Un text dezamăgitor. Naratorul, o femeie ce se autointitulează „mama poeziei mexicane” relatează în nu mai puţin de 186 de pagini întâlniri întâmplătoare cu diverşi poeţi şi poetese. Se trece brusc de la o poveste la alta, cele mai multe dintre ele nefiind finalizate. Un delir care se vrea probabil fantezie ce descinde din Garcia Marquez, dar care în realitate nu e decât un discurs narativ sterp, provincial şi exasperant.
Nota mea: 3
Ian McEwan, „On Chesil Beach”,London, Vintage Books, 2008, 172 de pagini.
O excelentă carte în special pentru că Ian McEwan tratează un subiect inconsistent, ce reclamă o mare ştiinţă a scriiturii pentru a fi transformat în literatură de calitate. Romanul e povestea a doi tineri virgini în prima noapte a nunţii lor. O permanentă plonjare în mecanismele interioare ale personajelor şi o incredibilă capacitate de a reda scenele erotice fac din această carte aproape un text imposibil de evitat pentru cei preocupaţi de fenomenul literar. O naturaleţe de invidiat, o cursivitate captivantă.
Nota mea: 9
Dinu Pillat, „Aşteptând ceasul de apoi”, Bucureşti, Editura Humanitas, 322 de pagini
Un roman cu o biografie tragică, un text care a dus la arestarea autorului său. Încă o dovadă, dacă mai era nevoie, privitoare la ignoranţa comuniştilor. Textul e povestea fascinaţiei exercitate de Mişcarea Legionară asupra unor tineri imaturi. Mulţi dintre ei vor plăti destul de scump pentru naivitatea lor. Textul ar fi fost potrivit pentru un roman-fluviu; are multe personaje şi destul de numeroase planuri narative. Critica asupra Gărzii de Fier e consistentă, însă acţiunea e mult prea comprimată, unor personaje şi acţiuni (din păcate, multe la număr) nu li se acordă destul spaţiu de manifestare, ceea ce e deranjant.
Nota mea: 8
Gabriela Adameşteanu, „Drumul egal al fiecărei zile”, Bucureşti, Editura Institutului Cultural Român, 2005, 268 de pagini.
Lungul drum al Letiţiei din spaţiul unui sat în care locuieşte alături de mamă şi un unchi profesor, neagreat de regim, către Bucureşti şi fascinaţia pe care o exercita el, la un moment dat, în comunism, asupra junilor din provincie… Cam asta e povestea romanului. Pagini bine scrise, cu toate că personajul principal rămâne cumva până la final inconsistent. Ca în cele mai multe dintre romanele româneşti din ultimele decenii, prea multă poezie şi exces de ton confesiv. Din nou, un roman mult prea legat de contexte, care îşi pierde cel puţin jumătate din farmec dacă cititorul lui nu are datele vieţuirii în comunismul românesc.
Nota mea: 7
Milena Agus, „Mal di pietre”, Bucureşti, Editura Humanitas, 2009, 122 de pagini
Naratoarea istoriseşte, cu inspirate salturi temporale, povestea unei bunici care, deposedată de singurul lucru care ar fi contat pentru ea – să iubească şi să fie iubită – inventează o poveste de dragoste despre care noi, cititorii, aflăm abia în ultima pagină că nu e decât o ficţiune. Totuşi, multe dintre episoade se aglomerează fără a fi foarte bine exploatate scriitoriceşte. Un roman bun, care are şi avantajul de a se citi uşor, dar care nu impresionează în mod deosebit.
Nota mea: 7
Ioana Pârvulescu, „În Ţara Miticilor”, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, 138 de pagini.
După cumplita dezamăgire pe care am trăit-o citind „Viaţa începe vineri”, aşteptam ca acest text să fie altceva. Inutilă aşteptare… Ideile acestui eseu se succed fără vreo legătură evidentă între ele, textul e repetitiv şi parcă scris în grabă. Bietul Caragiale e înţeles într-o cheie aiuritoare, se fac aici cele mai fanteziste conexiuni între personaje, avem de a face cu un delir scriitoricesc fără niciun fel de rezultat. Textul porneşte de nicăieri şi ajunge cam tot acolo… În plus, cititorul avizat vede nu de puţine ori influenţele ideilor exprimate în excelenta carte a lui Vasile Fanache despre Caragiale (evident, nu există citare pentru că e vorba, nu-i aşa, despre un eseu!). Cât priveşte stilul, propoziţii scurte, vocabular minimal, instrumentar teoretic categoric deficitar… Prin urmare, „Viaţa începe vineri” nu e deloc un accident; Ioana Pârvulescu scrie când greoi, bolovănos, când facil, simplist, minimal…
Nota mea: 3
Mihail Sebastian, „Cum am devenit huligan”, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, 122 de pagini.
Cartea dezbate scandalul iscat de romanul „De două mii de ani” şi, mai ales, de prefaţa scrisă cărţii de Nae Ionescu. Un stil sclipitor, o ironie pe care Sebastian o practică mai ales în „Anexe”, o necruţătoare demonstraţie a contradicţiilor de fond între ideile lui Nae Ionescu din prefaţă şi cel din textele anterioare. Cu toate acestea, câteodată, mai ales în prima parte a cărţii, Sebastian se lansează în afirmaţii de ordin general despre iudaism… Fără a avea o expertiză asupra subiectului, însumarea unei istorii de vreo cinci milenii sub cupola câtorva sentinţe îmi pare a fi uşor riscantă. În plus, în aceste pagini Sebastian poartă o luptă cu armele detractorilor săi (în mare parte, nişte umili semianalfabeţi sau sfertodocţi), o soluţie nu tocmai inteligentă. O carte care e, însă, lămuritoare atât pentru ceea ce s-a vrut a fi „De două mii de ani”, cât şi asupra calităţilor literare certe ale lui Mihail Sebastian.
Nota mea: 8
Mircea Cărtărescu, „Frumoasele străine”, Bucureşti, Editura Humanitas, 2010, 302 pagini.
Dacă primul text („Antrax”) e unul scris parcă în grabă, de un umor nu de puţine ori forţat, următoarele două strălucesc. Cărtărescu ştie ca nimeni altul la noi să amestece ficţiunea şi biograficul, într-un cocktail înnebunitor. Aici, pe lângă umorul de foarte bună calitate, mai avem parte şi de nesfârşitele digresiuni şi hiperbolizări cărtăresciene. O plăcere a povestitului şi o naturaleţe care se împletesc cu un subtil simţ al (auto)-ironiei. O carte cu mult peste ce a arătat scriitorul în „De ce iubim femeile”. Aici Cărtărescu e mai puţin grav, inadecvarea între ton şi subiect nu mai există.
Nota mea: 9
Ana a României, „Un război, un exil, o viaţă”, Bucureşti, Editura Humanitas, 2008, 210 pagini.
Un jurnal scris la modul vibrant, cu adevărate lecţii de patriotism şi, mai ales, de eleganţă. Eleganţă a stilului şi a atitudinilor. Dincolo de toate acestea, cartea vorbeşte despre lucruri mai puţin cunoscute din biografia familiei regale. Şi, mai ales, despre relaţiile şi legăturile pe care Casa Regală le-a păstrat cu România, chiar şi în exil. Adesea se uită că intrarea României în NATO şi UE se datorează şi lobby-ului făcut personal de Rege. Singurul regret este că textul e scris post factum, nu are, deci, dramatismul şi tensiunea unui jurnal. Unele pasaje sunt expediate destul de repede, câteodată prea repede.
Nota mea: 8
Marta Petreu, „Acasă, pe Câmpia Armaghedonului”, Iaşi, Editura Polirom, 2011, 329 de pagini
Un roman foarte bine scris, cu o scenă magistrală, aceea în care personajul-narator Tabita asistă la autopsia tatălui ei în curtea casei părinteşti. Coborârile în trecut, sondările unei memorii pline de o dureroasă nostalgie, stilul, toate contribuie la conturarea unei atmosfere de un extrem autenticism. Cu toate acestea, romanul rămâne unul provincial, problemele pe care le pune sunt ale unei lumi destul de… specifice. Regretul este că autoarea şi-a desfăşurat forţele şi talentul indiscutabil în gama minoră a unui subiect care nu are capacitatea de a se transmite multor cititori.
Nota mea: 8
W. Somerset Maugham, „Of Human Bondage”, New York, Bantam Dell, 2006, 720 de pagini
Cu siguranţă cel mai bun bildungsroman pe care l-am citit până acum. Personajul principal, Philip, e urmărit din copilărie şi până în momentul simbolic al căsătoriei. De fapt, acesta e şi marele merit al textului: un personaj extrem de bine construit, fără a se face rabat de la cinism sau ironie. Ceea ce place e senzaţia veridicului, de la prima şi până la ultima pagină. Ceea ce enervează câteodată este omniscienţa naratorului care nu de puţine ori intervine cu o frază sau două care expediază simultan mai multe personaje. E cam mult… naratorul sfredeleşte în creierele personajelor sale câteodată cu prea multă indecenţă.
Nota mea: 9
Vitalie Ciobanu, „Frica de diferenţă”, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1999, 306 pagini.
Un eseist cu verb, bine ancorat în limba română. Titlul cărţii e uşor cacofonic şi ar fi fost poate de evitat. Sunt convins că s-ar fi găsit şi altfel acelaşi efect… stilistic. În primele două părţi ale cărţii, Vitalie Ciobanu e uşor deficitar la capitolul argumente. Susţine cu fervoare idei pe care, în parte, le împărtăşesc, dar îi lipseşte soliditatea argumentului. În ceea ce priveşte partea a treia, cronicile de carte, aici nu ar fi nimic de reproşat. Textele au substanţă şi relevanţă. O lectura plăcută şi o necesară familiaritate cu spaţiul cultural şi moral-politic de dincolo de Prut în primii ani de după căderea comunismului.
Nota mea: 8
Guy de Maupassant, „The Best Short Stories”, Rohan Book Company, Delhi, India, 282 de pagini.
Desenele cu care editorul a găsit de cuviinţă să ilustreze textele sunt absolut ridicole. În rest, povestirile lui Maupassant au, multe dintre ele, nuclee narative consistente. Se disting „The Necklace” şi „That Pig of a Morin”. Plictisitoare totuşi apare cititorului din acest secol tehnica repetitivă a povestirii în ramă şi naratorul omniscient (mult prea pedant şi scorţos) din anumite texte. Prea puţin umor de calitate, relaxat, prea puţină ironie, deşi unele subiecte s-ar fi pretat la o astfel de abordare. Personal, nu sunt un fan al literaturii franceze de secol XIX (cu câteva excepţii) iar această carte nu îmi poate schimba nicidecum opţiunile.
Nota mea: 7
Aravind Adinga, „The White Tiger”, Harper Collins Publishers India, 2008, 323 de pagini.
Un roman spectaculos care se citeşte cu o plăcere continuă de la prima până la ultima pagina. E povestea unui indian dintr-o castă inferioară, şofer, care îşi ucide stăpânul, îi fură banii şi îşi construieşte o nouă viaţă. Dincolo de poveste, însă, găsiţi aici adevăruri despre India pe care cei mai mulţi dintre indieni nu numai că nu ar avea curajul să le rostească, dar cred că nici măcar nu ar avea îndrăzneala să le viseze. O limbă engleză tăioasă, acidă, ironică, o înţelegere a mecanismelor vieţii omeneşti cum rar am găsit într-un roman. Un discurs coerent, anticalofil, dezinhibat… Într-o altfel de societate decât cea indiană (cu o rată îngrijorătoare de analfabetism) un asemenea roman ar trezi conştiinţe şi ar declanşa tsunami-uri identitare.
Nota mea: 10
Albert Einstein, “Selected Writings”, Ocean Press (Melbourne, New York and Havana), 2003, 92 de
pagini.
Pe cât de fascinantă e pledoaria pentru un guvern mondial care să gestioneze treburile planetei pe atât de naivă e cea în favoarea socialismului. Ceea ce e de remarcat în aceste texte e militantismul activ pentru pacifism învăluit într-o aură romantică, uşor utopică… cred, deci, că editorii au reuşit să aducă în faţa cititorului o imagine ceva mai puţin cunoscută a lui Einstein. Viziunea lui privitoare la necesitatea existenţei unui guvern mondial se regăseşte, la o scară redusă, în conceptul de Uniune Europeană. Uşor contradictorie e poziţia lui Einstein atunci când vorbeşte despre Israel. Pe de o parte, se defineşte pe sine ca om care nu aparţine niciunei naţiuni şi căruia ideea de naţiune şi suveranitate naţională i se pare generatoare de conflicte iar pe de altă parte se regăseşte (deşi, e adevărat, nu în totalitate) în ideile sioniste. Un text relativ fluent, parazitat câteodată de evidenta dorinţă a editorilor de a pune accentul pe latura lui Einstein de om cu viziuni ideologice de stânga.
Nota mea: 8
Virgil Nemoianu, „Jocurile Divinităţii”, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997, 282 de pagini.
De o incontestabilă erudiţie, cartea reuneşte câteva dintre textele rostite de autor la radio „Europa Liberă”. Convingătoare şi fermecătoare argumentaţia privitoare la inexistenţa dihotomiei ştiinţă-religie şi aproape convingător militantismul pentru o apropiere în materie de instrumentar a religiei şi literaturii. Există, totuşi, zone pe care nici măcar interdisciplinaritatea nu le poate reuni sub acelaşi acoperiş şi aici Virgil Nemoianu cred că se arată a fi ceva cam idealist. Nu ar fi stricat o selecţie mai riguroasă a textelor. Unele dintre ele nu prea aveau ce căuta aici. De exemplu, în „Lăcaşuri de închinăciune la Washington”, autorul e un fel de ghid plicticos, ne spune numele lăcaşurilor de închinăciune şi câteodată le şi localizează geografic în interiorul capitalei Americii, lucru absolut inutil într-o carte de asemenea factură. Per ansamblu, un text bun care merită citit.
Nota mea: 8
Ruskin Bond, „Book of Humour”, Penguin Books India, 2008, 280 de pagini.
Povestirile din această carte au un insurmontabil defect: se vor amuzante, dar, cu rare excepţii, sunt doar înşiruiri banale de fapte şi evenimente. Umorul lui Bond e străveziu, chinuit, premeditat. E parcă scrisul unui grafoman care mai trebuie să publice o carte la presiunea editorilor sau a facturilor acumulate pe masa de lucru. Mărunte fapte de viaţă, insipide, ca şi personajele care le trăiesc, au pretenţia de a se transfigura în literatură. Pentru a transfera, însă, viaţa în literatură nu e nevoie doar de memorie şi experienţă de viaţă, ci de talent scriitoricesc. Asta pare a fi uitat Bond, cel care în această carte e doar un scrib care aşterne pe foaia de hârtie fapte şi evenimente direct din propria memorie, fără prea multe filtre stilistice. De remarcat, totuşi povestirea „A Crow for All Seasons”.
Nota mea: 5
Vicente Blasco Ibáñez, „Maja Desnuda”, Bucureşti, Editura Univers 2008, 274 de pagini.
Un pictor faimos se reîndrăgosteşte de propria sa soţie abia după moartea acesteia. Pictorul, fiu de fierar, are o sănătate de fier şi are senzaţia că, fiind în viaţă, bolnăvicioasa lui soţie îi răpeşte şi libertatea şi puterea de a crea nestingherit. După moartea acesteia, Renovales încearcă disperat să găsească un înlocuitor pentru soţia sa. Nu reuşeşte, evident. Marele merit al cărţii ţine de extraordinara veridicitate a personajelor şi a traumelor lor interioare. Fără note false, fără evoluţii interioare care să nu fie solid şi credibil pregătite. Unul dintre puţinele lucruri reproşabile e lipsa de adâncime, de profunzime a subiectului.
Nota mea: 9
Irvine Welsh, „Ecstasy”, Vintage Books, London, 278 de pagini.
Judecând după această carte, Welsh e un scriitor limitat, repetitiv, care nu dispune nici de un vocabular suficient pentru a scrie literatură, nici de imaginaţia necesară. Personajele celor trei povestiri trăncănesc inutil (cele mai multe sub influenţa drogurilor), atmosfera e una provincială iar naraţiunea bate pasul pe loc. Dacă primele două povestiri sunt salvate de existenţa unui plot ceva mai închegat şi a unor caractere măcar mediocre (un necrofil care mituieşte nişte doctori pentru a-i garanta accesul la morga spitalului în primul text şi o conspiraţie a unor mutilaţi împotriva celor care creaseră drogul care-i mutilase în cel de-al doilea), cea de-a treia invită cititorul la somn odată cu fiecare pagină parcursă. Dezamăgitor şi excesiv de provincial Welsh în această carte…
Nota mea: 4
Stelian Tănase, „Corpuri de iluminat”, Editura Cartea Românească, 1990, 386 de pagini.
O carte execrabil editată. Hârtie de proastă calitate, litere abia lizibile… În plus, apar nepermise erori ortografice: o confuzie intre „aceeaşi” şi „aceiaşi” o enervantă şi constantă omitere a prepoziţiei „pe” alături de pronumele relativ complement direct „care”. Desigur, calitatea hârtiei nu îi poate fi imputată autorului, mă tem, însă, că greşelile despre care vorbesc e foarte probabil să îi aparţină. Dincolo de asta, Stelian Tănase face o enormă şi ridicolă risipă de lirism pentru a descrie o poveste de dragoste searbădă între un muzician şi o femeie cochetă. Intervine şi al doilea plan, cu scriitorul transformat el însuşi în personaj. Aici, romanul se mai salvează oarecum. A… era să uit… pasajele în engleză sunt şi ele scrise într-o engleză cel puţin aproximativă, ceea ce e extrem de deranjant, cu atât mai mult cu cât nu poţi găsi nicăieri argumente că autorul ar fi făcut acest lucru intenţionat. După ce textul lâncezeşte vreo 200 de pagini, el se animă brusc spre final… E doar un foc de paie, însă. Per ansamblu, genul de carte din care răzbate un miros puternic de snobism literar.
Nota mea: 5
Candace Bushnell, ”The Carrie Diaries”, London, HarperCollinsPublishers, 2010, 395 de pagini
Romanul, scris, aşa cum spune şi titlul, sub formă de jurnal, povesteşte viaţa lui Carrie Bradshaw în ultimul an de liceu. Pentru amatorii serialului „Sex and the City”, poate fi o lectură plăcută din multe puncte de vedere. La finalul cărţii se relatează şi prima întâlnire dintre Carrie şi Samantha Jones. O carte deloc rău scrisă, dacă o raportăm la genul în care se încadrează. Superficialităţi acceptabile, personaje adolescentine şi drame cărora li se acordă o importanţă vădit exagerată. Radiografia vieţii adolescentine e destul de exactă iar limbajul e unul fluid, fără sincope majore sau preţiozităţi.
Nota mea: 8
Nikos Kazantsakis, „Hristos răstignit din nou”, Bucureşti, Editura Humanitas, 2008, 486 de pagini
Într-un sat din Grecia câţiva tineri sunt aleşi pentru a juca rolul lui Iisus şi al apostolilor săi. Uşor-uşor, tinerii devin personajele pe care se presupune că ar trebui să le joace. Romanul este o parabolă şi o critică virulentă la adresa Bisericii. Viciile mai marilor satului, expuse câteodată la modul grotesc contrastează cu valorile morale pe care grecii metamorfozaţi în apostoli le descoperă treptat. O multitudine de imagini în oglindă bine construite. Romanul are totuşi asperităţile lui. Un discurs adesea greoi (poate şi din cauza traducătorului) şi un mesaj de multe ori prea explicit.
Nota mea: 8
J.M Coetzee, „Waiting for the Barbarians”, Vintage Book, London, 2004, 172 de pagini
O parabolă magistral pusă în scenă. Într-un sat de la marginea Imperiului, un bătrân magistrat iese din rutina lui zilnică odată ce satul se pregăteşte să îi înfrunte pe barbari. Vin soldaţi de la centru şi lumea idilică de dinainte se destramă. Nimeni nu i-a văzut pe barbari şi nu ştie de ce sunt ei în stare, cu toate astea toată lumea e sigură că Imperiul va fi atacat. Magistratul ajunge în cele din urmă duşman al Imperiului iar satul va fi devastat nu de barbari, ci de soldaţii imperiali. Barbarii întârzie să apară, deşi ei sunt în continuare aşteptaţi. Dincolo de poveste, nu am întâlnit până acum un scriitor care să descrie cu mai mare luciditate scenele erotice sau trăirile personajelor. Coetzee devine în astfel de momente un medic cu bisturiu sigur, necruţător.
Nota mea:10
Radu Tudoran, „Fiul risipitor”, Bucureşti, Grupul Editorial Art, 2010, 386 de pagini
Prea multă poezie în acest roman al lui Radu Tudoran. Câteodată poezie de proastă factură, sentimenalisme ieftine. Marele merit al romanului e că radiografiză foarte bine obsesia unei tinere faţă de un bărbat care continuă să o părăsească periodic. Eva e bine surprinsă, cu tot absurdul şi contradicţia care o definesc. Sunt doua planuri distincte. Familia Evei (doamna Alion şi Getta), o familie prozaică, obtuză, banală şi planul poveştii de iubire dintre Eva şi bărbatul care nu are nume. Abilitatea scriitorului de a jongla între aceste planuri atât de diferite e de remarcat. Dacă n-ar fi fost tuşele patetice mult prea accentuate câteodată (Eva, de exemplu, nu poate vorbi normal. La ea totul e parabolă), romanul ar fi unul foarte bun.
Nota mea: 8
Thomas More, „Utopia”, Penguin Books, India, 2009, 146 de pagini
Celebra utopie a lui Thomas Morus, cel care a inventat de altfel şi termenul, seamănă pe alocuri cu societatea la care visau comuniştii. Administrarea colectivă a bunurilor, renunţarea la libertăţi individuale în favoarea statului şi alte asemenea bizarerii. Unele sofisme sunt fascinante, altele lipsite de orice noimă. Pentru un text scris în secolul XVI, însă, „Utopia” are şi câteva intuiţii care îl plasează pe Thomas Morus în rândul scriitorilor care nu pot fi ignoraţi. Dacă mai adăugam la asta şi faptul că autorul a fost canonizat de către Papa Pius XI, fiind declarat mai apoi protector al politicienilor, nu avem de ce să regretăm lectura unui asemenea text. Cum, însă, în secolul XXI, cititorul deja familiarizat cu falimentul comunismului nu poate citi acest roman renascentist pe deplin detaşat, aş spune că „Utopia” lui Morus e pe alocuri, discursul unui om mai degrabă fascinat de retorică decât de justeţea şi validitatea faptelor şi argumentelor expuse. Apoi, cu un asemenea protector, sunt de înţeles prestaţiile câteodată jenante ale oamenilor politici. Poate ar fi timpul să-şi schimbe protectorul.
Nota mea:7
Gib I. Mihăescu, „Zilele şi nopţile unui student întârziat”, Bucureşti, Litera Internaţional, 2010, 388 de pagini
Un roman bine construit. Personajul principal, Mihnea Băiatu, e un student întârziat care profită de tot şi de toate, profilul lichelei de Bucureşti, aşa cum apare el la Caragiale. Asta până când licheaua se îndrăgosteşte iar subiectul pasiunii sale moare în urma unui avort nereuşit. În afara personajului principal, foarte bine descris, personajul Nisipoiu reţine atenţia. Romanul nu e umbrit decât de fraza câteodată greoaie a autorului, bolovănoasă. Per ansamblu, însă, textul e clar că aparţine unui scriitor matur, cu experienţă scriitoricească.
Nota mea: 8
R.K Narayan, „Malgudi – Stories”, Peunguin Books India, 2011, 164 de pagini
O extrem de interesantă culegere de povestiri. Malgudi este un ţinut în integralitate inventat de Narayan, însă personajele şi modul lor de a se mişca pe scenă, precum şi subiectul textelor ating uneori dureros India reală. Se distinge textul „A Horse and Two Goats”, o povestire în care întâmplător se întâlnesc un american care nu ştie hindi şi un indian care nu ştie engleză. Cu toate astea, cei doi se află într-un soi de dialog bizar pe tot parcursul textului. Ceea ce apreciez la R.K Narayan, sau cel puţin la această selecţie de texte, e că scriitorul nu se lasă în voia sentinţelor morale şi nici nu patetizeaza inutil, aşa cum se întâmplă cu destui scriitori indieni blocaţi în zona romantismului lui Tagore.
Nota mea: 8
Elfriede Jelinek, „Lăcomie”, Iaşi, Editura Polirom, 2008, 386 de pagini
Exasperant roman. Autoarea mixează poveşti personale fără legătură cu firul narativ principal, recurge la observaţii puerile şi de multe ori cu un vădit şi enervant caracter local (locuri, partide politice şi situaţii specifice Austriei). E un soi de roman-experiment (sper, cel puţin, că nu şi-a redactat toate textele în acest stil, pentru că altfel nu înţeleg cum a putut primi Nobelul) în care Jelinek pare că nu cizelează nimic. Povestea e despre un jandarm care recurge la seducţie pentru a-şi face rost de cât mai multe proprietăţi. Un plot bun, obsesia personajului e bine punctată pe alocuri. Din păcate Elfriede Jelinek nu ştie când să tacă. Sporovăieşte aiurea, iniţial cu farmec, apoi complet inutil.
Nota mea: 7
Bram Stoker, „Dracula”, Bucureşti, Editura Adevărul Holding, 2008, 420 de pagini.
Jurnalul lui Jonathan Harker, cel cu care debutează cartea, e unul bine scris. E, paradoxal, tocmai partea care nu apare în ediţia originală a cărţii. Uşor-uşor, romanul se diluează ajungând în final de un banal îngrozitor. Personajele câştigă în superficialitate, devenind din ce în ce mai patetice. Chiar si pentru sfârşit de secol XIX, stilul acesta exagerat – siropos e dovadă a unei inabilităţi scriitoriceşti. În final, un singur lucru mai rămâne de admirat la Bram Stocker: modul în care manipulează informaţia intercalând după o strategie bine gândită pagini de jurnal, cu alte cuvinte romanul se alcătuieşte din bucăţi de puzzle literar redactate la persoana I. E, însă, puţin pentru a susţine acest text mediocru.
Nota mea:7
Andreï Makine, „Fiica unui Erou al Uniunii Sovietice”, Bucureşti, Editura Humanitas, 2008, 198 de pagini
Un roman tulburător despre destinul unui rus care luptă în al Doilea Război Mondial şi are neşansa de a supravieţui tuturor regimurilor ruseşti până la Gorbaciov. În paralel, e prezentat destinul fiicei sale, ajunsă prostituată de lux în slujba KGB-ului. Marele merit al cărţii este atmosfera aceasta extrem de densă, apăsătoare, depresivă pe care reuşeşte să o instaureze. Romanul e veridic şi tocmai de aceea tragicul atât de firesc al poveştii şi senzaţia de prizonierat continuu sunt sentimente care, cel puţin pentru un trăitor în lagărul comunist (rusesc sau de aiurea), se reactivează la citirea cărţii lui Makine. Simplu, profund şi dezarmant de veridic…
Nota mea: 9
Neagu Djuvara, „O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri”, Bucureşti, Editura Humanitas, 2008, 278 de pagini
O carte de o erudiţie incontestabilă. Deşi Neagu Djuvara are capacitatea de a sintetiza, câteodată firul poveştii îl atrage atât de mult încât introduce paranteze numeroase, care, deşi fascinante, îngreunează uneori lectura. Marele merit al cărţii este contextualizarea, iar la nivel stilistic, atrage şarmul limbii române. O limbă română curată, nu excesiv arhaică, dar cu parfum de interbelic, o frazare distinsă, elegantă, fără dorinţa de a epata, dar necoborând în minimalism. Pe scurt, o carte bine scrisă.
Nota mea: 8
Rodica Ojog-Braşoveanu, „Necunoscuta din congelator”, Bucureşti, Editura Nemira, 2006, 418 pagini
Pe coperta patru, editorii au găsit de cuviinţă să spună despre scriitoare cum că ar fi „inegalabilă”. Într-adevăr… carte scrisă într-un stil mai artificial, mai primitiv, mai lipsit de fantezie nu am citit demult. Pare că Rodica Ojog-Braşoveanu scrie într-o limbă străină, discursul e unul robotizat. Părţi de cadavre găsite prin congelator, crime peste crime, mistere second-hand… o recuzită penibilă. Mă gândeam la un moment dat că autoarea o fi scris in vreun dialect mandarin iar ceea ce citesc eu e vreo traducere de mâna a şaptea. Însă, culmea imposturii e atinsă atunci când, din snobism, autoarea introduce aiurea neologisme şi îşi pune personajele să vorbească stupid-pedant. Nu am reuşit să găsesc nicio calitate acestui text. O pierdere de vreme… romanul e un fel de manea a literaturii.
Nota mea: 3
Philip Roth, „Umilirea”, Iaşi, Polirom, 2010, 194 pagini
Un roman subţire, fără aplomb, însă scris cu destulă dibăcie. Am senzaţia că traducerea e destul de proastă. Câteodată discursul auctorial nu curge atât de firesc precum eram obişnuit din lectura celorlalte texte semnate de Roth. Un actor care îşi pierde brusc talentul încearcă o relaţie cu o femeie mai tânără decât el… În cele din urmă, actorul, părăsit, se sinucide. Surprind câteva scene erotice din a doua parte a romanului. Ele apar aparent din senin, fără a fi fost anticipate de ceva anume. E ca şi cum ţi-ai da brusc seama că ai uitat să pui sare în mâncare.
Nota mea: 7
Ion Minulescu, „Roşu, galben şi albastru”, Bucureşti, Editura 100+1 Gramar, 1998, 196 de pagini
Un roman-revelaţie… Nu m-aş fi aşteptat ca Minulescu să fie un prozator atât de plin de nerv, cu o imaginaţie atât de spectaculoasă. Textul vorbeşte despre români câteodată pe un ton tăios, dezinhibat, cu o luciditate de scriitor mare. Sunt surprinse detalii semnificative, comparaţiile au forţă de impact, condeiul dă senzaţia că alunecă uşor, cu precizie. O ironie fină străbate romanul. O altă calitate a textului este renunţarea voluntară la mesajul etic, siropos, mesaj atât de prezent în texte care discută implicarea românilor în Primul Război Mondial. Un text tonic, sigur pe sine… Merită citit!
Nota mea: 9
David Lodge, „Răcane, nu ţi-e bine”, Iaşi, Editura Polirom, 2004, 288 de pagini
Citind referinţele de pe coperta patru şi fiind deja familiarizat cu Lodge, mă aşteptam la un text amuzant, care să debordeze de ironie, ceva în genul textelor despre soldatul Svejk. Aşteptările mi-au fost înşelate. Textul acesta nu are nimic umoristic în el. E scris cu amărăciune şi e clar că ne aflăm în faţa unui roman de care autorul lui nu se poate detaşa suficient. Cartea e una mediocră, cu un subiect minor şi personaje inconsistente.
Nota mea: 7
Ian McEwan, „Amsterdam”, Iaşi, Editura Polirom, 2009, 242 de pagini
Doi vechi prieteni, un redactor-şef al unui important ziar şi un compozitor de muzică clasică, îşi promit unul altuia ca atunci când vor ajunge la starea de decrepitudine a amantei lor comune, Molly, să recurgă la eutanasie. În cele din urmă, după eşecuri succesive ale amândurora, Clive şi Vernon se otrăvesc reciproc la Amsterdam, cu complicitatea unor medici olandezi. Textul are o substanţă rarefiată, fără a-şi îngădui o necesară fixare a problemelor psihologice ale personajelor. Pe alocuri, cartea are aspectul deprimant al unui proces-verbal, iar, cu excepţia finalului (umbrit şi el uşor de un melodramatism de tragedie greacă), cititorului îi rămâne senzaţia că se află în faţa unui roman mediocru. Totul se rezolvă prea repede, totul este expediat pasager de parcă întreg romanul ar fi fost scris în grabă.
Nota mea: 7
Orhan Pamuk, „Mă numesc Roşu”, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2006, 616 pagini
O carte magistral scrisă. Fiecare capitol este redactat la persoana I, cititorul ascultând pe rând fiecare dintre vocile personajelor. O lume care se destramă, este vorba de lumea conturată în jurul miniaturiştilor otomani, este dublată de o excelentă incursiune în cultura şi civilizaţia islamului. Pe lângă toate acestea, autorul dezvoltă şi o intrigă captivantă. Pe alocuri, şi acesta cred că este singurul minus al cărţii, intriga te duce cu gândul la „Numele trandafirului” al lui Umberto Eco. Un text în care se simte cu fiecare pagină atmosfera şi savoarea din „O mie şi una de nopţi”, o carte care abundă în referinţe culturale despre care găsim lămuriri într-un glosar plasat la finalul romanului.
Nota mea: 9
„Selected Ghost Stories”, New Delhi, India, Marple Press, 2009, 584 de pagini.
O lectură relaxantă, cu o succesiune de texte care, odată parcurse, oferă cititorului câteva elemente de tehnică literară specifice genului. Acesta e, de altfel, cel mai important câştig al lecturii. Se pot identifica „reţete”, profiluri repetitive sau nuclee narative care, dincolo de ingeniozitatea fiecărui autor, prezintă câteva elemente comune. Lectura e din când în când îngreunată de intervenţia editorului care, în debutul fiecărui text, scrie câteva cuvinte despre autor şi operă. În buna tradiţie indiană, editorul foloseşte cu enervantă abundenţă superlativele. Dincolo de asta, se remarcă „substanţa” textelor selectate. Cu puţine excepţii, povestirile nu coboară sub un anume nivel de mediocritate previzibil pentru textele despre fantome.
Nota mea: 7
Gabriel Garcia Marquez, „One Hundred Years of Solitude”, Penguin India, 1996, 422 de pagini.
Istoria unei familii bizare, cu membri care se ridică la cer, cu bărbaţi adulterini şi militari care scriu istoria, cu femei provocatoare, unele având harul premoniţiei… Acest roman se desfăşoară pe alocuri asemenea unui delir cu o enormă putere de fascinaţie. Marquez desfide veridicul şi spune istoria de câteva secole a familiei Buendia construind personaje cu destine dintre cele mai fabuloase. În fundal, şi aici mi se pare că aflăm marea calitate a textului, se desfăşoară istoria satului Macondo (undeva în Caraibe), istorie ce se suprapune însăşi istoriei omenirii. De la satul virgin, idilic, fără crime şi până la satul distrus din temelii de un vânt puternic, Macondo cunoaşte, metaforic vorbind, toate treptele evoluţiei societăţii umane. Un roman-capodoperă căruia nu i-aş putea reproşa decât finalul uşor precipitat.
Nota mea: 9
Ioana Pârvulescu, „Viaţa începe vineri”, Bucureşti, Editura Humanitas, 2009, 304 pagini.
Un text ieftin pe care am convingerea fermă că nimeni nu l-ar fi publicat dacă autoarea lui nu ar fi fost Ioana Pârvulescu. Fraze aproape juvenile, centrate în jurul verbului, un vocabular minimal care de regulă e folosit în basmele pentru copii. Povestea este ea însăşi trasă de păr, misterul e construit greu iar personajele sunt scoase cu forcepsul din mijlocul unei lumi fade. Erotismul acestei cărţi e o glumă, miorlăielile personajelor feminine au efectul unor vuvuzele iar dialogurile sunt indistincte, lipsite de forţă şi personalitate. Tot ceea ce salvează puţin această maculatură cu pretenţie de carte e insinuarea unui plan fantastic cu sugerarea unei călătorii în timp. Artificiul nu e suficient exploatat şi oricum nu ar fi fost destul pentru a salva în integralitate acest text.
Nota mea: 4
Norman Manea, „Intoarcerea huliganului”, Iaşi, Editura Polirom, 2008, 388 pagini.
Un roman uşor dezlânat, un soi de jurnal cu accente mizantropice pe alocuri. Un text care, însă, aduce în prim-plan conflictul interior al exilatului la contactul cu spaţiul nativ, un text care îl pune pe cititor faţă în faţă cu un stil de scriitor mare ce stăpâneşte foarte bine subtilităţile limbii în care se exprimă. Ceea ce eu reproşez romanului e multitudinea de poveşti încrucişate care pot forma ele însele tot atâtea romane separate. Urmarea este o senzaţie de fragmentar, de scriitură suspendată. Da, şi înca ceva… pe alocuri, textul devine melodramatic şi preţios.
Nota mea: 8
„Selected Horror Stories”, Jaico Publishers, Delhi, S.A, 752 de pagini.
A aşeza într-o colecţie de povestiri horror texte precum „Cocoşatul de la Notre Damme”, „Northanger Abbey” sau „Suflete moarte” e o dovadă de crasă ignoranţă. A reda fragmentar un text fără a marca grafic faptul că din el lipsesc pasaje e o dovadă de amatorism. Se întâmplă în cazul textului lui Hugo. Cine nu e familiarizat cu el, nu poate şti că se află în faţa unui fragment. A alege să povesteşti ca în clasa a V-a un text în loc să îl redai complet sau fragmentar e o dovadă de evidentă prostie. Cartea aceasta le are pe toate. E salvată doar de consistenţa anumitor nume precum Charles Dickens, Victor Hugo, Jane Austen, Nikolai Gogol, Thomas Hardy, E.A Poe, H.P Lovecraft sau William M. Thackeray. Ca obiect, însă, cartea e neglijent alcătuită şi trădează deficienţe de editare pe care eu unul nu le-am mai întâlnit până acum.
Nota mea:4
Haruki Murakami, „Blind Willow, Sleeping Woman”, Vintage Books London, 2007, 436 de pagini.
In povestirile lui Murakami ai strania senzaţie (cu câteva excepţii) că nu se întâmplă nimic. E acelaşi tip de satisfacţie pe care ti-o poate da lectura unor haiku-uri japoneze. Fără să aibă vocaţia unui scriitor care pune în secenă spectacole şi decoruri grandioase, Mutakami se concentrează asupra unui personaj, îi creează o problemă şi mai apoi spune pur şi simplu povestea fără a se abate decât arareori în stânga sau în dreapta. Aceasta pare a fi reţeta folosită în acest volum. Iniţial, dacă acesta e primul contact cu Murakami, textele pot fi bulversante pentru cititor tocmai prin lipsa lor de nucleu epic. Pe parcurs, însă, atmosfera place fără a trezi însă cine ştie ce extazuri estetice.
Nota mea: 8
Herman Hesse, „Siddhartha”, Bantam Books, New York Toronto London Sydney Auckland, S.A, 152 de pagini.
O carte despre evoluţia spirituală a unui fiu de Brahman care alege viaţa în lume şi în afara ei, pentru ca până la urmă să îşi găsească liniştea pe marginea unui râu. Un text destul de subţire, schematic şi tern, fără accente pe momentele semnificative şi fără a reuşi să creeze o atmosferă anume. Discursul personajului, o aglomeraţie de misticism destul de ieftin şi locuri comune, nu convinge. Per ansamblu, fără să strălucească prin nimic, romanul e destul de corect scris.
Nota mea: 6
Premchand, „Godan”, Jaico Publishing House, 2005, 352 pagini.
După precedenta experienţă de lectură cu povestirile lui Premchand, am abordat acest roman cu destul scepticism. S-a dovedit, însă, a fi o atitudine nejustificată. Textul acesta, în linia marilor romane ţărăneşti europene, e unul consistent si puternic. Deşi, ca şi în povestiri, Premchand nu are simţul psihologiei personajelor sale (acestea schimbându-şi brusc dispoziţiile şi principiile), în „Godan”găsim o desfăşurare de forţe impresionantă. Avem pe de o parte lumea satului, cu tradiţiile ei, cu castele şi ierarhiile ei, pe de altă parte lumea aristocratică a Indiei. Dacă ar fi să mă raportez la două texte cu tematică similară (”Ion” al lui Rebreanu şi „Ţăranii” lui Sienkiewicz), romanul lui Premchand este superior acestora prin doza lui infinită de cinism şi prin faptul că autorul nu pare a fi preocupat de pedepsirea Răului şi recompensarea Binelui, după o schemă facilă căreia îi cade pradă şi romanul realist european.
Nota mea: 8
„India in Mind”, an anthology edited and with an introduction by Pankaj Mishra, Picador India, 2005, 335 pagini.
Cartea reuneşte fragmente ale unor texte mai mult sau mai puţin celebre despre India. Sunt câteva semnături de marcă: E.M Forster, Hermann Hesse, Rudyard Kipling, Claude Levi-Strauss, Andre Malraux, W. Somerset Maugham, V.S Naipaul, George Orwell, Pier Paolo Pasolini, Mark Twain etc. Fiecare text este prefaţat de o minibiografie a autorului cu accent pe legătura acestuia cu India. Există şi texte irelevante, subiective până la alterarea unor adevăruri banale despre India, însă, în mare, cartea oferă o imagine, deşi aproximativă şi uneori inactuală, destul de exactă a acestei ţări.
Nota mea: 7
Dumitru Ţepeneag, „Nunţile necesare”, Bucureşti, Editura Allfa, 1998, 109 pagini.
Un roman scris fără semne de punctuaţie. Tocmai asta îl face fascinant până la un punct. Textul e perfect coerent şi surprinde plăcut această combinaţie între stilul avangardist (lipsa de semne de punctuaţie) şi tema cu iz realist (un porfesor de ţară ajunge în mijlocul unei comunităţi în care nu se poate integra). Textul se rupe în momentul în care Ciobanu (profesorul) face dragoste cu două femei în acelaşi timp. Din acel moment, romanul devine grotesc-suprarealist, cu accente pe zone de erotic pe care Ţepeneag le descrie ca un amator. „Puţe”, „ţâţe” şi scene de zoofilie gratuite conduc spre un final bulversant şi dezamăgitor.
Nota mea: 6
V.S. Naipaul, „A Bend in the River”, Picador, London, 2002, 326 pagini.
Ne aflăm mai degrabă în faţa unui text de antropologie socială decât în faţa unui roman. Toate elementele de romanesc (personaj, intriga, tensiune etc.) sunt in fundal. Cartea este o radiografie de mental colectiv şi lecturarea ei duce la familiarizarea cu lumea Africii coloniale şi postcoloniale. Personajul principal, Salim, este un negustor dezrădăcinat care e folosit ca pretext, care observă şi verbalizează realităţi ale unei lumi lipsite de orice romantism. O lume cinică, infantilă, care funcţionează după reguli proprii. O lume spre care Europa şi America privesc cu o naivitate de neînţeles. Un text care merită citit nu atât pentru calităţile lui literare, cât pentru calităţile lui de document.
Nota mea: 8
Milan Kundera, “The Unbearable Lightness of Being”, Faber and Faber, London, 1984, 305 pagini.
Un roman în care autorul tranşează încă înainte de jumătatea cărţii destinul personajelor sale. Acesta este, de altfel, unul dintre punctele tari ale textului: îşi selectează de la bun început cititorii. Cine citeşte doar pentru că vrea să afle ce se întâmplă, poate întrerupe lectura la jumătate. Sunt practic aici două poveşti separate: în prim-plan o poveste bizară de dragoste între Tomas şi Tereza iar în fundal situaţia Cehoslovaciei în timpul şi după invazia sovietică din 1968. Am remarcat pasajul în care Franz merge să protesteze împotriva invadării Cambogiei de către Vietnam. Ironie fină şi muşcătoare. Pe de altă parte, Milan Kundera devine excesiv explicativ, de multe ori enervant explicativ. Intervine de prea multe ori în text şi întreţine cu personajele relaţii auctoriale dintre cele mai confuze.
Nota mea:8
C.S.Lewis, “The Chronicles of Narnia The Last Battle”, Harper Collins, Thomson Press (India) LTD, 2008, 244 de pagini.
Un text extrem de slab, cu multe clase sub ceea ce a reusit Tolkien (bun prieten cu C.S. Lewis) în “Lord of the Rings”. Totul e superficial şi lipsit de complexitate, de la poveste în sine până la modul de a soluţiona conflictul. O maimuţă reuşeşte să îmbrace un măgar în pielea unui leu, convingându-l pe acesta să se dea drept Aslan, conducătorul mitic şi ascuns al Narniei. Totul se precipită brusc şi se rezolvă la fel de brusc fără pic de imaginaţie. Mă tem că această carte este inferioară ca poveste şi stil chiar şi atunci când o comparăm cu “Harry Potter” (J. K Rowling). Ultimele pagini sunt aproape de necitit. Un “happy end” greţos, diluat până la saturaţie. O lipsa crasă de suspans şi tensiune (ceea ce, pentru o carte de genul ăsta, mi se pare un deficit dintre cele mai serioase).
Nota mea: 4
Hanif Kureishi, “Something to Tell You”, Faber and Faber, London, 2008, 520 de pagini.
Până la sfârşitul textului am avut senzaţia că mă aflu în faţa romanului perfect (dacă o fi existând aşa ceva). Personajul principal, Jamal, este un medic psiholog urmărit de o crimă pe care a comis-o în trecut. Rapiditatea schimbării planurilor, alternarea timpurilor naraţiunii şi gradarea desăvârşită a întregii acţiuni face din acest roman un roman-lecţie. Nu veţi găsi niciun cuvânt de prisos, nicio diluare a naraţiunii, nicio incoerenţă a tempo-ului în care ea se desfăşoară. Nu ştiu dacă textul s-a tradus în română, dar îl recomand în original. O adevărată capodoperă.
Nota mea: 10
Panait Istrati, “Codin. Mihail. Ciulinii Bărăganului”, Bucureşti, Editura Minerva, 1974, 303 pagini.
Panait Istrati are cu siguranţă talentul de a construi caractere şi de a scrie veridic. De departe, cel mai reuşit text este “Codin”, şi asta pentru că cititorul găseşte aici o lume foarte bine articulată, un final naturalist care cadrează cu întreaga poveste şi o intrigă ce curge fără atâtea intervenţii auctoriale abrupte şi deranjante. În “Mihail”, însă, Istrati devine patetic şi eticist, preocupat până la obsesie de tezele pe care doreşte cu tot dinadinsul să le demonstreze. Per ansamblu, o lectură de atmosferă, cu marele avantaj al realismului ce respiră din abundenţă în aproape fiecare pagină.
Nota mea: 7
Stephenie Meyer, “Twilight”, Atom, London, 2008, 434 pagini.
O carte comercială care a stârnit destulă vâlvă printre iubitorii genului. Scrisă relativ îngrijit, ea nu depăşeşte însă clişeele poveştilor cu vampiri. Punctul ei forte este dialogul iar marea ei slăbiciune este chiar povestea, siropoasă până aproape de coma diabetică, previzibilă şi facilă. O lectură uşoară, dar şi perfect inutilă.
Nota mea: 5
Jumpa Lahiri, “Unaccustomed Earth”, Random House India, Noida, Uttar Pradesh, 2008, 333 de pagini
Povestiri cu şi despre emigranţi indieni şi problemele lor de integrare. Tema pare aproape obsesiva la Jumpa Lahiri, dar e de înţeles având în vedere experienţa personală a scriitoarei. Povestirea “Hema and Kaushik” este de departe cea mai reuşită. În primul rând ca scriitură în sine: prima parte este scrisă la persoana întâi, a doua la aceeaşi persoană, dar din perspective celuilalt personaj, iar ultima parte este redactată la persoana a treia. Problema e că între acest text şi toate celelalte nu există o legătură anume, o coerenţă dincolo de temă (care, oricum, e comună scriiturii lui Jumpa Lahiri). Şi, în plus, dacă ai citit “Interpret de maladii” şi “Porecla”, totul pare previzibil şi cunoscut.
Nota mea:7
George Cuşnarencu, “Trandafirul tăcerii depline”, Bucureşti, Editura Allfa, 1999, 515 pagini.
Un roman ce pare mai degrabă să aparţină unui grafoman. Sunt trei elemente esenţiale care transformă această carte în pură maculatură. În primul rând subiectul este de un infantilism greu de egalat: un spion american are ca misiune organizarea unei revoluţii împotriva comunismului la Bucureşti. El se întâlneşte cu un General român, apropiat al lui Ceauşescu, dar si conducător al unei Loji masonice. Personajele noastre vorbesc despre Revoluţie pe unde apucă şi cu oricine, pun totul la cale pentru ca, în chiar ziua declanşării Revoluţiei, uşile clădirii în care erau să fie blocate accidental de câteva camioane care îi vor împiedica pentru câteva zile să părăsească clădirea. Spionul şi masonii, după ce plănuiesc pe vreo 500 de pagini Revoluţia, sunt reduşi la statutul de spectatori tâmpi. Al doilea element: Cuşnarencu se pierde în monoloage vaste şi de o sublimă inutilitate. Şi în fine, autorul pare incapabil să construiască dialoguri individualizate, toate personajele lui vorbesc cam in acelaşi registru stilistic, plus/minus câteva înjurături şi “vorbe de duh”.
Nota mea: 3
Hanif Kureishi,“The Buddha of Suburbia”, London, Faber and Faber, 1990, 284 pagini.
O carte despre suburbiile Londrei, despre decădere şi procesul de integrare a emigranţilor indieni într-o lume care, iniţial, nu le aparţine. Structura de rezistenţă a cărţii este asigurată de ironie şi de veridicitatea personajelor. Changez, un indian proaspăt venit în Londra pentru o căsătorie aranjată (sport naţional în India) îşi va ucide socrul accidental folosind un… penis artificial abia cumpărat de la magazinul de obiecte erotice. E doar un exemplu din multele scene care, povestite, par aproape suprarealiste, dar, trăite în contextual cărţii, sunt de un realism feroce. Totuşi, nu toate scenele erotice îşi justifică prezenţa… este, însă, doar un amănunt.
Nota mea:8
***, “Electric Feather”, The Tranquebar book of erotic stories edited by Ruchir Joshi, New Delhi, Tranquebar Press, 2009, 203 pagini.
O colecţie de povestiri erotice scrise de autori indieni, pakistanezi, din Bangladesh şi din suburbiile sudice ale Londrei, o adunare de texte care, cu rare excepţii, cade în capcana erotismului de dragul erotismului. Dacă îndepărtăm elementele erotice (nici măcar acelea nemaipomenite), din această carte nu rămâne mai nimic. Un demers comercial şi o temă cel puţin inconfortabilă pentru cei mai mulţi dintre scriitorii antologaţi. Deşi încearcă să pară dezinhibaţi, subiectul îi derutează într-o asemenea măsură încât rezultatul e o jalnică încropire de texte puerile.
Nota mea: 5
Radu Petrescu, “Ocheanul întors”, Bucureşti, Editura Allfa, 2000, 308 pagini.
Pentru prima dată în ultimul an, am întâlnit o carte pe care nu am putut-o citi până la sfârşit. Naratorul afirmă arogant în debut de roman (deşi publicat în colecţia „romanul românesc contemporan”, textul nu are nimic de a face cu un roman) că şi-a vârât deja un deget în eternitate. Probabil că degetul mic şi probabil că aceasta adunătură de texte incoerente nu a contribuit cu nimic la atingerea eternităţii. Primele (şi singurele) 100 de pagini, citite cu infinită greutate, au un stil dezlânat, de domnişoară de pension, cu citări în franceză şi logoreice expuneri de nume celebre. Descrieri de şcolar infatuat, vocabular artificial şi stil de scriitor ratat, pentru care fiece fraza iese după îndelungi cure cu laxative.
Nota mea: 3
Isaac Asimov, “Gold. The final Science Fiction Collection”, New Delhi, HarperCollins Publishers, 1996.
Am cumpărat cartea pentru că realmente îmi place Asimov. Iniţial, m-am simţit dezamăgit şi înşelat de faptul că mai mult de jumătate din carte conţine diverse eseuri scrise de Asimov despre sine însuşi şi despre SF (aşa se întâmplă când cumperi cărţi din India, luând drept adevăr cele scrise pe copertă). Lecturând, însă, am fost mai degrabă dezamăgit de textele SF decât de eseuri. Impecabil ca stil, lucid şi cu o forţă de argumentare de invidiat, Asimov discută despre scriitură, despre personaje, dialog, SF, totul într-o manieră degajată şi erudită. Problema este că eseurile şi editorialele lui Asimov sunt redate în carte total aiurea, într-o ordine care mă face să cred că editorul nu a citit cartea pe care a editat-o. Se face frecvent trimitere într-un eseu la un altul pe care nu iî găsim imediat după, aşa cum orice logică de om normal ar impune-o, ci la distanţă de câteva zeci de pagini. Per ansamblu, însă… o carte care merită citită.
Nota mea: 8
Jhumpa Lahiri, “Porecla”, Bucureşti, Editura Univers, 2009, 316 pagini.
“Interpret de maladii” e doar o copie palida a ceea ce Jhumpa Lahiri realizează în acest roman. Personajele ei au forţă, de fiecare dată când apare tentaţia spectaculosului (moartea lui Ashoke, de exemplu), scriitoarea nu marşează pe tragediile exterioare, desfăşurate cu fastul hollywoodian de rigoare, ci alege mereu să se concentreze asupra unui univers interior pe care îl descrie magistral, fără tonuri false, fără fisuri. Păcat că ediţia românească a cărţii are foarte multe greşeli de tehnoredactare. E vorba despre un amatorism care pe alocuri deranjează.
Nota mea: 9
Chetan Bhagat, “The 3 Mistakes of my Life”, New Delhi, Rupa.co, 2008, 260 de pagini.
Un roman lipsit de anvergură, cu teze morale şi atitudini aproape politice. Textul este excesiv local. Tinereţea autorului se dovedeşte aici un handicap serios. Apetenţa pentru dramolete de doi bani şi finalul de telenovelă ieftină, aglomerarea de evenimente şi recuzita superficială gen Bollywood fac din acest roman unul superfluu. Cât despre trucul autorului care primeşte un mail şi, pornind de la acesta, scrie întreaga poveste, el este unul vetust.
Nota mea:6
Ştefan Bănulescu, “Elegii la sfârşit de secol”, Bucureşti, Editura Allfa, 1999, 180 de pagini.
Eseurile lui Ştefan Banulescu surprind câte ceva din lumea românească în ultimii ani ai comunismului. Portrete de scriitori, fapte de viaţă, experienţe personale descrise într-un stil aristocratic, dar deloc artificial. Cartea place şi are un aer de vitalitate care contrastează cu atmosfera subiectelor tratate în cele mai multe dintre texte. Marele merit al eseurilor este acela că reuşeşte să stârnească sentimente puternice, cele mai multe din gama revoltei. Un singur text slab (şi acela pe jumătate): eseul “Nadir şi Mario”. Un text de călătorie plictisitor, care în prima lui parte se concentrează asupra unor lucruri insignifiante.
Nota mea: 8
Hanif Kureishi, “Love in a Blue Time”, London Boston, Faber and Faber, 1998, 218 pagini
Povestirile reunite în acest volum, deşi diverse ca tematică, au o coerenţă internă de invidiat. Personajele principale sunt oameni simpli care trăiesc crize identitare în cel mai natural mod cu putinţă. Hanif Kureishi nu forţeaza nota, nu dezvoltă un discurs narativ greoi, nu intervine în text în mod gratuit oferind lecţii cititorului, ci îşi lasă pesonajele să evolueze. Calitatea indiscutabilă a cărţii e dată de naturaleţea mediului şi a atitudinilor personajelor. De departe, prin forţa subiectului în sine, prin modul intelligent de ghidare a acţiunii, prin actualitate şi subtilitate, se distinge povestirea “With my Tongue Down my Throat”. Există şi un foarte interesant exerciţiu scriitoricesc: în povestirea “The Tale of a Turd”, subiectul e atât de inconsistent încât doar un scriitor veritabil poate crea literatură din el. Kureishi reuşeşte. Un minor amendament: povestirea “My Son the Fanatic” are un subiect cu un potenţial fabulous, neîndeajuns exploatat. Autorul a scris şi un scenario, s-a făcut şi un film după el, deci poate acolo a exploatat ceva mai consistent subiectul.
Nota mea: 9
H.G Wells, “The War of the Worlds”, New York London Sydney, Pocket Books, 2006, 268 de pagini
O carte care surprinde prin vizionarism şi mai ales prin mesajele care coboară în sfere profunde, aproape primare ale umanităţii. Deşi publicată cu doar doi ani înaintea dezastruosului secol XX, cartea lui Wells se detaşează de naţionalisme şi probleme mărunte punând pe tapet subiectul care ar trebui să intereseze întreaga rasă umană: suntem atât de imbatabili pe cât ne place să credem? Filmul din 2005 al lui Spielberg e o copie palidă, extrem de palidă, a cărţii. Stilistic, enervează un clişeu verbal pe care Wells îl foloseşte în exces, câteodată de două-trei ori în fraze consecutive, “to and fro”. Marele merit al cărţii este că nu plonjează în senzaţional, deşi tema abordată se pretează foarte bine la aşa ceva.
Nota mea: 8
Dan-Silviu Boerescu, Antologie, “Iubiri subversive”, Bucureşti, Editura Allfa, 1998, 322 pagini.
Antologia lui Dan-Silviu Boerescu, comercial şi gratuit subintitulată “Cele mai bune povestiri, 1997” (adjectival “bun” e potrivit pentru domeniul culinar mai degraba) conţine câteva texte consistente, bine construite. Gheorghe Schwartz, Răzvan Rădulescu (magistral!), Răzvan Petrescu, Adrian-Christian Kuciuk sunt autori in textele cărora cititorul găseşte ori substanţa unor utopii literare pline de semnificaţii ori un talent de a spune povestea în mod natural. La polul opus se află un grup de scriitori din rândul cărora se detaşează chiar autorul antologiei şi Florin Şlapac. Dezlânaţi şi pseudo-suprarealişti, cei doi pun la încercare răbdarea lectorului. Lor li se alătură Bianca Balotă şi Leo Butnaru . Per ansamblu, însă, o carte bună căreia i-aş putea reproşa dezorganizarea totală în care textele urmează unul altuia.
Nota mea: 7
Prem Chand, “Famous short stories”, Delhi, Sahni Publications, Sinne Anno, 246 de pagini
Cum Prem Chand a scris în urdu şi hindi, e greu de spus câte ceva despre stilul lui. Considerat un clasic al literaturii indiene, Chand surprinde prin amatorismul cu care îşi construieşte personajele. Poveştile sale, de un eticism greţos de-a dreptul, sunt populate de indieni simpli care îşi schimba brusc atitudinile, care patetizează molatic şi inconsistent. Scriitorul nu poate gestiona tensiunea narativă iar finalurile sunt în cele mai multe cazuri ratate complet. O carte care cu greu poate fi lecturată integral.
Nota mea: 4
Ion Agârbiceanu, „Strigoiul”, Bucureşti, Editura Allfa, 1997, 598 pagini.
Un roman mult prea etnicist, cu prea multă atenţie acordată detaliilor care ţin de tradiţiile rurale în dauna unor amănunte care l-ar fi ajutat pe autor să construiască mai bine personajele. De fiecare dată când se descriu obiceiuri de Crăciun sau Anul Nou rpmanul iese din învelişul lui de roman şi se transformă în monografie. Acest procedeu confuz lasă mai mereu în planul doi intriga şi protagoniştii. Ceea ce însă nu poate fi iertat acestui text este similitudinea lui cu „Ion” al lui Rebreanu. Avem, aşadar de a face cu o stranie coincidenţă (cel mai puţin probabil), cu o lipsă de imaginaţie (cel mai probabil) sau cu un semi-plagiat voluntar sau nu (nu foarte plauzibil).
Nota mea: 3
David Lodge, “Autorul, la rampă”, Iași, Editura Polirom, 2006, 438 pagini.
Un roman care aduce în prim-plan elemente semnificative din biografia unui scriitor de vocație: Henry James. Un roman ușor atipic pentru Lodge, rezultat al unei îndelungi cercetări. Ceea ce supără câteodată sunt accentele pe care le pune romanul. Se exploatează de multe ori detalii care acaparează cititorul și îl conduc spre zone care trenează la nesfârșit. Senzația generală e că Lodge creează un roman prin contaminare: este atât de fascinat de stilul lui Henry James încât îl adoptă nu întotdeauna cu rezultate satisfăcătoare. Nucleul epic al textului e subțire, așa că autorul încearcă tot felul de trucuri scriitoricești pentru a scoate maximum din fiecare scenă.
Nota mea: 6
Anne Frank, „The Diary of a Young Girl”, New Delhi, Marple Press, 2009, 268 pagini.
O carte care cu greu poate fi judecată exclusiv după meritele ei literare. Jurnalul unei fete de nici 15 ani obligată sa se ascundă de naziști într-o clădire din Amsterdam este tulburător prin naivitatea descrierilor, dar și prin limpezimea unor sentințe politice. Anne Frank avea sa moară la nici un an de la ultima însemnare în jurnal într-un lagăr de concentrare. Marele defect al ediției indiene a cărții este că nu completează povestea familiei Frank. Avem doar jurnalul si atât. Cât despre text în sine, el este un simbol, un document și mai puțin o alcătuire literară coerentă. Tocmai de aceea, e greu de precizat de ce tatăl lui Anne Frank a ales să cosmetizeze textul, adaptându-l. Cititorul nu se poate împiedica să se întrebe permanent cum arăta textul original?
Nota mea: 8
Jerome K. Jerome, “Trei într-o barcă”, Bucureşti, Editura Univers, 2009, 205 pagini
O carte plictisitoare, salvată din când în când de gagurile (unele reuşite) autorului. Cel mai supărător e că pentru cititorul nefamiliarizat cu Tamisa şi Londra, descrierile aşa-zis poetice ale lui Jerome K. Jerome, transformat aici în personaj, sunt atât de inutile încât cu greu pot fi parcurse integral. Conflictul e unul pueril, personajele neverosimile la modul deranjant iar evadările permanente dinspre prezent către trecut parazitează în mod grav romanul. Micile puseuri ironice ale textului mai salvează câte ceva, dar nu suficient. În opinia mea, ne aflăm în faţa unuia dintre multele texte care au devenit în mod nemeritat celebre. Răbdare, nervi şi tutun… ai nevoie de toate acestea pentru parcurge textul. Noroc că nu e unul consistent.
Nota mea: 4
Sebastian Faulks, “Engleby”, Bucureşti, Editura Univers, 2009, 349 de pagini.
Un roman fără prea multe pretenţii stilistice, însă cu un personaj sofisticat care defineşte într-un fel o întreagă generaţie. Engleby este victimă şi agresor, ziarist de succes şi dependent de droguri, un individ pentru care conştiinţa şi remuşcarea sunt noţiuni abstracte. Sebastian Faulks zugrăveşte cu destulă precizie peisajul unui secol XX în care multe dintre valori se inversează. Cu toate acestea, cu excepţia personajului principal, toate celelalte sunt superficial creionate. O lectură plăcută şi un final uşor derutant care este în acelaşi timp şi o ruptură de ritm interior. Cartea curge calm, sec, chirurgical, deşi este o relatare la persoana I. Asta până la final…
Nota mea: 7
Salman Rushdie, “Versetele satanice”, Iaşi, Editura Polirom, 2007, 649 pagini
Un roman controversat care are de toate: realism magic, umor, intertextualitate. De fapt, dacă ar trebui să găsim punctul slab al acestui text, acela ar fi tocmai elitismul lui. E destul de greu de lecturat la modul naiv. Mai mereu ai nevoie de conectare permanentă cu Orientul, Coranul şi nu în ultimul rând, cu literatura anglo-saxonă. Rushdie ştie să construiască poveşti care în cele din urmă converg cu o naturaleţe impecabilă. Nicio forţare a limitelor, tocmai pentru că totul e atât de distorsionat încât nu mai poate părea ciudat. Întâlniţi aici un autor dezinhibat care intră în poveste brusc, atunci când simte nevoia de a o face, fără a se sinchisi de sofisticate tehnici narative. Desigur, în spatele acestui ton natural, dezinhibat, se ascunde o solidă ştiinţa de carte şi un acut simţ al textului.
Nota mea: 9
Boris Vian, “Smulgătorul de inimi”, Bucureşti, Editura Univers, 2009, 188 pagini
De regulă, savurez povestirile lui Boris Vian. Omul e inconfundabil; un fel de Kafka mai puţin încrâncenat şi cu mai mult simţ al umorului. Însă romanul acesta e prea mult. În primul rând, este dezlânat de la început şi până la sfârşit; nu are o coerenţa internă şi pare scris cu mare dificultate. În spatele fiecărei pagini îl ghiceşti pe Boris Vian transpirat şi nervos, în căutarea unul alt mod de a-şi continua povestea. Romanul e insipid şi greu de lecturat. Pare o adunătură de fapte şi personaje care nu au alt scop decât acela de a şoca. DE regulă, Boris Vian face mai mult decât asta. Însă în acest roman pare obosit. Obosit rău de tot…
Nota mea: 5
Gustave Flaubert, „Doamna Bovary”, Bucure„DOAMNA BOVARY”, Bucureşti, Editura Adevărul Holding, 2009, 318 pagini
Un roman îndrăzneţ pentru vremea lui, însă destul de insipid pentru secolul XXI. Mă tem că cititorul nu judecă astăzi contextual, aşa că poate şansa lui Flaubert este… stilul. Măiestria cu care trece de la persoana I a naratorului implicat la persoana a III- a naratorului omniscient ar putea face gelos orice romancier contemporan. Nu trebuie uitată, de asemenea, nici apetenţa lui pentru faptul social relevant, portretele sale putând fi oricând plasate în contemporaneitate. Flaubert descrie aici o lume care, cu siguranţă, a murit, dar au supravieţuit acestei lumi personajele, ceea ce nu e puţin lucru
Nota mea: 8
Julian Barnes, „Papagalul lui Flaubert”, Bucureşti, Editura Nemira, 2006, 252 pagini.
O metaficţiune scrisă magistral. Romanul este de fapt povestea unui medic, admirator necondiţionat al scriitorului francez Gustave Flaubert. Acţiunea este un mixt de planuri narative cu treceri halucinante (în sensul bun al cuvântului) dintr-o lume în alta. Suntem când în lumea personajelor lui Flaubert, când în lumea scriitorului francez, când în lumea medicului englez admirator al scrierilor flaubertiene. „Papagalul lui Flaubert” este un roman atât de bine scris încât mi-a trezit interesul pentru un scriitor pe care l-am ignorat o vreme: Flaubert (voi reciti chiar de azi „Doamna Bovary”). Cel mai bun capitol al cărţii („Ochii Emmei Bovary”) mi se pare acela în care Barnes vorbeşte despre obiceiul criticii literare de a se apleca superficial asupra textelor. De reţinut şi capitolul „Poc”. Umor, ironie, stil dezinhibat (felicitări traducătorului!)… acesta este „Papagalul lui Flaubert”.
Nota mea 9
David Lodge, „Mort de surd”, Iaşi, Editura Polirom, 2009, 342 p.
În buna tradiţie a romanelor academice scrise de Lodge, „Mort de surd” este povestea unui profesor universitar de lingvistică ajuns la pensie şi obligat să facă faţă inactivităţii şi rutinei zilnice. Profesorul Desmond Bates nu aude decât cu ajutorul unui aparat auditiv special, ceea ce face ca multe dintre momentele descrise în carte să se situeze la graniţa fragilă dintre tragic şi comic. De altfel, romanul are două mari calităţi: registrul tragi-comic în care este scris şi surprinderea cu o acurateţe de chirurg a vieţii familiale. La minusuri se poate cu uşurinţă trece tendinţa (nu foarte evidentă, e adevărat) de a plonja către comercial. Studenta Alex Loom, o tânără fără scrupule şi cu serioase probleme psihice, îi scrie la un moment dat profesorului Bates despre o fantezie sexuală care pur şi simplu nu se potriveşte în peisajul romanului. Una peste alta, însă, e un text inteligent scris.
Nota mea: 8
William Golding, „Dublu limbaj”, Bucureşti, Editura Univers, 2009, 156 p.
Romanul neterminat al lui Golding ne vorbeşte despre Oracolul din Delphi, despre sacru şi înşelătorie, despre o lume a Antichităţii greco-romane, o lume populată de zei, ignoranţă şi superstiţii. Marea problemă este că aproape în fiecare pagină se vede că textul e neterminat. Totul are aspectul unui puzzle aflat în recompunere. Ideea, totuşi, fără să poată concura cu cea din „Împăratul muştelor”, este una fără doar şi poate atractivă: lumea sacrului, pare a spune Golding, are mereu şi în fiecare societate în care se instaurează, un dublu limbaj: spectacolul pentru profani (circul pentru mase) şi „iluminarea” care pentru iniţiaţi poate însemna pur şi simplu întoarcerea la marile biblioteci şi valori ale umanismului. I se poate reproşa textului o oarecare superficialitate a intrigii, o aglomerare de evenimente, un insuficient popas asupra personajelor. Însă, aşa cum am spus, este un roman neterminat.
Nota mea: 7
Alexandr Soljeniţîn, „Pavilionul canceroşilor”, Bucureşti, Editura Univers, 2009, 2 vol. (332 p + 268 p)
Un roman extrem de bine scris, o incursiune în lumea canceroşilor, a celor condamnaţi. Marele merit al textului este că autorul lui creează caractere, focalizând permanent, trecând mereu de la unul la altul cu o uşurinţă dezarmantă. Uluitoare este tocmai această capacitate de a crea personalităţi extrem de puternice, totul pe fundalul unui alt cancer poate mai devastator decât cel fizic: comunismul rusesc. Ultimele două capitole pot părea uşor… plictisitoare, dar cred ca tocmai ele sunt cele care rotunjesc textul. Un text dens, impregnat de o forţă scriitoricească pe care la puţini scriitori o veţi regăsi în aceeaşi măsură ca la Soljeniţîn.
Nota mea: 9
Amin Maalouf, „Periplul lui Baldassare”, Iaşi, Editura Polirom, 2004, 464 pagini
Un an tulburător, considerat Anul Fiarei (1666), un negustor genovez care porneşte într-o călătorie iniţiatică în căutarea unei cărţi magice, poveşti de dragoste şi aventuri… Sună promiţător. Cartea debutează bine, dar sfârşeşte prin a fi dezamăgitoare. Fie din vina traducătorului, fie chiar din vina autorului, stilul e unul enervant-simplist. Descrierile episoadelor de dragoste sunt teribil de prost realizate. Noroc ca sunt puţine. Mistica e una de doi bani, personajele doar caricaturi iar peisajele seci. Ceea ce poate fi interesant este corupţia care domina Constantinopolul secolului XVII, şi care aduce aminte izbitor de corupţia românească de azi. Cartea e scrisă sub forma unui jurnal şi găselniţele scriitoriceşti sunt dezarmant de puerile pentru un scriitor cu pretenţii ca Maalouf. Sau poate e doar minimalismul specific celor mai mulţi dintre scriitorii asiatici şi africani. Cine ştie…
Nota mea: 5
Philip Roth, „M-am măritat cu un comunist”, Iaşi, Editura Polirom 2004, 451 pagini
O poveste despre un personaj idealist, fără prea multă educaţie, un personaj care crede orbeşte în idealurile comuniste, refuzând să îi vadă contradicţiile şi utopiile. În acelaşi timp, însă, un roman despre natura umană, despre violenţa brută care, în lipsa educaţiei, nu poate fi ţinută în frâu pentru multă vreme. Ira Ringold este un tip care poate să reprezinte toată acea masă de oameni care crede orbeşte în ideologii şi le asumă fără discernământ. Motiv pentru care Ira eşuează pe toate planurile. Există totuşi şi o rază de speranţă. Personajul-narator reuşeşte să evadeze de sub influenţa lui Ira si alege finalmente însingurarea. O altă întrebare se pune, deci: ce ne facem atunci când în viaţa noastră apar personaje puternice care ne pot influenţa decisiv? Cum evadăm?
Sfat: înarmaţi-vă cu răbdare. Primele câteva zeci de pagini sunt greu de parcurs, ceea ce nu trebuie să îi mire pe cei obişnuiţi cu Philip Roth.
Nota mea: 8
ovidiuivancu.wordpress.com 
Comentariu la Istrati
Iti dai seama ca as avea nevoie aici de cateva pagini bune. In primul rand, ma sufoca indignarea pentru „inspiratia” unei edituri mari care poate aseza in acelasi volum pe Codin si pe Mihail si chiar Ciulinii…, trei proze atat de inegale in intentie, in fast, in mesaj, in compozitie. Nu imi vine in minte nici o scuza, nici macar contextuala pentru asezarea celor trei texte in acelasi volum.
Despre Mihail, Istrati insusi stia ca nu i-a reusit experimentul unicului sau roman, tocmai pentru ca dorise prea mult de la el. Un exagerat a fost Panaitaki in toate cele, sau, sa ii spunem mai degraba un exaltat, un strident. Numai ca in Mihail el singur a dorit sa fie tot, sa scrie tot, sa realizeze portretul perfect al bunului sau Mihail, prietenul sau sacru, fratele sau de sange. In Mihail exageratul Istrati a exagerat si poate de aceea, lipsit de tonalitatea moderat-orientala, simplificat-narativa a povestirilor sale, vehementul roman Mihail este submediocru. Si stiu ca prietenul Panait nu se va supara pe mine, stiind prea bine, din tot ce am scris despre el pana acum, ca si acest decupaj declarativ face parte din discursul meu de indragostit(a) de textul istratian.
Hai sa negociem nota pusa: hai sa notam pe „subiecte”. Hai sa punem 3 lui Mihail, sa pice examenul la „roman” si sa vedem ce note primeste pentru celelalte doua proze ale sale. Ce spui?
ApreciazăApreciază
In principiu, sunt de acord cu tine. Insa eu notez cartile in integralitatea lor. Coerenta, inspiratia alegerii textelor, greseli de tehonredactare. Notele le incaseaza autorii, dar si editorii. Ideea acestei pagini de site e sa vorbeasca despre carti si nu neaparat doar despre texte. Stii ca am mai discutat despre Panait Istrati: e un scriitor bun, pe alocuri foarte bun. In cazul de fata, insa, interventiile auctoriale dintre paranteze (mai suparatoare in „Mihail” decat in orice alt text din aceasta carte) precum si exagerarile patetice cand vine vorba despre prietenie si valoarea ei etica ma duc cu gandul la un autor care e atat de prins in ceea ce scrie incat uneori nu mai ia distanta necesara. Cat despre „Codin”, aproape o capodpera comparabila cu „Zahei Orbul” sau cu maiestria lui Dostoievski de a crea personaje. Textul se epuizeaza insa repede, inainte de a exploata intreaga forta a acestui personaj cu adevarat teribil: Codin… Putem polemiza pe subiect, desi, repet, sunt departe de a fi specialist in Panait Istrati 🙂
ApreciazăApreciază
Hai sa polemizam;
Desi nu prea putem, pentru ca prea suntem de acord. Ar trebui un pic de incontrare, un pic de impotrivire.
Nici eu nu sunt un specialist in Istrati, nu sunt ceea ce se cheama un „tehnocrat”, pentru ca eu nu ma pot detasa de el. Mie imi place Istrati, sunt indragostita de el, sunt in prezenta lui aproape o adolescenta in cautare de model. Asa prafuit si desuet cum este el pe alocuri, pentru ca pana si patina asta pe mine ma trimite intr-o fotografie de studio, in picioare, sprijinita lenes de o masuta pe care se afla cateva carti. (Tot timpul m-am intrebat oare ce titluri aveau cartile de pe masutele din studiourile de fotografie ale anilor 30-40). Si sigur ca iau de bune multe dintre lucrurile pe care le spune. Discursul meu despre el, daca vrei, este discursul lui Istrati insusi, despre Mihail. Se aplica la mine tot ce spui tu despre romanul lui.
Revenind la Codin, subiect cu care ma ademenesti… Cred (si am chiar argumente in acest sens) ca daca ar fi fost prima sa povestire Codin, si nu Chira, ar fi fost scrisa asezat, pe indelete, ca atunci cand povestasul (lui Llosa) se afla in fata unui trib nou. UN TRIB care nu stie regulile jocului diegetic, un public-de-cucerit, -de-invatat, -de-supus auctorial. Istrati asta a facut in Chira. Era seara cand a ajuns in satul pierdut in timp si in istorie, inca nu apusese soarele, s-a asezat acolo unde ascultatorii aveau sa aprinda focuri, si s-a apucat de povestit. Pe indelete. Avea timp. Avea rabdare. O iubea pe Chira. Si pe cealalta Chira. Trebuiau Chirele astea sa plece zalude in lume, sa ii duca vorba, sa vorbeasca pentru el, sa il inlocuiasca. De aceea le-a gatit, le-a sulemenit… Chira e stoarsa de forta narativa; povestea e perfecta, inchisa, nefranta. Nimic nu ii lipseste. Canta de perfecta ce e. In Chira se rostesc multe povesti, si toate se spun pana la capat.
Apoi, mai tarziu… Istrati nu a mai avut timp. Si nici rabdare. Ii iubea el pe toti: pe Codin, pe Minca, pe haiduci…, si totusi, eu cred ca nu si-a dat seama ca focurile aprinse de cei care il ascultau se stingeau de fiecare data inspre dimineata si ca trebuia sa aprinda altele. Ca, de fiecare data cand se aseza la istorisit trebuia sa cheme Chirele, sa le alunge ca pe niste iele nebune in paduri si sa isi vada de povestea cea noua, sa faca abstractie de celelalte. Il lasa pe Codin nestors de vlaga povestii. Nici Codin asta, sa stii, nu se lasa usor, asa, cu una cu doua… Si s-o fi plictisit si Panait sa ii tot suporte indaratnicia.
Astazi Panait nu e Dostoievski pentru ca s-a nascut in secolul editurilor. El apartinea unei natii disparute undeva inainte de epoca fierului. Panait era oral, era vocal, spun cei care l-au ascultat ca era un vrajitor, un saman, ca atunci cand povestea uitau pasarile sa zboare. Un titan (mare si capos, deopotriva) precum Kazantzakis, ramanea vrajit ascultandu-l. De la el stim ca atunci cand povestea Panait era Zmeul Zmeilor, era pasare, era delfin, lup, sau urs, dormea pe pat de frunze uscate, nu manca mancare gatita, era sfant, sau poate cuvant pur, era verb.
Uite, vezi, Ovidiu? Ce ti-am spus eu? Discurs de indragostit! Mai bine scrii tu despre Istrati, pentru ca tu spui lucruri. Eu, nu. Eu fac numai declaratii de dragoste. Si, culmea, stii ceva? Fac asta pentru ca asa vreau eu, asa am ales eu, pentru ca mi se pare ca pasiunii lui trebuie sa ii raspund cu pasiunea mea!!!
Si iti multumesc tie ca ma provoci!
ApreciazăApreciază
Oana, tu de fapt ridici o problema delicata cu care si-au batut si isi vor bate capul multi lucratori in campul literaturii: diferenta intre intentia auctoriala si realizarea concreta a textului. Pe mine unul, desi asta poate fi cinic, nu ma intereseaza intentiile autorului. Nu e relevant ca Panait a avut sau nu timp, ca a existat un context exterior care i-a conditionat scrisul. Pentru mine nu exista decat textul si atat. Or, Chira, ca si Codin sunt texte care rezista in primul rand prin forta nebuna a personajelor principale. Ciulinii si Mihail sunt texte oarecum ratate. Primul din pricina unei nepermise tente de autobiografie inaccesibila cititorului de rand, al doilea din cauza patetismului exacerbat al autorului. Cartile mari sunt cartile care se citesc de la Alicante la New Delhi fara a avea nevoie de materiale ajutatoare. Or, atmosfera din Ciulini nu spune nimic omului care nu e familiarizat cu un anume spatiu descris acolo. Stiu ca aici vin in contradictie cu critica literara, dar, asa cum banuiesti, nu imi pasa 🙂 Mihail pacatuieste printr-un idealism donquijotesc. Pur si simplu nu poti lua in serios exclamatiile patetice si consideratiile romantice, de domnisoara de pesion, pe tema prieteniei. Per ansamblu, insa, evident ca Panait e un scriitor mare. Nu de primul raft, dar de al doilea sigur. Ceea ce nu e putin lucru.
ApreciazăApreciază
De apreciat parerile despre multe din carti!In alta ordine de idei, recomand sa aveti un mai mare contract pe pagina web, negru pe alb sau albastru pe alb.Albastru pe rosu e ceva imposibil de citit!
Cele bune!
ApreciazăApreciază
Multumesc pentru aprecieri. Textul ar trebui sa fie negru pe fond alb. Daca nu apare asa, fie folositi un alt browser decat cel folosit de mine (Google Crome), fie browserul dvs. nu e corect setat.
ApreciazăApreciază
Trebuie înţeles că întregul roman „Ultima bătălie”, mai mult decât restul cărţilor din Cronicile din Narnia, este o parabolă. Aslan îl simbolizează pe Iisus, sfârşitul arată moartea copiilor şi ajungerea în rai (excepţie făcând Susan). Poate să-ţi placă sau să nu-ţi placă tema, poate să nu-ţi placă abordarea (şi cu Tolkien a avut discuţii referitor la asta). Dar nu poţi spune că e prost scrisă. Este scrisă simplu, da, aşa cum orice basm e scris simplu, o povestire pe care o poţi aprecia atât la 12 ani cât şi la 60. Finalul, „happy end” greţos? Pentru că am citit toate cărţile din Cronicile din Narnia îmi dau seama că „Ultima bătălie” nu este cea mai bună dintre ele, are câteva defecte. Finalul nu este unul dintre ele. Tocmai, nu este un final fericit în sensul propriu al cuvântului, copiii vor muri. Dar meritul lui Lewis stă în faptul că a ales să ilustreze această moarte altfel, dând dovadă de o profundă înţelegere a creştinătăţii. Moartea nu are conotaţii negative aici, este văzută ca o „întoarcere acasă”, în rai. Din nou, poţi să fi de acord cu această perspectivă, poţi să îi reproşezi că a lăsat prea mult opiniile personale să îi influenţeze textul, dar asta e una, iar să spui că Lewis ar fi un scriitor prost, e alta. Să-l compari cu Harry Potter şi să ajungi la concluzia că e mai bun, e chiar o prostie.
ApreciazăApreciază
Evident ca textul e o parabola. Cat despre acel „trebuie”,el, ca si restul comentariului dumneavoastra, nu prea lasa loc unei alte viziuni despre text cu exceptia celei pe care o enuntati. Or, asta e in sine o formula nefericita. Daca preferati sa cititi textul in cheie crestina, aveti, desigur, libertatea de a o face, insa ma tem ca e doar un palier de lectura, pe langa multe altele posibile.In comparatia pe care am facut-o intre cele doua texte, precizam destul de clar, criteriile pe baza carora am realizat comparatia: poveste si stil. Usurinta cu care catalogati o simpla impresie de lectura drept o prostie ma tem ca va face putin cam superficial(a). Probabil ca aveti prejudecati si idei preconcepute in legatura cu textele canonice, care va trezesc reverenta. E dreptul dumneavoastra. Lasati, insa si altora, dreptul de a vedea intr-un text si ceva mai mult decat ce scrieti dumneavoastra mai sus; o buna analiza pentru clasa a IX-a, a X-a, dar putin cam rigida, unidimensionala si lipsita de fantezie.. Evident, daca nu cumva vi se pare si asta o prostie, va respect opiniile, motiv pentru care am si permis afisarea publica a comentariului dumneavoastra..
ApreciazăApreciază
Comparaţia cu Harry Potter mi s-a părut o prostie din cauza diferenţelor foarte mari între ele. Lewis a încercat doar să creeze un basm. Din punctul ăsta de vedere, personajele lui sunt bine construite, povestea (de la prima carte până la ultima) este plăcută fără ca stilul sau acestea două să fie prea complexe în vreun fel, desigur. Intră în aceaşi cateogrie cu Micul Prinţ, Alice în Ţara Minunilor etc. În schimb, Harry Potter, deşi începe într-adevar cu 3 romane destul de plăcute continuă cu unele aşa-zis „de adulţi”, iar asta se vede şi din interviurile lui Rowling. Lungimea lor devine incredibilă, acţiunea se lălăie groaznic, 7 cărţi în care unele personaje nu fac altceva decât să mănânce, sau să plângă, foarte multe părţi extrem de asemănătoare, şi alte lucruri pe care nu mă îndoiesc că le-aţi observat şi dvs mă fac să citesc cu mai multă plăcere o carte uşoară, dar care nu se vrea mai mult decât este, decât o carte cu o pseudo-psihologie atât de enervantă. Ceea ce încerc să zic e că, în timp ce Lewis a reuşit să scrie aşa cum şi-a propus, Rowling a eşuat lamentabil. Şi îmi bazez opinia asta pe o părere strict privind estetica, de data asta. Aşa cum admir, să zicem, şi Lolita, în ciuda subiectului atât de neplăcut.
Ah, dar fix folosirea expresiei de „text canonic” este o chestie care se întâlneşte doar la şcoală. De autori „canonici” mai rar auzim altundeva. Prin urmare, nu ştiu ce înseamnă aceste texte canonice pentru dvs, cele pe care le-am învăţat cândva la şcoală? Sau în general, marii clasici? Oricare răspuns ar fi, chiar deloc. Îmi stârnesc admiraţia textele care îmi plac. Cărţile, poveştiile, sunt prea importante pentru mine ca să-mi permit să am altă opinie decât a mea.
Că aţi spus că nu v-a plăcut Lewis nu mă priveşte, sigur că e treaba fiecăruia ce citeşte. Însă mi s-a părut că o judecaţi greşit, căci aţi comparat-o cu două cărţi asemănătoare doar prin gen. Acum, îmi pare rău dacă v-am deranjat, dar, din moment ce blog-ul e public şi aveţi şi opţiunea comentariilor, m-am gândit că aţi acceptat deja ideea că orice persoană poate să spună orice părere aici.
ApreciazăApreciază
Evident ca nu m-ati „deranjat” si, la fel de evident, accept exprimarea oricarei opinii de vreme ce, va repet, comentariul dvs. a aparut, desi el putea fi suprimat la moderare. Admiteti si dumneavoastra in comentariu ca e vorba despre o asemanare „de gen”, deci comparatia poate fi eventual nepotrivita, subiectiva, dar nicidecum o prostie, asa cum ati catalogat-o initial. Pe pagina aceasta sunt doar impresii de lectura. Ca orice impresii de lectura, ele sunt subiective si supuse dezbaterii. Nu am afirmat nicidecum ca „Harry Potter” ar fi o capodopera, ci ca, din punctul meu de vedere, povestea (repet, doar povestea) mi se pare mai bine articulata. E adevarat, ma refeream la primele volume din Harry Potter, nu si la ultimele, in ptrivinta carora opinia mea coincide cu a dumneavoastra. Nu am discutat nici de nivelul simbolic al textelor, nici raportul intentionalitate auctoriala-realizare concreta, in pagina. Pe pagina aceasta gasiti simple impresii de lectura, nu texte de critica literara.
ApreciazăApreciază