Ce am mai (re)citit in ultima vreme (2016 – …)


Markus Zusak, „The Book Thief”, Black Swan, London, 2013, 559 de pagini

 

51rTJnbRefL._SY346_Ecranizat în 2013, romanul spune povestea unei fetițe, Liesel Meminger, care, la vârsta de nouă ani, este dată spre adopție unei familii care trăiește într-un orășel de lângă München. Hans și Rosa Haubermann trăiesc în Germania nazistă. Deși mimează atașamentul față de Fürher, cei doi adăpostesc pentru o perioadă un evreu și îi oferă lui Liesel o familie. Naratorul poveștii este chiar… Moartea. Majoritatea scenelor din roman se petrec pe o singură stradă, Himmel. Liese dezvoltă o adevărată pasiune pentru cărți, pe care le fură pentru a le citi. În cele din urmă, inevitabil, scrie ea însăși. Atmosfera dură, dar și emoționantă a războiului, pierderea celor dragi și nebunia declanșată de delirul lui Hitler se împletesc cu o copilărie trăită fracturat, în condiții grele. Naratorul anticipează frecvent, aflăm în avans ce se întâmplă cu personajele, însă tehnica aceasta de scriere nu e deloc deranjantă. Ultimele pagini sunt unele dintre cele mai emoționante pe care le-am citit în ultima vreme. Ușor deranjantă structura cărții; Zusak oferă frecvent, la început de capitol sau chiar în text, un sumar de câteva cuvinte a ceea ce urmează să nareze. Deși nu e vorba de paragrafe extinse, ele întrerup deranjant firul narativ și diluează din tensiune și emoție.

Nota mea: 9

Tom Hodgkinson, „Ghidul leneșului. Mic tratat pentru leneși rafinați”, București, Editura Nemira, 2014, 319 pagini, traducere din limba engleză de Gabriel Stoian

res_d911c15ac9d9be656c3bc3aabcfab1d2_450x450_1mkuTradusă în limba română cu acest titlu care, pesemne, se vrea comercial (titlul original, „How to be Idle”), cartea nu este nici tratat și nici ghid, ci, pur și simplu, o critică severă a capitalismului și consumerismului. Ceea ce o face interesantă este tocmai perspectiva: prea adesea, o critică a capitalismului se face de pe pozițiile socialismului sau comunismului, inducându-se ideea că avem în față o alegere binară: socialism vs. capitalism. Aici, Hodgkinson desființează cultul muncii (prezent, deopotrivă, în capitalism și socialism) și constată cum, deși dezvoltarea tehnologică ar fi trebuit să ne ofere mai mult timp pentru noi înșine, a reușit exact contrariul: suntem cu toții niște roboței obsedați de ideea eficienței. Hodgkinson pledează pentru lene, pentru timp liber, pentru meditație în dauna eficienței, combătând credibil și virulent zicerea „timpul înseamnă bani”. Cartea e structurată în câteva capitole, fiecare dintre ele purtând titlul unei anumite ore a zilei („Ora 8 dimineața”, „Ora 9 dimineața” ș.a.m.d). Tocmai din această structurare a textului vine și punctul său slab. Ideile, în loc să umeze o înlănțuire firească, se supun (până la urmă ironic, având în vedere scopul autorului) unei structuri rigide. Apoi, e și o doză oarecare de superficialitate în modul în care Hodgkinson manipulează informația, la care se adaugă și stângăcii de redare a ideilor în limba română. Însă, alături de „Agonia erosului” (Byung-Chul Han), textul se înscrie în seria celor mai pertinente critici la adresa capitalismului citite de mine în ultima vreme.

Nota mea: 7

Dino Buzzati, „O dragoste”, Iași, Editura Polirom, 2013, 240 de pagini, traducere din limba italiană și note de Smaranda Cosmin

 

O-dragosteRomanul este povestea unei obsesii. Scenograful Antonio Dorigo, un burlac ajuns la cincizeci de ani, recurge frecvent la serviciile prostituatelor. Până într-o zi, când o întâlnește pe Laide, de care se îndrăgostește orbește. Avem aici un cu totul alt Buzzati decât cel din „Cele mai frumoase povestiri”: explorează cu minuțiozitate mecanismele obsesiei, nu e atât de pasionat de poveste în dauna atmosferei și, în fine, reușește să contureze în mod veridic un personaj (Antonio Dorigo). Cartea e stricată, pe ici pe acolo (în special în prima ei jumătate), de tehnoredactarea neglijentă. În rest, „O dragoste” rămâne un text care poate fi citit cu plăcere și care te poate ajuta să înțelegi, dacă o citești fără prejudecăți, câteva dintre mecanismele întortocheate ale minții umane. Pentru cititorul de literatură română, e de adăugat paralela cu „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, a lui Camil Petrescu. În vreme ce, însă, Camil se irosește și în alte povești secundare obsesiei lui Gheorghidiu, Buzzati rămâne, pe tot parcursul romanului, adeptul urmăririi unui singur fir narativ (si bine face).

 

Nota mea: 9

Aravind Adiga, „Last Man in Tower”, Atlantic Books, London, 2012, 422 de pagini

0099204_CoverImage_9781848875180O altă capodoperă semnată Aravind Adiga. Acțiunea se petrece în Mumbaiul zilelor noastre, unde un dezvoltator imobiliar plănuiește să construiască două clădiri luxoase în locul celor două existente deja, vechi si aflate într-o stare avansată de degradare. Numai că, deși suma oferită locatarilor pentru eliberarea clădirii este generoasă, un profesor pensionar o refuză, dorind nimic altceva decât să continue să locuiască în vechiul său apartament. Vecinii, alarmați că ar putea pierde suma de bani promisă pentru eliberarea locului, încep să facă diferite presiuni. În cele din urmă, profesorul este asasinat. Ca și în „The White Tiger” și „Between the Assasinassinations”, Adiga stăpânește perfect arta de a lucra cu personajele, construiește imagini pe alocuri fabuloase și are un spirit de observație și înțelegere a naturii umane probabil unic printre scriitorii generației sale. În prezența banilor, personajele cărții sale se transformă în demoni; cu toate astea, nu renunță nici măcar pentru o clipă la pretenția că sunt oameni religioși , educați, cu valori morale. Adiga reușește să surprindă magistral ipocrizia unei părți a societății indiene, deopotrivă spirituală în discurs și violentă în faptă.

Nota mea: 10

Giovanni Papini, „Povestiri stranii”, București, Editura Humanitas, 2013, 229 de pagini, traducere din italiană, note, repere bio-bibliografice și postfață de Mihai Banciu

18666743._UY475_SS475_Cele 22 de povestiri din volum, selectate chiar de către autor și apărute în 1954, au o problemă evidentă: sunt extrem de inegale valoric. Texte magistrale precum „Demonul mi-a spus”, „O moarte mentală”, „Propriul său prizonier”, „Omul care s-a pierdut pe sine”, „Adevăratul creștin” ș.a sunt contrabalansate de platitudini precum cele din „Oglinda care fuge”, „Geniul satanic”, „Eroul lui farniente” ș.a. Uneori, putem observa aceeași tehnică literară obosită pe care Papini o folosește în „Gog” (interviuri imaginare cu personalități sau personaje). Aici, asistăm la un banal și tezist dialog între Casanova și Evreul Rătăcitor („Cel care n-a putut iubi”). Cele trei prefețe ale textului merită citite. Interesant este că, într-una dintre ele, găsim exact teoria blagiană a misterului (exemplificată și în „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”), enunțată simplu. Postfața lui Mihai Banciu este perfect inutilă. Ironia, critica mușcătoare și imaginația lui Papini sunt de admirat. O lectură plăcută și, mai ales, o lectură care te face să gândești.

Nota mea: 8

Andreï Makine, „Arhipelagul altei vieți”, Iași, Editura Polirom, 2017, 255 de pagini, traducere din limba franceză de Daniel Niolescu

 

makineDeși începe greoi, după 30 de pagini cititorul aproape că nu mai poate lăsa cartea din mână. Romanul este povestea lui Pavel Garțev, care, în anii `50, participă la exerciții militare prilejuite de simularea unui atac atomic american asupra Uniunii Sovietice. Lui și altor 4 camarazi li se dă, la un moment dat, misiunea de a urmări un evadat din lagăr prin taigaua siberiană. Fugarul se dovedește a fi o băștinașă extrem de bine antrenată pentru supraviețuire. Urmăritorii, pe nesimțite se transformă din vânători în pradă. Urmărirea e un pretext care îl ajută pe Garțev să se redescopere. Avem, în carte, de a face cu homo sovieticus în toată splendoarea lui și asistăm la absurditatea și violența din anii stalinismului. În definitiv, poate că romanul este și despre nașterea și răspândirea Omului Nou comunist. Multă tandrețe, deloc siropoasă, un extraordinar simț al proporțiilor… Magistral scris, textul poate că păcătuiește prin amânarea finalului, prin diluarea lui ușor dezamăgitoare. „Arhipelagul altei vieți” (titlu destul de neinspirat) este, per ansamblu, un roman excelent. El începe în perioada lui Stalin și se sfârșește în zorii secolului XXI.

Nota mea: 9

Ismail Kadare, “Firmanul orb”, București, Editura Humanitas, 232 de pagini, traducere din limba albaneză de Marius Dobrescu

 

firmanul-orb-ismail-kadare-humanitas-fictionFără o demonstrație ostentativă de forță scriitoricească, Ismail Kadare reușește, pe parcursul celor patru povestiri ale volumului, să ne poarte, vreme de câteva secole, prin culisele Imperiului Otoman. Istoric vorbind, spațiul explorat este Albania sub ocupație otomană. Fapte banale de viață, viziri și sultani care își trăiesc mărirea și decăderea, oameni simpli prinși în menghina istoriei, un imperiu care trăiește, deopotrivă, atât în lumea superstițiilor și a Islamului, cât și sub influența Occidentului european… Din această tensiune și din simplitatea destinelor personajelor imaginate de Kadare se naște un text magistral. Povestirea care dă titlul volumului este, de departe, și cea mai reușită. În „Firmanul orb”, sultanul aprobă un firman care pedepsește cu orbirea pe toți aceia care se fac vinovați de deochi. Pedeapsa este aplicată minuțios; ni se descriu metodele de orbire și mecanismele birocratice de aplicare a firmanului; în fundal, se desfășoară, abia schițată, o poveste de dragoste. Kadare e subtil, ironic, afișează o naivitate falsă, e discret… Tocmai de aceea, la finalul textului, ai senzația că ai pătruns într-o lume fascinantă, într-o atmosferă orientală, senzuală, dar și violentă… Poate o mică scădere de nivel se observă la final, unde „Neamul Hankonaților” pare a fi un text care nu are forța epică a celorlalte.

 

Nota mea: 9

Carl Ove Knausgård, “Lupta mea. Moartea unui tată”, București, Editura Litera, 514 de pagini, traducere din limba norvegiană Ioana-Andreea Mureșan

4d4490c634f55b8238efed274e8b0475-6129305-700_700Dezamăgitor textul lui Carl Ove Knausgård. Cartea istorisește, dezlânat, fapte din biografia naratorului. Marea problemă e că această biografie nu are nimic spectaculos în ea. Fapte banale, gânduri lipsite de însemnătate, personaje care, cu mici excepții (bunica și tatăl), plictisesc teribil prin schematismul și lipsa lor de forță. Greu de explicat succesul unui text despre nimic… Atât realitatea exterioară, cât și cea interioară sunt de o platitudine înfiorătoare. „Lupta mea” (absolut deranjantă asocierea cu titlul cărții lui Hitler) e nu numai o carte fără poveste, ci și una în care observațiile psihologice, profunzimea privirii naratorului asupra lumii lipsesc cu desăvârșire. Există, firește, și pasaje care trezesc pasager interesul (descrierea casei în care își petrece ultimele clipe de viață tatăl alcoolic)… Cartea e, pur și simplu, un delir inutil. Volumul întâi se concentrează pe figura paternă a naratorului și descrie relația tată-fiu. Centrul poveștii este ocupat de moartea tatălui, dorită și chiar așteptată cu nerăbdare de către fiu. După ce ai parcurs cele peste 500 de pagini despre nimic, cu greu poți găsi motivații să citești celelalte cinci volume.

Nota mea: 6

Ludmila Ulițkaia, “Fetițele. Rude sărmane”, București, Editura Humanitas, 2013, 256 de pagini, traducere din rusă de Gabriela Russo

rudeVolumul reunește 14 povestiri ce se petrec, în mare parte, în Moscova de dinainte și de după Stalin. În primul ciclu de 6 povestiri, sunt urmărite aceleași personaje, la vârsta copilăriei și a adolescenței, cu incursiuni de scurtă durată în viața lor adultă. În cea de-a doua serie de povestiri, alte personaje își trăiesc poveștile de viață simple, împletite cu fragmente de lume comunistă. De fapt, acesta este marele merit al cărții: deși se concentrează pe povești de viață, reușește cumva să recreeze o atmosferă apăsătoare, cu detractori și familii întregi obligate să trăiască într-un spațiu de câțiva metri pătrați, cu mâncare insuficientă, raționalizată și procurată pe cartelă, cu tovarăși și tovarășe care construiau o lume nouă, oribilă, pe ruinele fumegânde ale celei vechi. Nu lipsesc nici scenele mai tari… două mi s-au părut a fi extrem de interesante: povestirea în care fetițele își descoperă sexualitatea împreună („Vărsat de vânt”) și cea în care este descrisă aventura erotică dintre o fetiță care are nevoie de bani pentru a cumpăra flori învățătoarei și un crescător amator de porumbei („Fericită biata Kolîvanova”). Fără să fie o capodoperă, cartea impresionează mai mult decât „Înmormântare veselă”.

Nota mea: 8

Ion Druță, “Biserica Alba”, Chișinău, Editura Cartier, 2015, 545 de pagini

 

IMG_01Romanul începe promițător, cu istorisirea contextului în care se găsea Moldova înainte de izbucnirea războiului ruso-turc din a doua jumătate a secolului XVIII (în timpul împărătesei Ecaterina cea Mare). Acțiune se desfășoară, în mare parte, pe două planuri; ne sunt descrise, pe de o parte, atmosfera și intrigile de la curtea împărătesei, alături de scene din viața câtorva figuri legendare ale Rusiei (Potiomkin, Suvorov etc.) iar, pe de altă parte, viața obișnuită dintr-un sat moldovenesc (Ocolina), sat care, prins în vâltoarea războiului, se salvează, în cele din urmă, prin credință (de aici și numele romanului, Biserica Albă fiind supranumele bisericii construite cu greutate de ocolineni). Probabil că mai mult de jumătate din roman ar fi putut dispărea; e mult material inutil. Druță e patetic, de un patriotism grețos… Când se lansează în ample predici despre neam, credință și alte aiureli de genul acesta, textul devine de-a dreptul imposibil de lecturat. Un roman prăfuit, ajuns deja la cea de-a VI-a ediție, scris cu instrumente și limbaj care aparțin literaturii de secol XIX. Textul e mai mereu parazitat de vocea naratorului care întrerupe brutal povestea pentru a introduce pasaje voit filosofice, mici panseuri care mă tem că trădează și subțirimea intelectuală a lui Druță și lipsa lui de lecturi serioase (un singur exemplu: e un pasaj în care naratorul se lansează într-o analiză a semnificațiilor nașterii lui Iisus). Per ansamblu, o imensă dezamăgire, mai ales după lectura celuilalt roman semnat de același autor, „Clopotnița”.

 

Nota mea: 4

Elif Shafak, „Onoare”, Iași, Editura Polirom, 439 de pagini, traducere din limba engleză și note de Ada Tanasă

 

onoare-top-10_1_fullsizeE incredibil cum poți rata complet un roman în ultimele sale 40 de pagini. „Onoare” debutează cu descrierea poveștii unei familii de kurzi;  trei generații… Pare că destinele familiei Toprak se repetă, cu forța unui blestem, de la mamă la fiică și de la tată la fiu. În cele din urmă, Adem, Pembe și cei trei copii ai lor emigrează în Londra și par a începe o nouă viață. Numai că Iskender, fiul cel mare al celor doi, rămâne ancorat în tradițiile patriarhale. Deși tatăl își abandonează familia, Iskender își judecă mama sever, în momentul în care află că aceasta are o aventură cu Elias. Pentru a răzbuna rușinea mamei, o înjunghie mortal. Iskender merge la închisoare și romanul intercalează scrisorile acestuia din pușcărie cu momente ale vieții protagoniștilor, atât în Marea Britanie, cât și în tradiționalul sătuc turc de la granița cu Siria. Până în acest moment, romanul curge magistral: personaje bine construite, momente emoționante, atmosferă, inserții inteligente de cultură și civilizație orientală, tratarea unei serioase falii civilizaționale (crimele de onoare)… Dintr-o dată, însă, textul se prăbușește… După vreo 14 de ani, în temniță, Iskender află că, de fapt, nu-și omorâse mama, ci mătușa, sora geamănă a mamei, care, chiar la momentul comiterii crimei, ajunsese (ilegal) din Turcia în Marea Britanie. Toată construcția romanescă se năruie, înecându-se într-o năclăială siropoasă submediocră. Absolut inexplicabil cum un romancier poate să cadă atât de abrupt, autodesființându-se la capătul unui demers narativ promițător…

Nota mea: 5

Aureliu Busuioc, „Pactizând cu diavolul”, Chișinău, Editura Cartier 2016, 259 de pagini

 

hyperliteratura-pactizand-cu-diavolulRomanul povestește drama unui basarabean care, la scurt timp după ce Republica Sovietică Socialistă Moldovenească este creată, se repatriază din România, în speranța că își va revedea familia rămasă în Basarabia. Mihai Olteanu intră în conflict cu autoritățile sovietice iar cititorului i se descrie atmosfera lugubră, absurdă, kafkiană a comunismului. Lumea sovietică, dominată când de proști, când de ticăloși, reușește sa frângă definitiv destinul personajului. Romanul are o importantă doză de autobiografic. Ca document, e un memento perfect pentru nostalgici și amnezici. Ca text literar, surprind neplăcut două momente: undeva pe la începutul romanului, naratorul renunță la convențiile literare pentru a declara, într-o frază scurtă, că Mihai Olteanu este chiar el. Cu excepția acestei unice fraze, brutală și picată pe nepusă masă, nicio altă aluzie. Apoi, în final, Valeriu Busuioc alege o rezolvare narativă destul de puerilă, pretinzând că a intrat în posesia însemnărilor lui Mihai Olteanu prin intermediul soției acestuia. Artificiul nu era deloc necesar.

Nota mea: 8

Cătălin Dorian Florescu, „Maseurul orb”, Iași, Editura Polirom, 2014, 319 pagini, traducere din limba germană de Mariana Bărbulescu

 

837810Arogant, agresiv și enervant, Cătălin Dorian Florescu are o foarte bună părere despre performanțele lui scriitoricești. Ca mulți scriitori cărora succesul nu le poate alunga frustrările, el vorbește, firește, pe un alt ton atunci când se adresează unei audiențe din Vest, dovedind, în felul acesta, că nu s-a dezbărat de mârlănia esticului ajuns, printr-un accident biografic, într-o țară cu mult mai dezvoltată decât cea în care s-a născut. Știind toate acestea, am început lectura romanului cu destulă suspiciune. La fiecare pagină, mi se părea că aud vocea lui Dorian Florescu, disprețuitoare și suficientă. Romanul nu e deloc rău… Teodor Moldovan, un român care emigrează în Elveția, se întoarce în România, după douăzeci de ani, dorind să-și întâlnească fosta iubită din adolescență, Valeria. În urma unui accident nefericit, el ajunge la Moneasa, unde îl cunoaște pe Ion Palatinus, un maseur orb pasionat de cărți. Ion își roagă pacienții să îi înregistreze și să îi citească diferite cărți. Cu o bibliotecă impresionantă, Ion reușește să îl farmece pe tânărul elvețian, care se trezește, asemenea lui Hans Castorp, al lui Thomas Mann, captiv voluntar. Partea proastă e că, de fiecare dată când iese din zona biograficului, Cătălin Dorian Florescu devine brusc un scriitor amator (nu prea are imaginație). Când Teodor Moldovan iese din Moneasa, de pildă, încercând să se îndepărteze de influența lui Ion, el trăiește niște întâmplări extrem de prost descrise (nu-și găsesc locul în structura romanului): ajunge dintr-un hotel de patru stele în camera unei prostituate, adoarme acolo și se trezește bătut de peștele acesteia, i se fură mașina Audi, pașaportul și banii… Moldovan are o reacție de personaj sudmediocru dintr-un roman de duzină; nu face altceva decât să se întoarcă la Moneasa (sunt cele mai proaste pagini ale romanului). Un alt moment de scădere e finalul. După ce irosește sute de pagini pentru a crea un personaj fabulos (Ion Palatinus), în final aflăm că acesta intră prin furt în posesia pașaportului elvețian și a banilor, își falsifică un pașaport cu care fuge în Elveția, în vreme ce elvețianul, Teodor Moldovan, rămâne la Moneasa. Judecând după acest roman, Cătălin Drian Florescu e, fără a fi lipsit de talent, departe de ceea ce-și imaginează despre sine ca scriitor.

 

Nota mea: 7

Vladimir Beșleagă, „Zbor frânt”, Chișinău, 2013, 274 de pagini

790041Exemplul tipic de roman provincial, care miroase a naftalină și haine lăsate ani de zile prin dulapuri neaerisite. Protagonistul, Isai, își aduce aminte de momentul când, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, este despărțit de familia sa. Pe o parte a Nistrului, se aflau trupele rusești, pe cealaltă parte, trupele germane. Isai, pe atunci un copil de 13 ani, este folosit ca spion, atât de nemți, cât și de ruși. El trece Nistrul înot, în repetate rânduri, pentru a duce „informații” pe malul celălalt, cu dorința de a ajunge să-și revadă familia. Interesant e că romanul în sine nu e complet lipsit de calități. Modul în care Beșleagă face tranziția de la trecut spre prezent apoi de la un personaj la altul, modul în care oferă fiecărui personaj câte o voce foarte puternică, sunt toate indicii că ne aflăm în preajma unui scriitor experimentat. Din păcate, romanul rămâne unul rural și parazitat de nevoia autorului de a folosi frazele lungi, cu un insuportabil iz patriarhal. În plus, în repetate rânduri, în ediția de față ne întâlnim cu numeroase cuvinte despărțite greșit în silabe.

 

Nota mea: 6

C. Ardeleanu, „Am ucis pe Dumnezeu”, București, Editura Cartea Românească, s.a, 257 de pagini

 

c-ardeleanu-am-ucis-pe-dumnezeu-cartea-romaneasca-1929-l-222586-120x182 Un roman bizar și, după știința mea, unic prin literatura română. Din păcate, însă, complet lipsit de originalitate. Protagonistul, Adrian, este un pictor care își pierde credința în Dumnezeu. În dorința de a-l ucide pe Dumnezeu, comite o crimă (ucide un copil), însă, doborât de vocea conștiinței, mărturisește crima și cere să fie aspru pedepsit pentru ea. Amanta sa, Adela, se va sinucide, dezamăgită de pictor, în vreme ce Mabel, o englezoaică ce se îndrăgostește de Adrian, va sfârși și ea prin a se întoarce, cu o boală gravă, la Londra, acolo unde își dorește să moară. Condamnat la 10 ani de temniță, Adrian îl redescoperă pe Dumnezeu și umple pereții celulei cu icoane. Da… periculos de aproape de „Crimă și pedeapsă”, al lui Dostoievski (a cărui primă parte e publicată în 1866). Dacă n-ar fi această lipsă crasă de originalitate (daca nu chiar suspiciune rezonabilă de plagiat), romanul lui C. Ardeleanu ar fi, fără doar și poate, unul dintre marile romane interbelice românești (publicat în 1929). Bine scris, stilistic vorbind, este o alcătuire narativă proaspătă pentru ceea ce a însemnat peisajul literar românesc interbelic.

 

Nota mea: 8

Mark Twain, “The Adventures of Huckleberry Finn”, London, HarperCollins Publishers, 2013, 308 pagini

 

aUn roman clasic care, totuși, resimte acut trecerea timpului. Aventurile lui Huck, cel care își înscenează propria moarte și pleacă în lume, însoțit de sclavul Jim, impresionează numai în măsura în care putem vedea, reflectate în ele, o parte din istoria Americii. Deposedate de context, ele, aventurile, par a fi, în mare, destul de insipide. Un mare plus al romanului este nararea la persoana I; un artificiu cu atât mai dificil, cu cât perspectiva este a unui băiat nici foarte bine educat, nici extrem de matur emoțional. Mark Twain reușește, în ciuda tuturor acestor impedimente, să-și ducă romanul până la capăt, fără ca cititorul să observe fisuri în vocea naratorului. Una peste alta, un text care merită citit, fără a scăpa un moment din vedere că e publicat în 1884. Ca anecdotă, merită menționat că ne aflăm în preajma primului roman publicat după un manuscris bătut la mașina de scris.

Nota mea: 7

Rudyard Kipling, “Povești indiene”, București, Editura Univers, 2008, 223 de pagini, traduceri de Dana Covăceanu, Emilia Comănici, Ioana Pascu, Sabina Luciana Tcaciuc, Parmena Zarinia

 

3b3fc78bca8fbe72d629e3ac3cc595de-6713459-700_700Nucleul epic al poveștilor e anemic, dar ceea ce face într-adevăr cartea aproape incitibilă sunt traducerile. În mod evident, traducătoarele nu au de-a face cu literatura; bănuiesc că experiența lor de cititor e aproape de zero. Textele sunt traduse ca și cum ar fi vorba de subtitrarea unor filme americane de duzină. Dincolo de penibilul limbii române, cartea ar fi avut nevoie de note lămuritoare. Evident, ele lipsesc. Cât despre referințele culturale specifice lumii indiene, imperios necesare oricărui traducător de Kipling, ele lipsesc cu desăvârșire. În multe locuri, probabil că Google translate ar fi făcut o treabă mai bună. Pe lângă toate acestea, nici Kipling nu impresionează aici prin nimic. Cartea e, deci, o nefericită întâlnire între câteva texte mediocre și câteva traducătoare la fel de mediocre. Combinația perfectă pentru a crea cititorului cărții o stare perpetuă de enervare.

Nota mea: 3

Arthur C. Clarke, “Sfârșitul copilăriei”, București, Editura Univers, 2008, 175 de pagini, traducere de Cristiana Vișan

sfarsitul-copilariei_colectiile-cotidianulO capodoperă pentru admiratorii genului SF. Povestea lui Clarke începe cu apariția unei rase de extratereștri pe care oamenii îi denumesc Superlorzi. Aceștia veghează la instaurarea unei perioade de pace și prosperitate pentru pământeni. Violența și infracționalitatea dispar, prețul plătit de oameni fiind unul singur: aceștia renunță la visul lor de a călători în spațiu. Odată cu succesiunea generațiilor, aflăm că, de fapt, Superlorzii erau gardienii rasei umane, în slujba unei alte rase extraterestre superioare, Supermintea. Rolul Superlorzilor era acela de a aștepta până când rasa umană s-ar fi dovedit gata să fie integrată într-o vastă și abstractă rețea neuronală care încorporează mai multe rase. Povestea se termină cu distrugerea planetei Pământ. Clarke reușește, în doar câteva pagini, să pună în discuție alegorii grele, cu semnificații dintre cele mai profunde. Rămâne doar regretul, valabil în cazul majorității scrierilor de gen, că personajele nu sunt decât instrumente secundare, povestea în sine preluând prim-planul.

Nota mea: 9

Mircea Cărtărescu, „Solenoid”, București, Editura Humanitas, 2016, 842 de pagini

solenoid-ed-cartonata_1_fullsizeCartea pare a fi un pariu (pierdut) al unui scriitor care, ajuns la maturitate, știe că-și poate permite să scrie orice și oricum. Viața și anomaliile unui profesor de română, la o școală de la periferia Bucureștiului, sunt descrise cu minuțiozitate. Profesorul face dragoste levitând, în casa sa în formă de vapor, la subsolul căreia se află un misterios solenoid, se căsătorește, divorțează, are o aventură cu o colegă de școală, Irina, și devine tatăl unei fetițe (de asemenea, Irina). Nu, însă, aceasta e miza textului. Romanul pare o căutarea a unei a patra dimensiuni, o încercare de a intui forma abstractă a tesseratului (dacă nu cumva chiar romanul însuși poate fi privit ca un tesseract). Cu toate acestea, e greu de justificat incredibila desfășurare de forțe (mai bine de 800 de pagini) pentru a descrie „delirul” oniric al naratorului. „Solenoid” e un fel de autobiografie cu imagini și pagini de geniu (scena în care profesorul descoperă mica lume animală ce supraviețuiește în măruntaiele casei sale sau transferarea spiritului naratorului din corpul uman în corpul unui minuscul acarian, membru al unei colonii de acarieni care trăiește în palma sângerândă a unui bibliotecar), dar, ca întreg, e un eșec. Finalul e electrizant: întreg Bucureștiul se ridică la cer, alimentat de solenoizii care dormitau în adâncurile sale. E mult prea multă materie inutilă în acest roman, mult prea multe pasaje de prisos, scrise doar pentru că autorul lor își permite să le scrie, de la înălțimea de scriitor consacrat. Ambiția de a scrie fără revizuiri are ca rezultat pasaje redactate stângaci, cu repetiții de imagini, de cuvinte prețioase („inconcevabil”) și deranjante preferințe pentru negații cu prefixoidul „in-”

Nota mea: 7

Ion Druță, “Clopotnița”, Editura Cartier, Chișinău, 2015, 279 de pagini

clopotnita_1_fullsizeAm început lectura romanului cu destul scepticism, și asta din cauza subiectului. Horia Holban, un învățător din satul Căpriana, își rememorează viața și povestea de dragoste care îl adusese în Căpriana. Având aspirații înalte, tânărul dorește să rămână în Chișinău după terminarea facultății. Din cauza integrității sale, deloc dispus la compromisuri, Horia ajunge profesor de istorie în satul soției sale, acolo unde încearcă să trezească în elevii săi dragostea față de istorie și față de vechea clopotniță a satului. Are loc și o confruntare cu directorul școlii, un arivist comunist lipsit de inteligență. În cele din urmă, clopotnița va fi mistuită de un incendiu. Acest roman rural, povestit astfel, nu are nimic spectaculos în el. Druță reușește, totuși, cu toate accesele sale de tezism și idilism (mai ales în descrierea cu mult prea detaliată a hramului satului), să scrie un roman captivant, într-un stil modern, cu incursiuni psihologice fine și momente subtile de umor. O surpriză plăcută, un scriitor care, fără îndoială, amintește de Rebreanu și Slavici, dar care, stilistic, reușește să fie cu mult mai puțin bolovănos decât cei doi.

Nota mea: 9

Ivan Turgenev, „Fathers and Sons”, Signet Classis, New York, 2005, 244 de pagini, translated by George Reavey, with an Introduction by Jane Costlow

19117Un roman de o incredibilă forță. Fiecare personaj reprezintă o lume, fiecare scenă este ca o bucată de puzzle, așezată la locul potrivit, la momentul potrivit pentru a structura țesătura narativă. Acțiunea începe într-o zi de mai, în anul 1859, când Nikolai Petrovici Kirsanov își așteaptă copilul (Arkadi), întors de la studii. Acesta vine însoțit de bunul său prieten, nihilistul Bazarov, urmând să petreacă o perioadă de timp la moșia Kirsanovilor (tatăl Nikolai și unchiul Paul). Romanul se desfășoară, mai apoi, pe nenumărate paliere. Avem conflictul între vechea lume a micii aristocrații rusești și tinerii emancipați, avem povești de dragoste firești (între Arkadi și Caterina Odintsov) și bizare (între Nikolai și fiica propriei lui servitoare), povești de dragoste neîmpărtășite (între Bazarov și Anna Sergheievna), avem sfâșietoare drame familiale și conflicte între generații, avem, în fine, o magistrală scenă de duel și o sfâșietoare descriere a ultimelor zile din viața lui Bazarov. Este un roman atât de bogat în semnificații, atât de dens, scris cu atâta economie de mijloace stilistice, încât „Fathers and Sons” se trasformă într-un text care nu ți-ai dori să se mai termine. Gradarea conflictului atinge perfecțiunea, momentele de maximă tensiune (întregul capitol cu scena duelului între Paul Kirsanov și Bazarov și, mai apoi, capitolul ce descrie moartea acestuia din urmă) ating cote greu de egalat.

Nota mea: 10

Charles Dickens, „Marile speranțe” (2 vol.), București, Editura Adevărul Holding, 2008, 576 de pagini, traducere de Veronica Focșeneanu

e04d18ab275e031e2080ea301487aeb1-167003-700_700Întoarcerea la clasici are, întotdeauna, avantajul unei eterne redescoperiri. Povestea lui Dickens are în centrul ei un personaj (Pip) al cărui destin e covârșitor influențat de moștenirea, în chip misterios, a unei averi considerabile. Odată cu apariția ei, structura internă a personajului se modifică pentru ca, în cele din urmă, Pip să redevină cel care a fost, în momentul în care averea este pierdută. Sunt tonice umorul și ironia lui Dickens. Firește, nu lipsesc nici ingredientele romantice (coincidențele, patosul, primatul sentimentului, în dauna rațiunii) care nu mai pot rezona în mintea cititorului contemporan; dincolo de asta, însă, povestea are suficient potențial pentru a reține atenția chiar și în secolul XXI. Există, fără doar și poate, un ușor tezism aici: Dickens are grijă să ne spună în ce măsură și până la ce grad banul poate degrada natura umană, însă oferă și soluția restabilirii echilibrului.

Nota mea: 9

Ludmila Ulițkaia,”Înmormântare veselă”, București, Editura Humanitas, 2005, 192 de pagini

inmormantare-veselaRomanul povestește ultimele momente ale existenței lui Alik, un pictor rus, emigrant în SUA. Afectat de o boală care-l imobilizează la pat, el este îngrijit și vizitat de o întreagă comunitate de ruși stabiliți în State. Toate personajele care intră în legătură cu el au poveștile lor, expuse uneori destul de lacunar, fără a se insista prea mult pe resorturi intime, de psihologie umană. O lectură ușoară, plăcută, însă nu poate fi ocolită senzația că nu ai deloc în față un roman rusesc. Scena înmormântării lui Alik și aceea în care el se adresează celor prezenți la parastas, prin intermediul unei benzi de magnetofon sunt, de departe, cele mai savuroase. În rest, teme majore, precum dezrădăcinarea și conflictul cultural între lumea din care vin emigranții și cea în care trăiesc, rămân în fundal, abia atinse.

Nota mea: 6

Nora  Iuga, „Sexagenara și tânărul”, Iași, Editura Polirom, 2012, 208 pagini

 

sexagenara-si-tanarul-top-10_1_fullsizeUn roman fără anvergură, cu un epic anemic, cu inserții, de multe ori inutile, de liric, cu digresiuni și divagații care-ți dau senzația învârtirii în cerc. Textul este confesiunea unei scriitoare sexagenare în fața unui tânăr care, de fapt, nu este tânăr decât raportat la vârsta naratoarei. Sentimentele oscilează mai mereu între erotic și matern. Interesantă această tehnică de scriere; naratoarea face salturi bruște de la persoana I la persoana a III-a, este când omniscientă și obiectivă, când subiectivă și brutal de sinceră. În rest, deși stilul justifică un roman de factură psihologică, lipsa de profunzime a observațiilor și slaba configurare a personajelor fac din „Sexagenara și tânărul” un text lipsit de forță, care nu transmite foarte multe. Extrem de deranjante și sâcâitoare micile stângăcii de scriere, precum folosirea adverbului „mai” înaintea pronumelui („nu mai mi-e frică”), pleonasmul „panaceu universal” și folosirea adjectivului „perfect” cu un grad de comparație („cea mai perfectă ladă de gunoi”).

Nota mea: 6

Gabriel Dimisianu, „Amintiri și portrete literare”, București, Editura Humanitas, 2013, 215 pagini

629032Cartea reunește 41 de texte, dedicate unor personalități literare, conturate subiectiv… amintiri, frânturi de amintiri și o perpetuă încercare de a reconstitui contexte istorice, literare etc. Dimisianu vorbește, printre alții, despre Tudor Vianu, Tudor Arghezi, Zaharia Stancu, Ov. S. Crohmălniceanu, Sorin Titel, Fănuș Neagu, Ștefan Bănulescu, Tiberiu Utan și alții, cunoscuți în împrejurări dintre cele mai diverse. Punctul forte al textelor mi se pare a fi tocmai stilul lui Dimisianu, degajat, suav-evocator, fără arborescențe stilistice inutile și fără exces de judecată, mai tot timpul preocupat să înțeleagă fenomene și mai deloc interesat de judecăți etice. Cu toate acestea, cartea apare ca fiind destul de inegală. Unele informații și chiar formulări se repetă de la un text la altul, ca și cum ele nu ar fi fost gândite și asamblate pentru a forma o carte coerentă. Se simte, uneori, nevoia aranjării textelor într-o oarecare ordine cronologică, cititorul fără experiența timpului despre care se povestește având probleme în a le plasa în context. De altfel, contextul însuși este cel care, poate, ar fi trebuit mai bine conturat. Cumva, se pare că Dimisianu ignoră trecerea vremii și dispariția din memoria noii generații a unor evenimente care, pentru domnia-sa, țin de minima cultură generală. Cartea rămâne, totuși, în ciuda unor astfel de scăderi, un document literar important și o demonstrație de virtuozitate stilistică.

 

Nota mea: 7

José Saramago, „Evanghelia după Isus Cristos”, Iași, Editura Polirom, 2012, 420 de pagini, traducere de Mioara Caragea

hyperliteratura-evanghelia-dupa-isus-cristosRomanul a fost publicat în 1991 și respectă întocmai stilul consacrat al lui Saramago; este scris folosindu-se doar punctul și virgula. Ca subiect, avem nașterea, copilăria și moartea lui Isus, toate prezentate cu detalii deloc canonice. Iosif, tatăl lui Isus, moare crucificat, după ce poartă permanent povara de a nu-și fi salvat decât fiul, atunci când se produce masacrul comandat de Irod împotriva copiilor din Betleem. Într-o conversație savuroasă cu Dumnezeu și Diavolul, pe mare, Isus află ca nașterea și crucificarea lui trebuie să servească unui singur scop: necesitatea lui Dumnezeu de a-și extinde supremația nu numai asupra poporului ales, ci și asupra întregii lumi. Maria din Magdala este, aici, iubita și amanta lui Isus, cel care, la un moment dat, încearcă din răsputeri să ducă o viață obișnuită, în locul celei pe care i-o destinase Dumnezeu. Pe cruce, în momentul morții, apare Dumnezeu, iar Isus, referindu-se la el, rostește cuvintele: „Oameni, iertați-l, pentru că nu știe ce-a făcut”. O carte scrisă cu inteligență, cu ironie pe alocuri. Naratorul iese frecvent din timpul poveștii pentru a anticipa sau pentru a comenta, în cheie modernă, anumite fapte. De aici, și  atmosfera bizară a textului; ai senzația că te afli în secolul XXI și o mână nevăzută îl trage pe Isus din timpul său, aducându-l în contemporaneitate. Dumnezeu apare ca vindicativ, între el și diavol manifestându-se o relație de simbiotică interdependență. Stilul lui Saramago știrbește întru câtva dialogurile care, redate în mod clasic, ar fi avut, probabil, ceva mai multă savoare.

Nota mea: 9

Kate Chopin, „The Awakening”, HarperCollins Publishers, London, 2011, 211 pagini

 

41gl1xkkfl-_sx310_bo1204203200_Publicat în 1899, romanul este considerat un manifest feminist avant la lettre, motiv pentru care a avut, în epocă, o receptare negativă. Personajul principal, Edna Pontellier, soție și mamă a doi copii, descoperă treptat că viața pe care o duce nu o mulțumește. În timpul unei veri petrecute în Grand Isle, o mică insulă în Louisiana, nu  departe de New Orleans și granița cu Mexicul, Edna se îndrăgostește iremediabil de Robert Lebrun. Realizând că povestea lor de dragoste nu va avea niciun viitor, Robert încearcă să stea departe de Edna. Între timp, aceasta se bucură de atenția lui Alcee Arobin. În cele din urmă, incapabilă să facă o alegere care să-i permită să-și împace și trăirile interioare și convențiile sociale ale epocii, Edna se sinucide, înecându-se în mare, într-un gest ritualic de eliberare (Robert fusese acela care o învățase să înoate). Romanul este destul de subțire ca poveste și deloc ingenios în materie de rezolvare narativă a conflictelor. Pe alocuri, nemulțumirea eroinei e în așa fel construită, încât pare, mai degrabă, un capriciu decât o adevărată  „trezire”, așa cum anunță titlul.

Nota mea: 7

Ilf și Petrov, „Vițelul de aur”, Iași, Editura Polirom, traducere din limba rusă de Tudor Mușatescu și Ion Mihail, revizuită și adăugită de Magda Achim, 2012, 376 de pagini

 

9789734624331-2045550Romanul se dorește a fi o satiră a societății sovietice din prima parte a secolului XX. Ostap Bender, un escroc ingenios, hotărăște să-l șantajeze pe Alexandr Ivanovici Koreiko, un funcționar care a ajuns multimilionar, delapidând, prin diverse manevre, banii statului. După multe peripeții, șantajul reușește, Bender se trezește milionar, dar constată că viața sa nu devine în niciun fel mai bună. În lumea sovietică, de la camerele de hotel și până la materialele de construcții, toate sunt rezervate diferitelor organizații comuniste, așa că un particular, fie el și milionar, nu prea are cum să-și cheltuie banii. În final, Bender hotărăște să cumpere cu milionul obiecte de aur, încercând să treacă Nistrul, în România. La întâlnirea cu vameșii români, este descrisă o scenă antologică: Bender învățase, în rusă, câteva cuvinte pe care le strigă vameșilor: „Trăiască România mare!”. Vameșii români, deloc impresionați, îl jefuiesc și îl trimit înapoi, în Uniunea Sovietică. Satira este spumoasă, absurdul atinge, uneori, cote care îl debusolează  pe cititorul familiarizat cu comunismul; el nu mai știe exact dacă ar trebui să râdă sau să se întristeze. Prezența celor două finaluri, știrbește, totuși, câte ceva din unitatea cărții. Per ansamblu, o lectură utilă, în care se pot urmări cu plăcere atât subiectul, cât și construcția textului

Nota mea: 10

Scott Fitzgerald, „The Last Tycoon”, HarperCollins Publishers, London, 2014, 180 de pagini

y450-293Când Scott Fitzgerald moare, în 1940, lasă acest manuscris neterminat. Povestea explorează lumea Hollywood-ului de la începutul secolul XX. Personajul principal, un producător ajuns la vârsta maturității, Monroe Stahr, se îndrăgostește subit și fulgerător de Kathleen, care îi aduce aminte de soția sa decedată. În același timp, mult mai tânăra Cecilia, fiica unui bun prieten și partener al lui Monroe, dezvoltă o pasiune pentru producător. Nu prea regăsim aici nimic din măiestria cu care Scott Firtzgerald construiește „Marele Gatsby”; acțiunea trenează la nesfârșit, există scene înfiorător de lungi și disproporționate, atmosfera generală, deși, pe alocuri, captivantă, nu are forță de atracție. Sigur că e dificil să vorbești despre un roman rămas la stadiul de manuscris, însă nu există multe elemente care să te facă să te gândești că, după primele 148 de pagini, următoarele ar fi putut salva ceva și ar fi putut transforma textul într-o capodoperă. Textul reflectă pe deplin blocajul literar în care se afla Scott Fitzgerald în ultima parte a existenței sale.

Nota mea: 6

Susan Sontag, „În America”, București, Editura Univers, 2007, traducere și note de Cristiana Vișan, 383 de pagini

b6a81d9eb884d233852cd663d9707ee3-5397377-235_235_11Un roman complet. El povestește aventura unei actriței poloneze care hotărăște să emigreze, alături de familie și alți prieteni, în America, în a doua jumătate a secolului XIX. Maryna va cunoaște succesul în America, la sfârșitul unor experiențe personale și profesionale complicate. Pe fundalul descrierii Americii, se desfășoară povestea de dragoste dintre Maryna (căsătorită cu Bogdan) și tânărul scriitor Ryszard precum și aventurile homosexuale ale lui Bogdan. Romanul începe cu naratoarea vorbind la persoana I și oferă, pe parcursul celor mai bine de 300 de pagini, șansa mai multor personaje să se exprime folosind aceeași persoană I. Fabuloasă tehnica de scriere a textului. După primele câteva zeci de pagini, pe nesimțite, cu o tehnică literară ce te duce cu gândul la cea teatrală, naratoarea dispare, lăsând loc poveștii și personajelor. Avem monologuri teatrale, stil epistolar, interludii narative… Susan Sontag se mișcă în spațiu și timp, pendulând între personajele sale cu o naturalețe debordantă. Cititorul se trezește, pur și simplu, captiv în lumea interioară a cărții, fascinat de complexitatea caracterelor umane, empatizând cu dramele lor interioare. Povestea curge firesc și profund; aproape că nu mai contează faptul că, în prezenta ediție, la fiecare câteva pagini există cel puțin un cuvânt despărțit anapoda în silabe (în buna tradiție a cărților apărute în colecția „Cotidianul”).

Nota mea: 10

Gustave Le Bon, „Psihologia mulțimilor”, București, Editura Antet, s.a, traducere de Mariana Tabacu, 112 pagini

imagine_10477Publicată în 1895, lucrarea este una dintre cele mai influente scrise vreodată de Gustave Le Bon. Textul abundă de idei formulate atât de captivant, încât e imposibil să te lase indiferent. Amendabil accentul pe care Le Bon îl pune pe rasă și capacitatea acesteia de a determina fundamental mentalul colectiv. Unele dintre ideile exprimate se apropie destul de periculos de ideile extremei drepte. De altfel, convingerea lui Le Bon (exprimată în altă lucrare) că femeile ar avea capacități intelectuale mai reduse decât bărbații și credința că școlile trebuie să fie diferențiate pe sexe vorbește de la sine despre exagerările sociologului francez (în spiritul secolului din care face parte). Cu toate acestea, există și remarcabile intuiții și observații. De pildă, ideea că o masă, indiferent de inteligența sau lipsa de inteligență a celor care o compun, va fi animată mai mereu de aceleași resorturi; masele resping rațiunea și se lasă ghidate de sentiment. Ele nu sunt capabile să producă opinii și idei, ci se lasă excitate de idei și opinii exterioare pe care le preiau. Pentru a manipula o masă, un lider trebuie să recurgă la trei mijloace: afirmația, repetiția, contagiunea. Demnă de remarcat și aserțiunea conform căreia, contrar opiniei generale, evenimentele cu un mare număr de martori oculari sunt și cele mai susceptibile a fi denaturate și insuficient înțelese. Pentru Le Bon, istoria e o ficțiune. Pe alocuri, textul mi-a adus aminte de Machiavelli. Prea puține exemple, totuși, mult prea puțin în comparație cu gravitatea enunțurilor. Când acestea vin, totuși, sunt aproape exclusiv aduse din zona spațiului cultural francez, ceea ce surprinde la un antropolog precum Le Bon, cunoscător direct al civilizației europene și asiatice.

 

Nota mea: 7

Lawrence Durrell, „Labirintul întunecat”, București, Editura Univers, 2007, 288 de pagini, traducere de Olimpia Lykiardopol

labirintul-intunecatAcțiunea romanului se petrece în 1947, când un grup de turiști britanici rămâne blocat într-o peșteră din Creta despre care legenda spune că ar fi labirintul Minotaurului. Aventurile celor prinși în labirint se dovedesc a fi încercări inițiatice. Lawrence Durrell are grijă să individualizeze atât de bine personajele, să le construiască migălos și veridic, totodată, încât surprinde plăcut amestecul de real și fabulos. Nu lipsesc, desigur, nici clișeele mitologice de rigoare. Spre exemplu, soții Truman reușesc să evadeze din labirint doar pentru a descoperi că au ajuns într-un loc de unde nu se mai pot întoarce la civilizație, un spațiu în care întâlnesc o bătrână care ajunsese acolo în urmă cu mai bine de douăzeci de ani. În felul acesta, se reinstaurează metafora unui nou cuplu primordial (Adam și Eva) care poate reseta și reorienta direcția în care se îndreaptă specia umană. Cartea se parcurge ușor, cu ușoare sincope de lectură generate de folosirea repetată a lui „care”, în loc de „pe care”, în text. Fără să depășească orizontul de așteptare al unui roman ușor senzaționalist, „Labirintul întunecat” este o lectură plăcută.

 

Nota mea: 8

Victor Hugo, „Notre-Dame de Paris”, traducere de Gellu Naum, București, Editura Adevărul Holding, 2008, 578 de pagini

victor-hugo-notre-dame-de-paris-biblioteca-adevarul-nr-1-2008-8462795Textul redă ediția definitivă a romanului, din 1832. Spre deosebire de celelalte ediții, cuprinde și trei capitole noi, despre care Hugo spune că ar fi fost pierdute și regăsite. Tocmai aceste capitole, unul dedicat decăderii arhitecturii și răspândirii tiparului, întrerup brutal ritmul narațiunii. Fără să fie lipsite de interes, par a fi aruncate la întâmplare în urzeala narativă a textului. Parisul secolului XV, cu dramele lui, cu cerșetorii de la Curtea Miracolelor și poveștile de dragoste spectaculoase e descris, la un moment dat, cu o minuțiozitate cam autistă. Cartea nu mai poate prezenta interes pentru un cititor al secolului XXI, cu excepția cititorului specializat. E greu să digeri fanfaronada practicată de romantici și iritant să vezi că, în bună tradiție romantică, destinele personajelor se întretaie în urma unor coincidențe forțate, căutate. Quasimodo, de departe cel mai „carismatic” personaj al cărții, e și el victima stilului epocii. Aproape nimic nu mai rămâne din interesanta, la acea vreme, idee că diformitatea fizică poate ascunde un suflet nobil. Quasimodo e adesea descris ca nimic mai mult decât un animal. Cititorul modern cu greu poate digera cele peste 500 de pagini ale cărții. Multe dintre ele sunt, de altfel, inutile. Pe zeci de pagini, bunăoară, trebuie să citim o descriere a Parisului secolului XV, cu nume de străzi și topografii încâlcite…

Nota mea: 6

Sven Hassel, „Gestapo”, Editura Adevărul Holding, 2008, 354 de pagini

adevarul-gestapoSven Hassel, un danez care se înrolează voluntar în armata germană, în 1937, este combatant activ în cel de-Al Doilea Război Mondial. Cu siguranță, biografia lui e cu mult mai spectaculoasă decât toate cărțile pe care avea să le scrie. Cea de față e o dezamăgire continuă. După ce pierde peste 200 de pagini descriind nimicuri, timp în care acțiunea abia dacă face vreun pas în față, Hassel pare că s-a trezit din letargie, odată cu paginile dedicate execuției locotenentului Bernt Viktor Ohlsen. Nu durează mult și cartea își reia ritmul dezamăgitor. Pe scurt, e vorba despre întoarcerea la Hamburg, de pe front, a companiei din care fac parte „Micuțul”, Porta, Legionarul, Barcelona ș.a. Pe fondul corupției generalizate și a fricii pe care o instaurase Gestapo-ul, comandantul companiei, locotenentul Ohlsen, este executat prin decapitare. Odată cu întoarcerea companiei pe front, moartea sa va fi răzbunată. Cartea e unul dintre acele cazuri care demonstrează că doar experiența de viață e insuficientă pentru a crea literatură. Fără un dram de inteligență scriitoricească, Sven Hassel reușește performanța unui delir continuu. „Gestapo” e genul de carte care nu pare a avea resurse de a supraviețui timpului ei.

Nota mea: 3

Arthur Conan Doyle, „The Memoirs of Sherlock Holmes”, HarperCollins Publishers, Londra, 2016, 290 de pagini

y450-293Cartea reunește 11 dintre povestirile care îl au ca protagonist pe celebrul Sherlock Holmes. Un personaj-cult, care a depășit granița ficțiunii, unele dintre metodele sale de investigație ajungând să facă parte din arsenalul polițienesc al vremii. Textele au fost publicate în „The Strand Magazine”, la sfârșit de secol XIX, început de secol XX. Fiecare dintre ele este povestită de nu mai puțin celebrul dr. Watson. Cartea se bucură de o prefață utilă; s-ar fi simțit, totuși, nevoia folosirii ilustrațiilor originale, cu atât mai mult cu cât în prefață se vorbește despre Sidney Paget și modul în care a ajuns el să ilustreze povestirile lui Arthur Conan Doyle. Nu lipsește din colecție nici povestirea în care, urmare a întâlnirii cu Moriarty, Sherlock Holmes moare („The Final Problem”). La presiunea publicului, Sherlock va reapărea, la început de secol XX, în alte romane și povestiri. Fără să trădeze o cine știe ce măiestrie stilistică, povestirile sunt ingenios concepute, cu accent exclusiv pe narațiune. O lectură plăcută, de vacanță.

Nota mea: 8

Chuck Palahniuk, „Bântuiții”, Iași,  Editura Polirom, 456 de pagini

Chuck-Palahniuk__Bantuitii__973-46-4540-4-785334285817O adevărată capodoperă a lui Palahniuk. Cu toate astea, e un text nerecomandat celor care nu sunt familiarizați cu scriitura lui. Aici, avem povestea a 23 de personaje cărora li se oferă o rezidență de creație într-un loc izolat: un teatru dezafectat. Aflăm, rând pe rând, povestea vieții fiecăruia. Ei vor fi lăsați acolo, timp de trei luni, pentru a-și scrie capodoperele. Atâta doar că fiecare dintre ei aspiră la un altfel de succes: vor să vândă povestea experienței lor în acel spațiu izolat, pentru asta trebuind să sufere (o suferință mare face rating) și să-i elimine pe ceilalți (drepturile de autor trebuie împărțite la cât mai puțini). Ajung, deci, la automutilare și canibalism, încercând, fiecare în parte să sufere mai mult decât celălalt, în speranța că, odată eliberați, vor putea face turul televiziunilor cu povestea lor. Doar că, în timp ce ei sunt înăuntru, lumea se schimbă radical. Un echipaj spațial, înainte de a ajunge pe Venus, se sinucide, camera de luat vederi reușind să surprindă, înainte de prăbușire, imaginea unor oameni care trăiesc într-un fel de Paradis pe suprafața planetei Venus. De aici, concluzia că planeta Pământ nu e decât un teritoriu de tranziție către raiul venusian. Consecința: pământenii se sinucid în masă, pentru a-și grăbi ajungerea în Paradis. O imaginație debordantă, un spirit de observație și o lipsă de inhibiții remarcabile, scene grotești, macabre, recomandate celor cu stomac tare și 0 prejudecăți sau inhibiții. O carte puternică.

Nota mea: 10

Dave Robinson și Judy Groves, „Câte ceva despre Platon”, București, Editura Curtea Veche, 2001, 176 de pagini

973-8120-32-2_6Traducere a unei celebre colecții („Introducing…”),  cartea îl familiarizează pe necunoscătorul într-ale filosofiei cu gândirea lui Platon, dar și cu întregul context al filosofiei grecești ante- și post- Platon. Ilustrațiile și formatul de bandă desenată în care sunt prezentate informațiile sunt de un real ajutor. În doar puțin peste 150 de pagini, găsim sintetizate ideile filosofice și politice ale lui Platon, precum și miturile sale fundamentale. Sigur că pentru un pasionat de filozofie, o astfel de prezentare succintă care oferă iluzia că știi ce a gândit și a scris Platon e un ușor sacrilegiu, însă pentru un neofit, aceasta e o lectură deloc superficială, care oferă informații și contextualizează mulțumitor. Alternativa ar fi chiar lectura lui Platon, de multe ori inaccesibilă din cauza limbajului și a volumului mare  de texte scrise de filosof pe teme dintre cele mai diverse. Ceea ce surprinde, după lectura cărții, e vastitatea minții scormonitoare a filosofului grec, care acoperă practic aproape orice întrebare fundamentală legată de individ sau de stat.

Nota mea: 9

„Constantin Thiron, Conflictul dintre știință și religie. Asupra liberei cugetări”, studiu introductiv, notă asupra ediției, note de subsol și antologie de Marius Rotar, Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, 2016, 308 pagini

 

IMG_0002Universitar și medic ieșean, Constantin Thiron a militat activ pentru separarea Bisericii de Stat, în prima jumătate a secolului XX. Cartea reunește câteva dintre cele mai cunoscute luări de poziții, precum și texte care combat opiniile lui Thiron. Citite în ordinea propusă de Marius Rotar, textele oferă o imagine asupra unei lumi în care polemica și verbul acid, tăios, adeseori la limită, jucau un rol fundamental. Nu lipsește umorul; în timpul unui congres științific la Galați, Thiron este împiedicat să vorbească; în sală se stinge lumina și publicul este împărțit în două; reacțiile sunt parcă desprinse din Caragiale. Sunt remarcabile, în ordine, consecvența aproape maniacală a lui Thiron de a practica ceea ce predică și, apoi, actualitatea ideilor sale. Se vede munca de cercetare din spatele volumului; din păcate, însă, câteva greșeli typo (care ar fi trebuit corectate de un redactor de carte ceva mai atent) îngreunează lectura.

Nota mea: 7

Giovanni Papini, „Gog”, București, Editura Polirom, 2012, 272 de pagini

hyperliteratura-giovanni-papini-gogCartea este jurnalul intim al unui miliardar blazat, mizantrop și excentric. Sub pretextul jurnalului, asistăm la întâlniri cu personalități celebre și expuneri ale unor idei dintre cele mai neobișnuite. Marele merit al cărții este că vehiculează un număr impresionant de idei (e adevărat, unele dintre ele fascistoide sau de-a dreptul iraționale). E de apreciat doza de ironie a lui Papini și modul în care persiflează arta modernă sau grandomaniile speciei umane. Întâlnirile imaginare cu Ford, Gandhi, Einstein, Freud, Lenin, Edison, Wells, G.B Shaw, Knut Hamsun, Pitagora sunt, în același timp, punctul forte și marea slăbiciune a textului. Punct forte pentru că Gog are o viziune proaspătă, uneori originală asupra ideilor personalităților cu care se întâlnește. Slăbiciune, deoarece ideea este repetitivă; mai mereu îl avem pe Gog musafir, ascultând un monolog. Tehnica aceasta literară devine obositoare. Finalul e și el destul de abrupt.

Nota mea: 8

Leon Leyson, cu Marilyn J. Harran și Elisabeth B. Leyson, „Un băiat pe lista lui Schindler”, București, Editura Rao, 2014, 241 de pagini

1fb463f8de9cc9d9db416a9610128424_XLCartea spune povestea reală a unui băiat, evreu polonez, care avea doar 10 ani la momentul invaziei Poloniei de către Germania nazistă. Deportat, împreună cu întreaga familie, Leon Leyson a avut șansa întâlnirii cu Oskar Schindler, ceea ce a asigurat supraviețuirea sa și a unei părți a familiei. Textul, scris cu calm, fără ură, are marele merit de a încerca să redea o lume inimaginabilă prin ochii unui copil. Povestea lui Leon Leyson a început să fie cunoscută în amănunt abia după succesul cărții „Lista lui Schindler”, ecranizată mai apoi de Spielberg. Avem în față unu document (nu singurul) care afirmă o realitate inconfortabilă, nici astăzi pe deplin acceptată: Holocaustul și exterminarea evreilor nu au fost incidente izolate, imaginate și puse în practică de o mână de indivizi; ele aveau rădăcini într-un antisemitism care a continuat să reziste și după Război; ele veneau pe fundalul unui antisemitism care începe cu mult înainte de Germania lui Hitler și nu se oprește la arealul geografic al acesteia. Sunt pagini realmente emoționante, tocmai pentru că sunt scrise cu o anume detașare melancolică, în care nu se simte nici urmă de resentiment sau venin. „Un băiat pe lista lui Schindler” este una dintre acele cărți care ar trebui să devină lectură obligatorie pentru oricine ar încerca să înțeleagă istoria recentă a Europei. Cartea nu este despre un eveniment istoric, depășit și privit doar cu o curiozitate științifică, ci despre, din păcate, prezentul nostru. Să sperăm că nu e o profeție și pentru viitor…

 

Nota mea: 10

Charlotte Brontë, „Jane Eyre”, București, Editura Corint, 2015, 560 de pagini

jane-eyre_1_fullsizePublicat în 1847, acțiunea romanului se petrece în Anglia începutului de secol XIX (o datare exactă nu pare a fi posibilă). Povestea unei orfane, crescută auster de o mătușă și, mai apoi, într-un pension sărăcăcios, romanul e scris în trei volume, la persoana I. Peripețiile lui Jane Eyre, care ajunge, la final, o femeie, deopotrivă, bogată și fericită în compania infirmului domn Rochester sunt o lectură plăcută și profundă. Abundă referințele la Biblie și alte texte literare cunoscute lui Charlotte Brontë și e mai mult decât evident că scriitoarea are o formidabilă capacitate de a descrie, sonda și intui caractere, psihologia umana în subtilitățile ei (contrar a ceea ce credea Virginia Woolf despre acest roman). Ediția de față e una excelentă, notele de subsol oferind explicații și lămuriri care ajută la înțelegerea romanului. Traducerea aparține Mirellei Acsinte, prefața este scrisă de Cornel Mihai Ionescu. Spre finalul textului, amuzantă mi se pare a fi remarca naratoarei referitoare la Adéle, fiica nelegitimă a domnului Rochester: „Pe măsură ce a crescut, o educație britanică sănătoasă a corectat în mare măsură defectele ei franțuzești […]”. Fraza vine să confirme magistral un tipar mental și anume prejudecăți ale epocii.

Nota mea: 9

John Updike, „O lună de duminici”, București, Editura Univers, 2009, 223 de pagini

john-updike-o-luna-de-duminici-4317Scris ca o confesiune,  la persoana I, romanul spune povestea unui preot american adulterin care, descoperit fiind, este înlăturat de la parohie și trimis într-un loc special, într-un soi de vacanță, alături de alți preoți cu probleme similare, pentru a reflecta la viața și acțiunile proprii. Lui Tom Marshfield i se recomandă, ca formă de terapie, să își noteze gândurile și reflecțiile în fiecare zi, ceea ce se și întâmplă. Cititorul ia, astfel, contact cu obsesiile sexuale ale acestuia, cu dorințele sale, sub forma unor foarte interesante pagini (scrise sub formă de predică) în care preotul încearcă să legitimeze religios adulterul, folosindu-se de citate din Scriptură. În finalul romanului, între Tom Marshfield și cea care se ocupă de stabilimentul care ar fi trebuit să-i asigure însănătoșirea are loc o aventură. Scena, citită în cheie ironică, nu face altceva decât să fie o critică severă la adresa ipocriziei umane și clericale. Dacă nu ar fi deja tradiționalele probleme ale cărților publicate în colecția „Cotidianul” (greșeli de typo, despărțiri fanteziste ale cuvintelor în silabe etc.), textul ar fi o lectură plăcută și problematizantă.

Nota mea: 7

Glenn Beck,” ISlamISm. Planul secret de creare a califatului”, București, Editura Corint, 2016, 302 pagini

 

islamism-planul-secret-de-creare-a-califatului-glenn-beckGlenn Beck este un jurnalist american controversat, conservator și virulent împotriva pericolelor pe care le reprezintă lumea islamică pentru Occident. Cartea își propune să argumenteze teza că terorismul islamic are rădăcini în Coran, că există o incompatibilitate structurală între Islam și valorile lumii occidentale. Bine documentat, textul are marele merit că oferă o imagine de ansamblu asupra fenomenului. Interpretările lui Glenn Beck, totuși, sunt pe alocuri, irațional alarmiste și exagerate. În plus, dacă faceți efortul de a verifica citatele din Coran cu care lucrează autorul, veți avea surpriza de a constata că multe dintre ele sunt complet decontextualizate, interpretate în așa fel, încât să servească teoriei enunțate. Dacă atunci când e vorba de date istorice și alăturări faptice, cartea convinge, când vine vorba de legătura dintre Coran și fenomenul terorismului, devine destul de clar că Glenn Beck înoată în ape tulburi. Înclinația de a găsi în Coran germeni de violență explicită pe care, de pildă Biblia, prin Vechiul ei Testament, nu-i conține e supărătoare și forțată. Beck pare să nu sesizeze că orice text așa-zis revelat are inerțiile, primitivismele și atavismele lui, devenind o adevărată bombă cu ceas pentru cei care se încăpățânează să-l citească ad litteram. Din acest punct de vedere, nu cred să existe diferențe fundamentale între Biblie și Coran.

Nota mea: 7

Nojoud Ali în colaborare cu Delphine Minoui, „Divorțată la 10 ani”, București, Editura Pandora 2010, 167 de pagini

pizap.com13992162410891Cartea povestește istoria unei fete yemenite, obligată să se căsătorească la vârsta de 9 ani, conform unor obiceiuri frecvent întâlnite, nu numai în Yemen. La scurt timp după căsătorie, Nojoud Ali reușește să meargă de una singură la tribunalul din Sanaa și să ceară divorțul. Cazul ei a fost mediatizat în întreaga lume și a creat un precedent, fără să reușească să modifice radical cutumele și starea generală a femeilor în societatea tradițională yemenită. Cartea este emoționantă; simplu scrisă, ea păcătuiește, poate, tocmai printr-o concentrare excesivă pe poveste în sine. Se simte uneori nevoia unui context, a unui tablou mai larg, cu atât mai mult cu cât subiectul se pretează la așa ceva. Este, însă, desigur, de reținut că scopul textului nu e de a trezi cine știe ce emoții estetice sau de a informa, ci de a mărturisi. Ca mărturisire, „Divorțată la 10 ani” își atinge scopul. Cartea ca obiect, însă, e o apariție bizară,  aproape de kitsch: copertele sunt supra încărcate, textul este aliniat doar la stânga, numerele paginilor apar , mari, pe fond gri, în schimb fotografiile sunt neclare.

Nota mea: 8

Adriana Săftoiu, „Cronică de Cotroceni”, Iași, Editura Polirom, 2015, 319 pagini

cronica-de-cotroceni_1_fullsizeScrisă sub forma unor confesiuni, cartea are un subiect extrem de interesant. Intrăm nu numai în culisele puterii, ci și în laboratorul intern al luării deciziilor. Ca observație generală în urma lecturii, e surprinzător cum decizii majore și de impact sunt luate, câteodată, sub imperiul toanelor, mofturilor, conjuncturilor și stărilor de moment. Cartea se ocupă in extenso de profilul de om politic al lui Traian Băsescu. Două ar fi, totuși, fisurile majore ale textului; uneori, se simte nevoia mai multor note. Se face referire la evenimente atât de specifice, încât ele ar trebui detaliate și explicitate. Apoi, Adriana Săftoiu alege, din motive care-mi scapă, să nu relateze evenimentele strict cronologic. Rezultatul e că asupra unora revine de mai multe ori, saltul acesta înainte și înapoi în timp fiind debusolant. Din păcate, „Cronică de Cotroceni” e redactată în așa fel, încât să fie o carte a momentului; nu cred ca ea să mai aibă putere de fascinație peste decenii, pentru alte generații pentru care Traian Băsescu și zbaterile politicii românești din timpul lui nu vor mai fi decât subtil zgomot de fond.  

Nota mea: 7

Henning Mankell, „Faceless Killers”, Vintage Books, London, 2009, 298 de pagini

wallander-faceless-killersUn roman polițist anost și lipsit de inventivitate. O crimă violentă are loc în Lunarp, o mică localitate suedeză. Wallander, un polițist cu o viață personală plină de eșecuri,  preia investigația. Interesant poate fi peisajul general, o Suedie în care sunt din ce în ce mai frecvente incidentele cu tentă rasistă și xenofobă. În final, însă, criminalii, descoperiți cu totul întâmplător, într-o piață oarecare, în urma unor deducții logice destul de lipsite de farmec, sunt doi… cehi. Apar acolo și câțiva români, personaje episodice sau doar subiecte de conversație, în contexte care trădează deplina ignoranță a lui Mankell în ceea ce-i privește pe est-europeni. Într-unul dintre cazuri, se vorbește despre o … poliție românească fascistă, în contextul  în care acțiunea romanului se petrece în contemporaneitate. Ușor deranjante tentele ideologice ale romanului și cu totul nesatisfăcătoare povestea și maniera în care ea e spusă. Mobilul crimei este jaful, tehnicile de investigație ale lui Wallander sunt accesibile oricărui cititor de romane polițiste de duzină… nimic nu strălucește, nimic nu întreține suspansul.

 

Nota mea: 6

Lucian Boia, „Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, interpretări”, București, Editura Humanitas, 2014, 119 pagini

Lucian-Boia-Primul-Razboi-MondialO carte care, fără îndoială, e privită cu oareșice suspiciune de istorici, de vreme ce face un lucru cu care aceștia nu se prea împacă: propune o incursiune în imaginar și în istoria contrafactuală. Putea fi Primul război Mondial evitat? Cum ar fi arătat Europa în lipsa Primului război Mondial și, implicit, a celui de-al doilea (consecință directă a primului)? Eseurile sunt provocatoare, nelipsite de o anume rigoare și, cu toate acestea, cititorul lui Boia nu se poate să nu remarce că informațiile, datele, ideile, se cam repetă de la o carte a sa la alta. Sinteza evenimentelor și unghiul din care sunt ele privite se pot dovedi, totuși, utile, în special celor mai puțin familiarizați cu subiectul. Rămâne ca idee centrală că Europa arată astăzi așa cum arată, în mare parte pentru că a existat Primul Război Mondial. Deși imaginea de ansamblu arată o Europă tensionată, în care conflictul e iminent (Războaiele Balcanice creaseră mai multe probleme decât rezolvaseră), rămâne de reflectat asupra micilor și aparent neînsemnatelor evenimente anecdotice care, în contextul respectiv, au fost cauze ale unor acțiuni care au sfârșit prin a arunca o întreagă lume, într-un fel sau altul, într-o confruntare lungă (puțini se așteptau să dureze atât) și sângeroasă.

Nota mea: 7

H.P. Lovecraft, „The best of H.P. Lovecraft. Blestemul din Sarnath”,  București, Editura Nemira, 2013, 439 de pagini.

0_2194O lectură exasperantă și dezamăgitoare. Considerat unul dintre titanii literaturii fantasy și horror, Lovecraft este un scriitor cu resurse extrem de reduse de imaginație. În covârșitoarea majoritate a textelor acestei cărți, el alege ca explicație pentru întâmplările neobișnuite prin care trec personajele două elemente de un infantilism enervant, repetitiv: visul și nebunia. Fără să știe să întrețină suspansul, H.P. Lovecraft are deosebitul talent de a strica finalurile poveștilor. Simte permanent nevoia de explicații logice, simte că trebuie să se ancoreze într-o anume zonă de real. Subiectele textelor nu sunt deloc diversificate, maniera de a povesti e una ternă, întreruptă nefericit de stupide observații personale și reflecții lipsite de inteligență. Textul final, „Între zidurile din Eryx”, are ceva potențial. Oamenii colonizează planeta Venus, în căutarea unor cristale. Unul dintre colonizatori se găsește prins într-un labirint ingenios construit de extratereștri. Din păcate, și aici, spre final, scriitorul simte nevoia să fie prea explicit.

Nota mea: 4


Mo Yan, „Obosit de viață, obosit de moarte”, București, Editura Humanitas, 2012, 736 de pagini

obosit-de-viata-obosit-de-moarte_1_fullsizeAcțiunea romanului începe într-un mic sat din ținutul Gaomi de nord-est, la 1 ianuarie 1950 și se încheie în ianuarie 2000. Naratorul principal al cărții este Ximen Nao. Executat de autoritățile comuniste chineze, acesta se reîncarnează, pe o perioadă de 50 de ani, succesiv, în măgar, taur, porc, câine și maimuță. La finalul acestor avataruri,  revine pe pământ în formă umană. Pe lângă tragediile și destinele individuale ale personajelor, pe lângă poveștile de dragoste și tragediile oamenilor, asistăm și la o frescă a comunismului chinez, de la colectivizarea din timpul lui Mao, până la relativa relaxare de mai târziu. Cartea e densă, greu de citit, pe alocuri haotic structurată, însă cine are răbdare până la sfârșit descoperă un romancier așa cum rar se mai întâlnește astăzi: un romancier căruia nu-i e teamă de romanul de largă respirație, care construiește lumi sofisticate.  Rămâne, totuși, regretul că, pentru un cititor european, ceva din savoarea stilului lui Mo Yan inevitabil se pierde. Asta și din cauza autorului, care alege să rămână ancorat într-un univers narativ tradițional, cu siguranță intraductibil. Mo Yan este laureatul Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2012.

Nota mea: 8

Joseph Conrad, „Sub ochii Occidentului”, București, Editura Nemira, 2008, 512 pagini

joseph conrad sub ochii occidentuluiPoate că, pentru cine n-a citit „Crimă și pedeapsă” (Dostoievski) sau „Agentul secret” (un alt roman al lui Conrad), textul acesta poate părea excepțional. Acțiunea se desfășoară în Rusia începutului de secol XX și, mai apoi, în Geneva. Personajul principal, studentul Razumov, ajunge, fără voia lui, să-și trădeze o cunoștință, un anarhist implicat într-o crimă, și se vede, mai apoi, obligat să joace rolul unui agent dublu. În vreme ce, printr-un concurs de împrejurări, revoluționarii îl consideră un erou, el colaborează cu autoritățile ruse pentru deconspirarea anarhiștilor. Ajuns la Geneva, Razumov o cunoaște pe Natalia Haldin, sora prietenului trădat, și îi mărturisește totul, ros de remușcare. Uluitor cum în acest roman, Conrad îl pastișează pe Dostoievski absolut involuntar, de vreme ce e un fapt cunoscut că Joseph Conrad era unul dintre criticii virulenți ai literaturii lui Dostoievski. Rezultatul este un roman rusesc, bine scris, din păcate, lipsit complet de originalitate. Nota de inedit ar putea veni din faptul că, în „Sub ochii Occidentului”, autorul introduce un personaj-narator, un profesor occidental de limba engleză, care compară permanent Rusia autocratică și valorile Occidentului. Găselnița, însă, poate să pară, pe alocuri, o nepermisă intruziune a ideologiei în estetic, ceea ce-i scade considerabil din valoare.

Nota mea: 7

Antoine de Saint Exupéry, „Le Petit Prince”, Gallimard, 2007, 119 pagini

petitprinceCelebrul text al lui Saint Exupery aproape că nu mai are nevoie de nicio prezentare. Un aviator al cărui avion s-a prăbușit în deșert face cunoștință cu micul prinț, un băiețel venit de  pe o altă planetă. Micul prinț explorează șase alte planete înainte de a veni pe pământ, acolo de unde învață lecții de de la animale și are posibilitatea să se lanseze într-o adevărată aventură a cunoașterii. În cele din urmă, micul prinț pleacă spre casă, lăsându-și trupul în urmă. Textul, însoțit în ediția Gallimard de desenele autorului, poate fi citit pe atâtea paliere, încât uluiește prin simplitate și profunzime. Ironie, umor, critica dură a unei societăți în care oamenii empatizează prea puțin, preferând să fie eficienți și „serioși”, toate se regăsesc în doar  câteva pagini. Publicat în 1943, textul poate fi considerat unul vizionar; un semnal de alarmă la adresa unei lumi care se dezumanizează și un îndemn de redescoperire a lucrurilor simple. Abordând un  discurs voit-naiv, micul prinț reușește să surprindă câteva dintre incongruențele grave ale lumii în care trăim.

Nota mea: 10

Michel Houellebecq, „Particule elementare”, Iași, Editura Polirom, 2012, 347 de pagini

Michel-Houellebecq__Particulele-elementare__973-46-2559-8-785334228026Romanul  începe prin a povesti istoria personală a doi frați, Bruno și Michel Djerzinski. Primul, un bărbat preocupat de plăcerea carnală, cel de-al doilea, un cercetător în domeniul biologiei și geneticii. În vreme ce Bruno sfârșește prin a-și petrece ultimii ani într-o clinică, tratat împotriva unei forme severe de dependență sexuală, Michel ajunge la concluzia că specia umană a ajuns la finalul existenței sale. El propune, în urma unor studii elaborate, ca omul să fie înlocuit de o variantă îmbunătățită genetic. După sinuciderea cercetătorului, proiectul său este finanțat și, în mai puțin de o jumătate de secol, specia umană e aproape dispărută, înlocuită fiind de una nouă. Textul însuși, aflăm în final, este scris de un Om nou, ca un omagiu adus Omului Vechi, specie acum pe cale de dispariție. Din păcate, abia în ultimele pagini ale textului ni se vorbește despre instaurarea noii lumi și gândirea filozofică din spatele ei. În restul textului, Houellbecq preferă să-și piardă timpul descriind orgii, scene de masochism, mastrubare sau diferite alte pasaje cu conotații sexuale. Interesante în sine, acestea, însă dau senzația unei enorme disproporții. După ce sute de pagini se vorbește despre declinul individual și colectiv al omului occidental, pe final, ca și cum s-ar fi plictisit sau ar fi fost grăbit de vreun editor, Houellbecq își ucide vreo trei personaje în doar câteva pagini și însăilează un epilog (de departe, cel mai interesant pasaj al romanului) cu totul și cu totul insuficient legat de mutația genetică a speciei umane.

Nota mea: 7

„The Confessions of Saint Augustine”, New American Library, New York, 2009, 358 de pagini

9780451531216O lectură greoaie, care poate fi parcursă doar dacă cititorul păstrează mereu în minte faptul că textul e scris la sfârșit de secol IV. Cartea, deși se vrea o autobiografie, conține foarte puține elemente de autobiografic, ele fiind frecvent parazitate de rugăciuni și invocații către divinitate. Deși Sf. Augustin afirmă că vorbește despre păcate grele, de neiertat în fața lui Dumnezeu, nu vorbește decât despre fapte banale  ale vieții lui. Amuzante sunt paginile în care amintește despre episodul în care, copil fiind, a furat pere. Consideră întâmplarea ca fiind un păcat major și îi dedică un spațiu generos. Interesante constatările despre originea răului, dar dezarmantă obsesia de a căuta răspunsuri într-o singură direcție. O carte în care facem cunoștință cu o minte care caută, cu o logică deloc lipsită de farmec. Cititorului contemporan îi vor trezi, totuși, ușoare aversiuni pasajele misogine ale textului (și aici, importantă e perioada în care el este scris). Halucinantă este prefața scrisă de Elizabeth Block; în ea, se vorbește mai degrabă despre cum, în mod miraculos, autoarea a rămas însărcinată când deja pierduse orice speranță, fără să fie clar care este legătura cu textul Sfântului Augustin. Ultimele trei dintre cele 13 părți sunt dogmatice, aproape fără interes pentru cei care nu au vocație teologică.

Nota mea: 6

Malala Yousafzai și Christina Lamb, „Eu sunt Malala”, Iași, Editura Polirom,2014, 328 de pagini

malala-copertaO carte de o simplitate dezarmanta. E povestea ocupării unor zone din Pakistan de către talibani și a lupte unei tinere fete pentru dreptul la educație. Malala, cea care a și primit premiul Nobel pentru Pace, în 2014, a fost împușcată în cap de talibani, în 2012, pe când avea doar cincisprezece ani. Povestea ei e spusă atât de limpede, de ingenuu și de profund în același timp, încât textul poate fi lămuritor pentru oricine vrea să înțeleagă mai bine mentalitățile și idiosincraziile unei lumi la care Europa nu știe încă să se raporteze. Textul este, în același timp, și un apel la disocierea între Islam și terorism. Convingător, pe alocuri impresionant, lucid, argumentat, el ar trebui, fără doar și poate, să facă parte din programele școlare, alături de jurnalul lui Anne Frank. Cartea este, în definitiv, triumful discret, dar zdrobitor, al bunului-simț in fața ignoranței și fundamentalismului. Povestea curge fără patetisme, fără alambicate formule narative, dar reușește să întrețină o tensiune formidabilă, de la prima și până la ultima ei pagină. Cititorul simte răzbătând dintre paginile ei un soi de naivitate, de sinceritate, de voință care impresionează profund.

Nota mea: 10

Dino Buzzati, „Cele mai frumoase povestiri”, Iași, Editura Polirom, 2013, 300 de pagini

 

cele-mai-frumoase-povestiri_1_fullsizePoveștile lui Dino Buzzati încep, aproape fără excepție, ca istorisiri ale unor fapte banale, fără cine știe ce pretenții. Finalul lor, însă, în cele mai multe dintre cazuri, e unul neașteptat. Deși e supărătoare relatarea aproape jurnalistică, fără cine știe ce adâncimi narative, scriitorul reușește să intrige, să stârnească interesul. Din păcate, nu toate textele sunt de același nivel. Unele suferă de pe urma dorinței autorului lor de a explica lucruri care ar fi fost mult mai bine să rămână doar sugerate. În plus, e supărătoare și  tendința lui Buzzati de a filosofa când e destul de clar că ceea ce știe el să facă e să spună povești, nu să se piardă în discursuri de amvon. Se disting povestirile „7 etaje” (un bolnav internat într-un spital cu șapte etaje coboară, sub diferite pretexte, de la etajul 7, rezervat celor cu complicații ușoare, până la parter, rezervat muribunzilor), „Prăbușirea Balivernei” (aici, un personaj se sprijină  de un ornament al unei impozante clădiri, ornamentul se prăbușește, antrenând prăbușirea întregii clădiri), „Coridorul marelui hotel” (despre doi oameni care, vrând să ajungă la baie, într-un hotel, se jenează să intre în același timp și amândoi pretind că au treabă în altă parte) și „O scrisoare de dragoste” (un administrator începe să scrie o scrisoare de dragoste pe care e nevoit să o tot amâne din cauza altor treburi presante, urmând ca, la finalul zilei, să nu-și mai amintească cine era cea căreia dorise să-i adreseze scrisoarea). Un scriitor cu imaginație bogată, dar cu mai puțin potențial de a o exploata artistic la maximum.

Nota mea:7

Mo Yan, „Obosit de viață, obosit de moarte”, București, Editura Humanitas, 2012, 736 de pagini

obosit-de-viata-obosit-de-moarte_1_fullsizeAcțiunea romanului începe într-un mic sat din ținutul Gaomi de nord-est, la 1 ianuarie 1950 și se încheie în ianuarie 2000. Naratorul principal al cărții este Ximen Nao. Executat de autoritățile comuniste chineze, acesta se reîncarnează, pe o perioadă de 50 de ani, succesiv, în măgar, taur, porc, câine și maimuță. La finalul acestor avataruri,  revine pe pământ în formă umană. Pe lângă tragediile și destinele individuale ale personajelor, pe lângă poveștile de dragoste și tragediile oamenilor, asistăm și la o frescă a comunismului chinez, de la colectivizarea din timpul lui Mao, până la relativa relaxare de mai târziu. Cartea e densă, greu de citit, pe alocuri haotic structurată, însă cine are răbdare până la sfârșit descoperă un romancier așa cum rar se mai întâlnește astăzi: un romancier căruia nu-i e teamă de romanul de largă respirație, care construiește lumi sofisticate.  Rămâne, totuși, regretul că, pentru un cititor european, ceva din savoarea stilului lui Mo Yan inevitabil se pierde. Asta și din cauza autorului, care alege să rămână ancorat într-un univers narativ tradițional, cu siguranță intraductibil. Mo Yan este laureatul Premiului Nobel pentru Literatură în anul 2012.

Nota mea: 8

Martin Page, „Libelula”, București, Editura Humanitas, 2005, 203 pagini

62310maximUn text bizar, un amestec de absurd, paradoxal, ironic, cinic… Personajul, principal, Fio Regale, este o tânără ai cărei părinți avuseseră serioase probleme cu legea și care hotărăște să-și câștige existența șantajând oameni pe care nu-i cunoaște. Pornind de la premisa că fiecare are ceva de ascuns, ea trimite scrisori de șantaj la întâmplare și își așteaptă recompensa pe o bancă în parc. Pentru a nu atrage atenția, pretinde că pictează. Una dintre victimele ei, un mare critic de artă, îi descoperă trucul și rămâne fascinat de picturile ei. De aici începe nebunia. Criticul de artă răspândește vestea genialității ei iar la moartea acestuia, Fio ajunge o adevărată vedetă. Picturile ei stârnesc pasiuni și polemici, deși nimeni nu le văzuse. În final, Fio se sinucide. Cartea poate fi citită în cheia unei devastatoare critici a artei moderne și a societății contemporane în general. Uneori, însă, Martin Page exagerează cu absurdul, introducându-l, bulversant, în țesătura narativă pentru ca, după numai o frază sau două, să dispară.

Nota mea: 8

Stephen W. Hawking, „Scurtă istorie a timpului”, București, Editura Humanitas, 2015, 212 pagini

scurta-istorie-a-timpului_1_fullsizePuține cărți de popularizare a științei s-au bucurat de succesul acesteia. Textul face o incursiune prin fizica teoretică și experimentală, de la geometria euclidiană și până la fizica cuantică și teoria găurilor negre. Deși efortul lui Hawking de a explica totul pe înțelesul unui cititor vag familiarizat cu știința este notabil, explicațiile sale nu pot fi pe deplin înțelese fără noțiuni teoretice din domeniul științei. Cu toate acestea, textul oferă o perspectivă asupra teoriilor despre nașterea și moartea Universului, despre timp, spațiu și singularități. Tonul e unul dezinvolt, autoritar, atunci când e cazul. Hawking își admite erorile, nuanțează permanent acolo unde se află în dezacord cu propriile sale teorii din tinerețe. De departe, cele mai interesante pagini sunt cele despre Big Bang și găurile negre. Problema existenței lui Dumnezeu, deși amintită, e tratată cu o oarecare… lejeritate. O lectură utilă, deschizătoare de orizonturi, fascinantă, chiar și numai pentru a conștientiza saltul pe care l-a făcut știința și omul de știință, de la Ptolemeu la Hawking.

Nota mea: 9

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s