Ce am mai (re)citit în ultima vreme (2013 – 2015)


„Femeia de duminică”, Carlo Fruttero, Franco Lucentini, București, Editura Univers, 2008, 384 de pagini

carlo-fruttero-franco-lucentini-femeia-de-duminica-4520-172x286După primele 10-15 pagini, cartea începe să devină enervantă. Un roman polițist despre comisarul Santamaria și încercările lui de a descoperi cine l-a asasinat pe arhitectul Garrone, „Femeia de duminică”  se vrea și o frescă a societății torineze din anii `70 ai secolului trecut. Autorii aglomerează pe sute de pagini personaje și povești care, în final, se vor bucăți ale unui mare puzzle. Atâta doar că personajele sunt monotone, dialogurile stângace, încercările de definire a profilurile psihologice puerile. E nevoie de zeci de pagini de detalii inutile pentru a ajunge la concluzii irelevante, suspansul lipsește cu desăvârșire și, desigur, fiind vorba despre o carte publicată în „Colecțiile Cotidianul”, cuvintele sunt despărțite și ortografiate anapoda la tot pasul. Pasajele care se presupune că ar fi trebuit să fie ironice sau amuzante sunt fie prost traduse, fie lipsite de orice farmec. Povestea de dragoste între comisar  și Anna Carla e și ea ratată cu grație. Pe scurt, „Femeia de duminică” e un roman de duminică, o duminică monotonă și plictisitoare.

Nota mea: 3

Patrick Modiano, „În cafeneaua tinereții pierdute”, București, Editura Art, 2014, 194 de pagini

bookpic-in-cafeneaua-tineretii-pierdute-hardcover-74476Romanul laureatului Premiului Nobel pentru Literatură pe 2014 e unul șters, a cărui culoare și savoare locale nu sunt suficiente pentru a transmite ceva puternic și unui cititor din afara spațiului francez. Povestea vorbește despre un personaj feminin central, Louki, o femeie misterioasă care-și părăsește soțul și dispare, aparent plictisită de rutina vieții ei cotidiene. Povestea e spusă, la persoana I, de cinci personaje care au cunoscut-o, în cafeneaua Condé, din Paris. Amuzant e că pe coperta patru a cărții, editorii vorbesc de patru povești care alcătuiesc țesătura narativă a romanului; ele sunt cinci… Așadar, pare că nici cei care au editat textul n-au avut răbdare să-l citească până la capăt. Personajele lui Modiano sunt construite din aglomerări indistincte de fraze și dialoguri, povestea e de o enervantă subțirime, tehnica de lucru de o aproape șocantă lipsă de originalitate. În finalul textului, după o sută și ceva de pagini de vorbit inutil, de învârtit în cerc, aflăm despre Louki, brusc, că s-a aruncat de la balcon. Probabil că și Modiano s-a plictisit de propriul lui text…

Nota mea: 5

Arthur Schnitzler, „Cu ochii larg închiși”, București, Editura Trei, 120 de pagini

cu-ochii-larg-inchisi-arthur-schnitzlerCartea, care a stat la baza ultimului film regizat de Kubrick (Eyes Wide Shut, 19) pare a fi una, din multe puncte de vedere, incompletă. Ea vorbește despre povestea unui medic, Fridolin, care, nemulțumit de anumite aspecte ale căsniciei sale și bântuit de o gelozie bizară, ajunge la întrunirea unei organizații secrete. Pe lângă orgiile organizate acolo, membrii organizației au și un cod de comportament foarte strict și violent. Fridolin este demascat ca intrus și o femeie misterioasă îl protejează de eventualele consecințe ale demascării, cu prețul dăruirii propriului ei trup tuturor celor din sală. Fridolin încearcă să dea de urma misterioasei femei, însă descoperă că a fost ucisă. În cele din urmă, medicul mărturisește totul soției sale. Arthur Schnitzler, contemporan cu Freud, dezbate același tip de problematică (sexualitatea) de care era preocupat și părintele psihanalizei. Ceea ce-l face pe Schnitzler mai simpatic e aversiunea pe care compatriotul său, Hitler, o purta scrierilor sale. În rest, deși dă dovadă de oarecare dibăcie în intuirea mecanismelor psihologice ale personajelor sale, austriacul reușește să scrie o carte subțire, cu un nucleu narativ care, deși promite, la un moment dat, se stinge destul de brutal către final.

Nota mea: 7

J.M Coetzee, „The Childhood of Jesus”, London, Vintage, 2014, 330 de pagini

519dW+UjYkL._SX322_BO1,204,203,200_Simon și copilul David ajung într-o lume nouă, construită după regulile unei lumi perfecte. Oameni zâmbitori, lipsa oricărei agresivități…  Cei doi se atașează unul de celălalt iar Simon începe căutarea mamei lui David. O găsește, în cele din urmă, pe Ines, cea care va juca rolul mamei. Însă, în lumea aceasta perfectă, alcătuită pe principii comuniste, e prea puțin loc pentru modernitate, pentru excepționalism, pentru carnal… lucruri care, inițial, cel puțin, îl deranjează pe Simon. Copilul însuși se dovedește a fi un inadaptat ce refuză să funcționeze după regulile impuse de societate. Când David este trimis la o școală specială din  Punta Arenas, el evadează de acolo iar Simon și Ines hotărăsc să plece către o nouă lume, pentru a o lua de la capăt toți trei. Coetzee e aici mai plictisitor decât în „Așteptându-i pe barbari”, deși manifestă aceeași fascinantă predilecție pentru crearea unor universuri utopic-distopice. Remarcabile sunt discuțiile în care se pun la îndoială principii, îndeobște unanim acceptate, precum regulile imuabile ale aritmeticii (de ce 1+1=2?). Povestea bate, în multe locuri, pasul pe loc,  dar mintea căutătoare a personajelor (e vorba, în special, de Simon și David) dă naștere unor pasaje de text absolut remarcabile.

Nota mea: 8

Peter Ackroyd, „Ultimul testament al lui Oscar Wilde”, București, Editura Humanitas, 2007, 267 de pagini

ultimul-testament-al-lui-oscar-wilde_1_fullsizeRomanul este conceput sub forma unui jurnal ținut de Oscar Wilde în ultimul său an de viață (1900). Cartea are marele merit de a te familiariza nu numai cu biografia excentricului scriitor irlandez, dar și de cu atmosfera unei epoci. Magistral surprinsă vocea lui Wilde. Senzația e că, pe tot parcursul textului, Wilde este cel care vorbește, cel care se comunică. Ironia sa și, mai ales, gustul scriitorului pentru formule paradoxale, extravagante, toate se regăsesc aici. Poate că doar finalul textului, cu Maurice care, dintr-o dată devine o voce care se intercalează cu cea a lui Wilde, este o găselniță scriitoricească facilă.  Pe de altă parte, nici nu erau multe alte soluții. Oscar Wilde moare și vocea unui al doilea narator devine oarecum inevitabilă.

Nota mea: 9

Milan Kundera, „The Book of Laughter and Forgetting”, London, Faber and Faber, 2000, 312 pagini

9780571203871_lO capodoperă. Una dintre acele rare cărți care ți-ai dori să nu se termine. Cartea spune șapte povești aparent fără legătură între ele. Povestea unui disident ceh și a destinului său după înăbușirea primăverii de la Praga, povestea erotică a unui cuplu care acceptă conviețuirea într-un triunghi conjugal, a unor studente care fac o analiză absolut fantezistă a piesei „Rinocerii”, de Eugen Ionescu, a unei imigrante cehe rămasă văduvă care ar face orice să intre în posesia unor scrisori pe care le lăsase în Praga sau a unei femei de provincie care, deși era posesoarea unui soț măcelar și a unui amant mecanic auto, se îndrăgostește de un student, toate sunt prilejuri pentru a intra în straturile cele mai incomode ale psihologiei umane. Ne aflăm în fața unui roman în care Kundera își cunoaște atât de bine personajele, încât surprinde resorturile lor paradoxale, cu atât ,mai fascinante cu cât sunt mai paradoxale. Scenele erotice sunt descrise cu o senzualitate fină, ironică, elegantă, însă deloc patetică sau siropoasă. De la realism la erotic, de la erotic la suprarealism, de la suprarealism la absurd de cea mai pură factură kafkiană, toate se regăsesc în acest roman ale cărui constante rămân noțiunile care-i dau și titlul: râsul și uitarea, cu toate valențele lor mai puțin sesizabile.

Nota mea: 10

Marguerite Yourcenar, „Memoriile lui Hadrian”, București, Editura Humanitas, 2006, 295 de pagini

973-50-1423-8Cartea, scrisă la persoana I, îl are în centrul său pe împăratul Hadrian, succesorul lui Traian. Aflat în ultima perioadă a vieții sale, împăratul descrie, într-o serie de scrisori, viziunea sa despre Imperiu și intențiile sale de sprijinire a artelor. Nu este, firește, lăsată la o parte nici mistuitoarea pasiune pentru tânărul Antonous, pe care împăratul îl deifică și după moartea căruia devine vulnerabil. Desigur, textul rămâne ficțiune, deși ține cont cu destul de mare acuratețe de faptele istorice, atunci când acestea sunt atestate. De altfel, notele din finalul cărții sunt lămuritoare în acest sens. Problema e, însă, cu limba română. Iată două mostre din multele care atestă o traducere mecanică, neimplicată. Frazele sună a orice numai a limbă română nu. 1 „Pe vremuri, când mă gândeam la propriu-mi sfârșit, aidoma unui cârmaci nepăsător de sine, ci tremurând pentru încărcătura și pasagerii corăbiei, îmi spuneam cu amărăciune că această amintire se va scufunda odată cu mine”. 2 „[…] somnolez șezând mai degrabă decât culcat”. Cartea  e plină de asemenea oribile nonsensuri.

Nota mea: 7

Anatole France, „Insula pinguinilor”, București, Editura Curtea Veche, 336 de pagini

insula_pinguinilorIronia și geniul satiric al lui Anatole France fac ca debutul textului să fie unul magistral. Un misionar cu probleme de vedere este păcălit de Diavol și ajunge pe o insulă locuită de pinguini.  Misionarul îi confundă cu niște barbari și îi botează. Dumnezeu, după o disputa teologică savuroasă cu diverși sfinți, hotărăște să le ofere pinguinilor suflet. Societatea pinguinilor evoluează ca și societatea umană, trece printr-un Ev Mediu întunecat, ajunge la Renaștere și Iluminism… Numai că, mai apoi, romanul devine mult prea… local. Istoria pinguinilor devine istoria Franței, mult prea multe pagini sunt dedicate afacerii Pyrot (aluzie la afacerea Dreyfuss). Părțile cele mai interesante ale textului sunt cea de debut și cea de final, când naratorul încearcă să proiecteze o viziune asupra viitorului. Capitalismul neoliberal se ciocnește de marxism, atentatele încep să zguduie lumea pinguinilor din temelii… Cartea e destul de neglijent redactată, enervantă devenind folosirea repetată a formei „pancardă”, în loc de „pancartă”.

Nota mea: 7

Paul Bowles, „Sus, deasupra lumii”, București, Editura Humanitas, 216 pagini

311743Romanul debutează cu imaginea unui cuplu de americani ce călătoresc către Venezuela. Soții Slade o cunosc pe doamna Rainmantle, cea care avea să-și piardă viața în ceea ce părea la început un accident. Aflăm, însă, că doamna Rainmantle fusese ucisă, crima fiind plănuită de fiul ei, Grove. Pentru că soții Slade asistaseră, fără s-o știe, la crimă, sunt ademeniți de Grove în vila acestuia, drogați și, în cele din urmă uciși. Romanul se citește greu. Limba română folosită de traducător (Alex. Leo Șerban) e împiedicată, lipsită de personalitate, repetitivă. Pare o traducere făcută în grabă. Deși atractiv la nivel narativ, textul are o inerție a curgerii care-l face greu de savurat. Personajele se perindă prin roman asemenea unor fantome, fără personalitate, fără vigoare. Exotismul decorurilor dispare din cauza descrierilor seci, pline de clișee, inerte. 

Nota mea: 5

Carly Holmes, „The Scrapbook”, Parthian, Cardigan, 2014, 222 de pagini

downloadCartea povestește destinele asemănătoare a trei generații de femei, Fern, Iris și Ivy. Bunica (Fern) se căsătorește cu bărbatul care ar fi trebuit să fie soțul surorii ei. Ivy, fiica lui Fern, se îndrăgoștește iremediabil de un bărbat însurat care îi dăruiește și o fată (Ivy) și care o părăsește. Ivy la rândul ei se îndrăgostește de Rick, căsătorit și el. Numai că, odată cu a ceastă a treia generație, blestemul familiei se rupe. Rick își părăsește soția și rămâne cu Ivy, după ce află că aceasta este însărcinată. În poveste se mai amestecă și vrăjile pe care obișnuia să le facă Fern, și dragostea dintre bunică și nepoată, precum și un alt personaj, Tommy, îndrăgostit de Iris. Cartea este captivantă, se parcurge cu interes și surprinde prin observații extrem de fine despre psihologia personajelor. Se observă, totuși, anumite stângăcii de construcție. Arhitectura romanului, trecerea de la un plan la altul respiră o ușoară artificialitate, e prea căutată, prea evidentă. Dialogurile sunt și ele lipsite de personalitate, prea puțin individualizate. Ca întreg, însă, o lectură care place.

Nota mea: 8

Paulo Coelho, „Manual of the Warrior of Light”, London, Herper Collins Publishers, 2003, 290 de pagini

downloadCartea se vrea a fi una motivațională și cuprinde foarte scurte fragmente de text care descriu lumea interioară a „Războinicului luminii”: cine este el, ce trebuie să facă, cum trebuie să se raporteze la realitatea din jur. De la primele pagini, devine destul de evident că textul e, ca intenție, un amestec infantil de „Arta războiului” (Sun Tzu) și „Principele” lui Machiavelli. Problema e că, dacă un asemenea „războinic al luminii” ar exista, urmând indicațiile cărții, el n-ar fi altceva decât un farseur, o caricatură umană, un amestec straniu, contradictoriu, un personaj deopotrivă infatuat și modest, curajos și laș, egoist și altruist, pacifist și războinic etc. Coelho sesizează lipsa de coerență a textului și o rezolvă pueril, în final, într-o singură propoziție, în care ni se spune că „războinicul luminii” a învățat să trăiască cu propriile lui contradicții. Per ansamblu, o filozofie ieftină, transmisă într-un limbaj simplist. Ca în atâtea alte rânduri, strădania lui Coelho de a părea profund eșuează în ridicol.

Nota mea: 3

Umberto Eco, „The Prague Cemetery”, Vintage, 2012, 566 de pagini

downloadRomanul oferă o perspectivă istorică asupra finalului agitat de secol XIX. Cu excepția personajului principal, căpitanul Simonini, și a altor detalii care țin de coerența ficțiunii, toate celelalte personaje și episoade semnificative respectă acuratețea istorică. Asistăm la creșterea sentimentului antisemit, la întâlniri cu Dumas, Freud, Garibaldi, Dreyfus, Hugo, la fabricarea de documente false care să legitimeze ura împotriva evreilor. Căpitanul Simonini, un falsificator notoriu, criminal și agent pentru diferite servicii secrete, își reamintește viața într-un jurnal intim; trebuie să facă asta de îndată ce descoperă că are o dublă personalitate. Câteodată, ia înfățișarea unui preot, Dalla Piccola. Jurnalul său ne îngăduie să vedem cum au fost inventate „Protocoalele înțelepților din Sion”, o ficțiune care a circulat la începutul secolului XX, contribuind la creșterea antisemitismului european. Ura față de evrei ne este prezentată în carte cu lux de amănunte, trecându-se în revistă toate argumentele folosite de antisemiți. Cine citește „Cimitirul din Praga” are șansa de a intra în contact cu un anume tip de atmosferă, poate înțelege mai bine mecanismul așa-ziselor conspirații evreiești și, mai ales, modul cum sentimentul antievreiesc a fost deliberat întreținut și conservat chiar și de unii dintre cei mai importanți intelectuali ai epocii. Aglomerarea, totuși, de fapte, personaje, comploturi, crime și servicii secrete face romanul ceva mai greoi decât, poate, ar fi fost necesar.

Nota mea: 8

Andrei Cornea, „Cuvintelnic fără frontiere”, București, Editura Humanitas, 2013, 207 pagini

downloadAproape toate micro-eseurile cărții vorbesc despre povești ale cuvintelor și cum anume unele dintre ele au sensuri cu totul și cu totul diferite față de ceea ce însemnau inițial. Dincolo de observațiile etimologice și de istorie a ideilor, Andrei Cornea aruncă în luptă și câteva idei-forță. Cartea surprinde prin omogenitate și coerență, prin erudiție dar, mai ales, prin limba română pe care o folosește aici autorul. Plinăde ironie, cu un umor subtil, cu talent de povestitor, Andrei Cornea nu e aici un bătrân resentimentar care constată degradarea limbii și o deplânge, ci un bătrân înțelept care mai mereu e preocupat de peisajul mai amplu; el face, aproape în fiecare dintre textele sale, doi pași în spate, încercând să surprindă cât mai mult din tabloul despre care vorbește. Și încă ceva: textul e ușor de parcurs pentru că autorul lui știe să vorbească despre cele mai sofisticate și subtile idei folosind un limbaj elegant, elevat, dar lipsit de întorsăturile alambicate de frază pe care, din păcate, atâția universitari simt nevoia să le folosească.

Nota mea: 9

Chuck Palahniuk, „Damned”, London, Vintage Books, 2012, 249 de pagini

downloadCine e obișnuit cu Palahniuk din „Fight Club”, „Survivor” sau „Diary” nu-și poate înfrânge ușoara stare de iritare lecturând acest roman. Aici, Palahniuk se lasă pradă unui delir narativ submediocru; scrie ca un începător, e incapabil să genereze tensiune, nu știe ce să facă cu propriile personaje; e, de la prima și până la ultima pagină, stupefiant și deprimant să vezi cum geniul unui scriitor poate să dispară fără urmă. Personajul principal e o adolescentă de 13 ani, Maddison Spencer, fiica foarte bogată a unei familii de actori. Ea moare, strangulată în urma unui joc stupid și ajunge în iad. Acolo, cucerește Iadul pas cu pas, își face prieteni, îi smulge lui Hitler mustața, îl învinge pe Baal și lucrează ca operator la o linie de telemarketing. În cele din urmă, Maddison află că nu e altceva decât un personaj într-un scenariu scris de Satana. Romanul se încheie cu momentul în care Maddison și noii ei prieteni coboară din  nou în lumea celor vii, în noaptea de Halloween. „Damned” este unul dintre cele mai proaste romane pe care le-am citit în ultimul an.

Nota mea: 2

Kazuo Ishiguro, „An Artist of the Floating World”, London, Faber and Faber, 1987, 206 pagini

downloadAcțiunea romanului se petrece în Japonia de după Cel de-al Doilea Război Mondial și are în centrul ei un pictor ajuns la vârsta pensiei, Masuji Ono. Deși, aparent, povestește la persoana I peripețiile propriei sale familii, romanul este povestea unei lumi care moare, înlocuită fiind de cea nouă. Patrioții generației lui Ono sunt acum disprețuiți de tinerii japonezi, americanizați și privind cu optimism către viitor. Povestea este spusă între octombrie 1948 si iunie 1950 și surprinde plăcut, în primul rând prin arta dialogului și modul deloc ostentativ, căutat, în care Ishiguro creează, manevrează și manipulează personajul. Aparent, avem de a face cu o poveste de familie, suavă și melancolică. La finalul cărții, cititorul constată, însă, surprins că a rămas cu destule informații și imagini despre Japonia postbelică și, mai ales cu o atmosferă specifică, magistral conturată.

Nota mea: 9

 Horia-Roman Patapievici, „Partea nevăzută care decide totul”, București, Editura Humanitas, 2015, 297 de pagini

downloadCartea reunește câteva eseuri publicate de autor de-a lungul anilor, multe dintre ele în revista „Idei în dialog”. Deși unitatea textului se dorește asigurată de temă, de ideea centrală că lucrurile importante sunt cele care nu se văd, care nu sunt palpabile, alcătuirea textului e destul de incoerentă. Sunt idei care se repetă, uneori formulări întregi, de la un eseu la altul; discursul capătă, pe alocuri, tente neo-coloniale, iar speculația pare a depăși, câteodată, nivelurile admisibile (ca în eseul despre motivele imposibilității instaurării unei „Renașteri orientale”). De departe, însă, cel mai deranjant eseu este cel care se referă la lovitura de stat dată odată cu suspendarea președintelui Băsescu („Spiritul și Legea”). Pe foarte multe zeci de pagini, Patapievici amestecă planuri, sare de la discursul înalt, justificat prin idei de forță, la balcanisme specifice lumii mici a politicii românești. În plus, textul are și niște constatări de o banalitate înfiorătoare (printre ele și aceea că democrația are nevoie de o tradiție, ea fiind fracturată la noi de prin 1948). Patapievici de aici nu are verbul, verva și anvergura din cărțile sale anterioare.

Nota mea: 6

Lucian Blaga, „Izvoade”, București, Editura Humanitas, 2011, 312 pagini

downloadVolumul cuprinde o serie de douăzeci de eseuri, conferințe și însemnări pe marile teme care-l preocupau pe Blaga. În „Elogiul satului românesc” și „O problemă dificilă și delicată: rasa”, descoperim un Blaga destul de primitiv (așa cum o arată și primele două citate de mai jos), care generalizează si speculează fantezist, părând a fi obsedat de ideea de a oferi conținut noțiunii de „matrice stilistică”. Textele mai târzii sunt, însă, suficient de elegante și elevate pentru a mai șterge din impresia inițială. Magistrale sunt cele două texte care încheie volumul: „Adevărurile” și „Libertatea și conștiința libertății”. Aici, Blaga e profund, interesant, spumos, coerent. Și, mai presus de toate, ideile lui au un bun-simț contrastant atât cu tonul din „Elogiul satului românesc” și „O problemă dificilă și delicată: rasa”, cât și cu tonul vremurilor în care au fost scrise. Per ansamblu, un volum cam eterogen și inegal

Nota mea: 7

R.L Stevenson, „Dr. Jekyll and Mr. Hyde with The Merry Men& Other Stories”, London, Wordsworth ,1999, 238 pagini

download„Dr Jekyll and Mr. Hyde” e un text fundamental, din  perspectivă mitologică. Deși scris în maniera senzaționalistă a timpului, el fascinează și astăzi. Restul textelor adunate între paginile cărții sunt lipsite de forță narativă, fade și fără rezistență la trecerea timpului. Se disting „Will o`the Mill” și, poate, „Markheim”, dacă n-ar fi vorba, în cazul acestuia din urmă, de o îngrozitoare tentație de a oferi o morală, un mesaj etic. E, de altfel, și marea problemă a acestor bucăți de proză, în ansamblul lor. Prea multă și evidentă, supărătoare, înclinație către un mesaj etic, mai mult chiar, către un soi de punere pe tapet a unor principii creștine. În „The Treasure of Franchard” există, totuși, un personaj fascinant: doctorul Desprez. Un teoretician, un dialectician, un boem, un om mai puțin cu vocație de pedagog, dar cu o dorință nemărginită de a se transforma într-unul, personajul se pierde finalmente în prea îngusta broderie narativă a textului.

Nota mea: 7


Michel Houellebecq, „Supunere”, București, Editura Humanitas, 2015, 297 de pagini

downloadDistopia lui Houellebecq este, deopotrivă, tulburătoare și fascinantă, bine scrisă și de o actualitate neliniștitoare. Personajul principal, care narează la persoana I, este un profesor universitar de literatură care trăiește în Franța anilor 2024. Frăția Musulmană, un partid politic important, ajunge finalmente să-și impună candidatul in funcția de președinte al Republicii. Urmează un delirant proces de islamizare a Franței, un proces căruia nimeni nu i se opune, cu atât mai puțin elita academică franceză. Cei care se convertesc la islam primesc privilegii importante, Sorbona devine o universitate patronată de mecena saudiți. Naratorul însuși pare a fi înclinat de a accepta propunerea de a se converti. Romanul se termină, totuși, cu un pasaj in care domină verbul la condițional-optativ, ceea ce e dătător de speranță cu privire la ce se va întâmpla cu profesorul universitar pus în fața unei alegeri dramatice: pensionarea sau continuarea activității academice, după convertire. Din păcate, romanul lui Houellebecq e mult prea încăpățânat ancorat în contexte specifice. Peste, să zicem, două secole, textul său nu va putea fi lecturat nici măcar de un francez cu o cultură peste medie fără ajutorul enciclopediilor și a notelor de subsol. Mult prea mult cotidian, altfel, o scriitură remarcabilă. Altfel, de remarcat critica dură, pertinentă, a societății occidentale, prezentată în roman ca fiind o lume leneșă, dezarticulată, lipsită de reacție, de virilitate, de potență

Nota mea: 9

Truman Capote, „Mic dejun la Tiffany”, București, Editura Univers, 2006, 160 de pagini

truman capote mic dejun la tiffanyBănuiesc că pentru fanii lui Truman Capote, micro-romanul și povestirile reunite în aceasta carte („Mic dejun la Tiffany”, „Casa florilor”, „Chitara cu diamante” și „Amintire de Crăciun”) pot prezenta un oarecare interes. Cum nu mă număr printre ei (de gustibus!), cel puțin nu momentan, constat doar că textele se susțin prea mult prin personaje. O excentrică femeie aproape fără vârstă, Holly Golightly („Mic dejun la Tiffany”), Ottilie („Casa florilor”), domnul Schaeffer („Chitara cu diamante”) sau Queenie („Amintire de Craciun”)… sunt cu toții oameni ce populează o lume din care lipsește filonul narativ. În plus, personajele principale ocupă atât de mult spațiu, încât nu mai lasă, parcă, loc pentru nimic altceva. Per ansamblu, o lectură plăcută, totuși…

Nota mea: 7

Amos Oz, „Cutia neagră”, București, Editura Univers, 2006, 272 de  pagini

imagesRomanul este în întregime alcătuit din scrisorile pe care personajele și le trimit unul altuia. Modul acesta minimalist de a scrie literatură nu e deloc deranjant aici. Personajele și poveștile lor prind contur, se individualizează foarte bine. În esență, romanul e povestea despărțirii a doi oameni care s-au iubit mult, cu o dragoste obsesivă care continuă să supraviețuiască propriului lor divorț. În fundal, cunoaștem alte două personaje, Michel, un fundamentalist religios în devenire și Boaz, un tânăr masiv, pasionat de supraviețuirea simplă, în mijlocul naturii, supraviețuirea ce exclude complicațiile lumii moderne. Poate că cel mai interesant la acest roman e măiestria cu care Amos Oz își pune personajele să-și susțină cauza. Citindu-le argumentele, ai senzația că fiecare în parte deține adevărul, deși adevărurile lor se exclud reciproc. Personajul meu favorit rămâne Ilana, o femeie pasională ce trăiește într-o societate mult prea conformistă. Din păcate, există stângăcii de tehnoredactare și, probabil, de traducere, atât de prezente în colecția de cărți „Cotidianul”.

Nota mea: 8

Grete Tartler, „Identitate europeană”, 2006, București, Editura Cartea Românească, 250 de pagini

download (1)Deși tratată cu erudiție și competență, problema europeană, așa cum e discutată în această carte, are ceva idilic în modul în care  e privită. Se ocolesc  problemele spinoase ale identității europene sau se discută superficial, într-un limbaj diplomatic ce tinde uneori să se transforme într-un veritabil limbaj de lemn. Resursele bibliografice, bine folosite, lasă rareori locul opiniilor și credințelor personale. Rezultatul este un text în spatele căruia e greu să ghicești un autor în carne și oase, cu idei si opinii. Tema aleasă  cred că presupune inevitabil și o poziționare care să transforme textul dintr-o colecție de fraze corecte, dar lipsite de viață, într-un eseu care are în el ceva programatic, asumat. Or, tocmai asta lipsește.

Nota mea:  7

Klaus Iohannis, „Pas cu pas”, București, Editura Curtea Veche, 2014, 210 pagini

downloadFără să aibă exercițiul și nici vocația scrisului, Klaus Iohannis reușește să fie autentic în această carte. În esență, textul e destul de greu de citit. Frazele sunt curat elaborate și gândite, însă lipsite de orice urmă de spectaculozitate. Nici măcar la nivelul frazării, Iohannis nu se dezminte. Textul său eșuează, de multe ori, în clișeu; nu are darul descrierii și nici capacitatea  de a crea imagini puternice. Cu toate acestea, aerul general al cărții e unul de o sinceritate debordantă, uneori vecină cu naivitatea. Cumva, Iohannis reușește să articuleze banalitățile cele mai înfiorătoare cu un aer de prospețime care vine tocmai din anticalofilismul său. De remarcat un tip de umor extrem de… particular. O combinație de seriozitate, autoironie și sobrietate comică…

Nota mea: 8

Pavel Dan, „Urcan bătrânul”, București, Editura Minerva, 2008, 609 pagini

downloadVolumul reunește  26 de schițe și nuvele, antume și postume, având toate o singură tematică: satul transilvan și problemele lui la început de secol XX. Sunt câteva nuclee epice care se regăsesc obsesiv  mai multe texte: copilul de țăran care, plecat la școală, la oraș, se întoarce în sat bolnav și dezrădăcinat, contrastul dintre intelectualii decăzuți ai satului și săteanul bine construit moral etc. În general, supărător este tezismul unora dintre texte. Fără să idealizeze în exces, Pavel Dan e, totuși, sclavul unui anume pășunism promovat în epocă. Scriitura în sine este infantilă, lipsită de mijloace complexe de expresie; vocabularul, sărac și sec, este, poate, cel mai puternic indiciu că ne aflăm în preajma unui scriitor necopt, care-și caută vocea și, uneori, o caută în zone unde ea nu poate fi găsită. Pavel Dan a murit, de altfel, pe când avea nici 30 de ani, ceea ce explică stângăciile prozei sale, patetismul și tezismul ei. Per ansamblu, o lectură sterilă, fără orizont, previzibilă.

 

Nota mea: 6

John Connolly, „Dark Hollow”, 2000,Hodder and Stoughton, Londra, 490 de pagini

John ConnollyUn roman care respectă cu strictețe toate convențiile și clișeele thriller-urilor polițiste. Îl avem pe Charlie Parker, un polițist a cărui soție și fetiță au fost ucise brutal de un criminal în serie, avem câteva crime și infracțiuni bizare, aparent fără legătură între ele (o răfuială mafiotă, sinuciderea unei bătrâne care evadează suspect dintr-un azil de bătrâni și confruntarea polițistului cu un infractor violent, Billy Purdue) și, desigur, avem o veche poveste de familie. Romanul mișună de interlopi, foarte bine surprinși, caracterizați și individualizați, nu excelează la capitolul love-story și exagerează când vine vorba de inflația de cadavre împrăștiate pe parcursul întregii povești. Finalul este, desigur, unul fericit. „Dark Hollow” e o lectură agreabilă, o narațiune scrisă, în mare parte, la persoana I; fără să fie o capodoperă, romanul întreține suspansul la cote rezonabile și are câteva momente în care devine imprevizibil (nu foarte multe, totuși).

Nota mea: 6

Iris Murdoch, „An Unofficial Rose”, Triad/Panther Books, 1977, 336 de pagini

iris murdochRomanul lui Iris Murdoch spune povestea unor personaje care se simt prizonierele propriei lor existențe, ale propriilor lor mariaje. Găsim aici excelente radiografii ale unor personaje care își trăiesc crizele existențiale, la vârste dintre cele mai diferite. Hugh se simte eliberat din chingile unei căsnicii îndelungate, odată cu moartea soției sale, Fanny. Randall, fiul lui, este, la rândul lui, prins în interiorul unei căsătorii care-l plictisește. Numai că, spre deosebire de tatăl său, el găsește mult mai repede soluția: își părăsește soția pentru Lindsay. Tatăl îl încurajează, asigurându-i independența financiară. Deși surprinde plăcut măiestria autoarei de a scormoni în intimitatea personajelor sale, totuși, la un moment dat, povestea devine exasperantă, prin acumularea nesfârșită a unor povești de dragoste. Pânza narativă se lărgește până într-acolo, încât cititorul se simte nevoit să exclame: e prea mult! Hugh e încă îndrăgostit de amanta lui din tinerețe, Emma, însă este iubit în taină de Mildred; Ann încă își iubește soțul care a părăsit-o, însă e, în același timp, îndrăgostită de Felix; tânăra Miranda îl iubește în taină pe mai vârstnicul Felix, în vreme ce, la rândul ei, este dorită de Penny; Randall își părăsește soția pentru mai tânăra Lindsay, însă, are o scurtă aventură cu o slujitoare care, în mod evident, se va îndrăgosti de el; Felix o iubește pe Ann, însă nu-i este indiferentă nici Marie-Laure…  Cartea rezistă prin finele ei observații psihologice, dar se invalidează prin poveste, una siropoasă și dezlânată.

Nota mea: 7

Knut Hamsun, „Hunger”, Edinburgh, Rebel Inc., 1999, 198 de pagini

Knut HamsunLaureat al Premiului Nobel pentru literatură, în 1920, Knut Hamsut este un scriitor norvegian cu simpatii naziste. Opera sa a constituit, se pare, subiect de inspirație pentru Joyce, Kafka și Camus. Acțiunea se petrece în Kristiania, capitala Norvegiei. Cartea (parțial autobiografică) este scrisă la persoana I și are în centrul său un personaj excentric, plin de nevroze și angoase, un scriitor tot timpul sărac, în căutare de mijloace de subzistență. Foamea (temă centrală a romanului) de care se simte cvasipermanent amenințat e descrisă magistral. Ca, de altfel, toate stările personajului, toate accesele sale de mândrie, toate violențele sale, toate trăirile și bizareriile comportamentale generate de starea de sărăcie, de foamea care îl însoțesc permanent. Totuși, cititorul simte că această construcție excelentă a unui personaj, în jurul căruia gravitează o lume, este, pe alocuri, insuficientă. Scheletul narativ e extrem de subțire; romanul nu are suficientă forță epică. Finalul (eroul se îmbarcă pe un vapor și pleacă spre Anglia) pare unul grăbit. De admirat, totuși, analizele psihologice care, realmente, te fac de multe ori să simți aproape fizic ceea ce simte și personajul.

Nota mea: 8

R.S. Thomas, „Selected Prose”, Baskerville, Poetry Wales Press, 1983, 190 de pagini

R.S ThomasConsiderat a fi cel mai important poet galez, R.S. Thomas nu e suficient de convingător în paginile eseurilor acestei cărți. Selecția e haotică; conferințe, eseuri publicate, discursuri sau prefețe ale unor cărți de poezie, toate reunite într-un corpus de texte mediocru. Ceea ce deranjează e naționalismul lui R.S Thomas, incapacitatea multora dintre ideile lui de a traversa contextul în care au fost scrise sau cultura galeză. Aceasta pare a fi o carte editată în exclusivitate pentru cititorul galez sau, cel mult, pentru cel britanic. În acest amalgam de lirism infantil, atitudine pastorală, bucolică, naționalism desuet și naivitate, surprinde plăcut eseul „The Making of a Poem”. În textele sale de maturitate, R.S ajunge el însuși să se întrebe, pe bună dreptate, dacă nu cumva naționalismul său, militantismul său au influențat negativ opera sa literară.

Nota mea: 6

Ian Mc Ewan, „Atonement”, London, Vintage U.K, 375 de pagini

downloadO capodoperă. Fără nicio scădere de nivel, de la prima până la ultima pagină. Romanul este structurat în trei părți și debutează cu o scenă care se desfășoară în reședința familiei Tallis,  în 1935. Briony, o copilă de 13 ani, pasionată de scris, interpretează povestea de dragoste dintre Robbie Turner și sora ei, Cecilia, într-o manieră personală, având impresia că Cecilia este hărțuită de Robbie. Când verișoara lui Briony, Lola, este agresată, Briony e convinsă că agresorul e Robbie. Acesta va merge la închisoare nevinovat, în urma depoziției lui Briony. În cea de-a doua parte, îl găsim pe Robbie soldat în cel de-al Doilea război Mondial. În ultima parte a textului. Robbie și Cecilia se reîntâlnesc după Război și își continuă povestea de dragoste atât de brutal întreruptă.  Finalul textului e scris la persoana I. Briony, acum o scriitoare celebră, e dominată de un sentiment de vinovăție. Tot acum aflăm că, în realitatea non-ficțională, Robbie și Cecilia nu s-au reîntâlnit niciodată, amândoi murind din cauza războiului. Ian Mc Ewan e un maestru al suspansului, un scriitor care își înțelege personajele ca nimeni altul, le descrie cu o coerență și minuțiozitate greu de egalat. Paginile dedicate ororilor războiului sunt vii, alerte, captivând cititorul prin autenticitatea cu care sunt scrise. Povestea e atât de bine asamblată, încât, la final, întorcând ultima pagină, regreți că totul s-a terminat.

Nota mea: 10

Tahar Ben Jelloun, „Această orbitoare absență a luminii”, 2011, București, Grupul editorial Art, 249 de pagini

Tahar Ben JellounPovestea reală din spatele textului are un enorm potențial narativ. Câțiva tineri soldați marocani, implicați, fără voia lor, într-o lovitură de stat, sunt condamnați și petrec 20 de ani într-o închisoare sub pământ, în condiții inumane. Povestea este spusă la persoana I și relatează modul în care naratorul și câțiva dintre colegii săi de temniță reușesc să supraviețuiască. Din păcate, limba română a traducătorului e împiedicată, mecanică, greoaie. Cât despre dialoguri, ele sunt o mare dezamăgire. Indiferent de personajul care vorbește, indiferent de gradul său de cultură, toate dialogurile arată la fel; sunt de un lirism inadecvat, obscur, greu de urmărit și înțeles. „Această orbitoare absență a luminii” este o carte pe care am citit-o greu, având nu de puține ori senzația că mă aflu în prezența unui text tradus cu Google Translate. Finalul e ceva mai bun, insuficient, însă, pentru a salva restul.

Nota mea: 5

Gabriel Liiceanu, „Dragul meu turnător”,2013, București, Editura Humanitas, 424 de pagini

gabriel liiceanu dragul meu turnatorCartea este redactată ca o succesiune de optsprezece scrisori pe care Gabriel Liiceanu le adresează principalului turnător identificat în urma studierii dosarului personal la CNSAS, Octavian Chețan. Surprinde plăcut stilul ironic și, mai ales, umorul, atât de nespecific celorlalte texte semnate de Liiceanu. Textul ar putea oricând figura într-o programă obligatorie a studierii comunismului românesc. Cititorul participă la o lume populată de securiști și informatori analfabeți, o lume unde normalitatea e etichetată în fel și chip, o lume a imposturii și a răului gratuit, făcut în virtutea unui reflex tâmp, de slugă. În mod normal, aș spune că ne aflăm în fața unei cărți care vindecă iremediabil orice nostalgic al comunismului. În realitate, nostalgicii nu vor citi, cel mai probabil, cărți de genul acesta, preferând amintiri personale fracturate sau reportaje de propagandă la televizor. Postfața textului e aproape inutilă. În afară de faptul că acolo aflăm numele real al turnătorului, toate ideile expuse le reiau pe cele deja exprimate în corpul textului.

Nota mea: 9

Constanta Vintila Ghitulescu Evgheniti ciocoi mojiciConstanța Vintilă-Ghițulescu, „Evgheniți, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernități românești (1750-1860)”, București, Editura Humanitas, 2013, 356 de pagini

Cine a plătit 35 de lei pentru o astfel de carte, va avea toate motivele să se simtă de-a dreptul jefuit. De  la pagina 208, textul sare direct la pagina 289, sunt pagini care se repetă și pagini care lipsesc, ceea ce, pentru o editură cu pretenții, e inacceptabil. Ca stil, textul e scris fără prea mare talent scriitoricesc, cu informații care se repetă, cu idei care nu urmează coerent una alteia, cu multe considerații pline de platitudini, care ar fi putut lipsi fără a știrbi cu nimic substanța cărții. Subiectul în sine este unul fascinant, efortul de documentare trebuie, de asemenea, respectat. Analiza asupra primei modernități românești nu face altceva decât să confirme că societatea românească, cu tarele ei prezente, nu e decât o prelungire a unui început aflat sub zodia provincialismului, a analfabetismului, a nepotismelor, a superficialităților de tot felul. Cu alte cuvinte, România arată astăzi așa cum arată pentru că începuturile modernizării ei au fost fie ratate, fie insuficient implementate, fie corupte. Per ansamblu, o lectură care cere multă răbdare; e nevoie de timp și nervi pentru a ajunge la acele elemente cu adevărat importante și „proaspete”.

Nota mea: 5

downloadByung-Chul Han, „Agonia erosului și alte eseuri”, București, Editura Humanitas, 2014, 180 de pagini

O frescă și,  același timp, o critică devastatoare a societății neoliberale de astăzi, eseurile lui Byung-Chul Han respiră prospețime și un refuz al minții de a fi subordonată clișeelor de gândire. Multe raționamente, multe demonstrații, multe concluzii sunt, fără doar și poate, discutabile, dar, dincolo de toate acestea, cititorul va găsi aici o radiografie a modelului de societate pe care îl impune neoliberalismul. Trecerea de la societatea disciplinară a secolului XX la societatea eficienței ce domină secolul XXI, ne așază în față provocări la care, din cauza zgomotului permanent de fond, nu găsim totdeauna un răspuns.  Omul care devine, în același timp, exploatator și propriul său sclav, ideea că informația nu ne face automat să luăm decizii mai bune, sugestia că informația, oricât de multă ar fi, cântărește mai puțin, în luarea deciziilor, decât intuiția, transparența care ni se înfățișează astăzi ca fiind marea realizare a secolului XXI, când, de fapt, ea nu e, pe alocuri, decât antonimul libertății, obsesia muncii și a eficienței, toate sunt subiecte tratate de Byung-Chul Han cu erudiție, dar și cu o necesară lipsă de inhibiții. Pe tot parcursul lecturii, mi-au venit în minte imagini din „Lupul de pe Wall Street”, el însuși un film care pune în discuție fundamentele modelului de societate sub auspiciile căruia începe secolul XXI.

Nota mea: 10

Dieter Schlesak, „Capesius, farmacistul de la Auschwitz”, Iași, Editura Polirom, 408 pagini

Dieter SchlesakCartea conține mărturii și documente referitoare la implicarea farmacistului Capesius, născut în Ardeal, în ororile de la Auschwitz. Din păcate, există două elemente care îngreunează lectura.  În primul rând, așezarea în pagină a materialului documentar e destul de haotică, în al doilea rând, limba română folosită de traducător e greoaie, mecanică, uneori exasperant puerilă. Unele documente sau fapte sunt citate în mod repetat, câteva idei apar în mai  multe locuri în carte. Valoarea de document a textului mai atenuează din stângăciile traducerii sau organizării materialului, fără să le poată compensa în totalitate.  Cititorul rămâne, totuși, cu regretul risipirii unui nucleu narativ puternic, parazitat de erorile de construcție a cărții.

Nota mea: 6

Andrei Pleșu, „Din vorbă în vorbă, 23 de ani de întrebări și răspunsuri”, București, Editura Humanitas, 2013, 450 de pagini

Andrei Plesu Din vorba in vorbaCartea cuprinde o selecție de interviuri pe care Andrei Pleșu le-a acordat între 1989 și 2012. Dacă în ceea ce privește diagnoza societății românești postcomuniste și amintirile din perioada ministeriatelor, Andrei Pleșu este realmente șarmant, cu o logică și  un umor imbatabile, când vine vorba despre interviurile în care se încearcă analiza vieții politice a ultimilor ani (perioada Băsescu), discursul își pierde nu numai consistența, ci și (bizar) puterea stilistică de a fascina. Rămâne, totuși, la finalul lecturii, senzația întâlnirii cu un om rafinat. Personal, apreciez la Andrei Pleșu modul în care folosește limba română, frazarea și capacitatea de sinteză, spontaneitatea discursului și prospețimea limbajului, calitatea de a evita verbiajul, de a evada din clișeu. Per ansamblu, o carte a cărei lectură poate fi recomandată atât pentru calitatea de document, cât și pentru modul în care e scrisă.

Nota mea: 8

Ruxandra Cesereanu, „Un singur cer deasupra lor”, Iași, Editura Polirom, 240 de pagini

Ruxandra Cesereanu Un singur cer deasupra lorCartea cuprinde o serie de povești care nu sunt, de fapt, nimic altceva decât un exercițiu de așezare a societății românești comuniste în fața unei oglinzi, în așa fel încât, odată puzzle-ul definitivat, cititorii să poată reconstitui (cei mai puțin norocoși, folosindu-și propriile amintiri) o lume schilodită constant și pentru multă vreme de aici înainte. Titlul dă senzația că a fost ales în special cu gândul de a asigura o formală coerență narativă a textelor. Personal, prefer textele „Silvestru” și „Petru”. Ele oferă autoarei spațiu pentru ironie și oniric; nu mult, dar suficient și exploatat cu evidentă plăcere. În ciuda vocii naratorului, care tinde către o uneori regretabilă omnisciență, „Un singur cer deasupra lor” este o lectură  de recomandat.  

Nota mea: 9

Sorin Preda, “Moromeții, ultimul capitol”, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 244 de pagini

descărcareCartea reunește o serie de mărturii inedite despre Marin Preda, misterul (real sau artificial) morții sale și lumea Moromeților din Siliștea-Gumești. Interviurile au, aproape fără excepție, un aer moromețian. Replicile se succed spumos, umorul sudist, cu ironia lui mușcătoare, agresivă, se regăsește cam în fiecare pagină a textului. Din păcate, lectura este fatal îngreunată de lipsa de rigoare în aranjarea interviurilor. Ele își urmează unul altuia fără nicio logică; dacă cititorul dorește cumva să urmărească desfășurarea cronologică a faptelor narate, va trebui să abandoneze demersul, enervat. Interviurile nu sunt datate, materialul e așezat oarecum anapoda. Aceeași observație și pentru pasajele așezate sub titulatura ”Poiana lui Iocan” (de altfel, o idee inspirată).

Nota mea: 7

Maitreyi Devi„În arșița dragostei”, București, Editura Taj, 2012

Maitreyi Devi In arsita dragosteiCartea are o incontestabilă valoare documentară. Una dintre principalele ei calități e tocmai aglomerarea unor informații care ies din sfera clișeului într-un spațiu tipografic redus. Aflăm, spre exemplu, că Eliade este un ilustru necunoscut în India, că în Bengal e privit cu o suspiciune adesea politicoasă, asociat unei tipologii generale a europeanului dornic de aventuri erotico-mistice. Deși acestea au fost și constatările mele pe parcursul celor aproape patru ani petrecuți în India, ele contrastează atât de flagrant cu discursul oficial, încât, multă vreme, mi-a fost teamă să le verbalizez, considerându-le conjuncturale și nesemnificative. Însă, o și mai mare ipoteză răzbate fragil din paginile cărții: Eliade n-a înțeles India  sau, nuanțând, a înțeles ceea ce orice european erudit înțelege din India.  Lectura cărții se face în ritm alert; e greu s-o mai lași din mână. E una dintre acele apariții editoriale în spatele căreia se zărește cu ochiul liber un imens efort de cercetare. De aici și regretul de a avea în față un text pe care l-ai dori ceva mai consistent, cu ceva mai multe mărturii, cu ceva mai multe documente.

Nota mea: 9


Ioana Pârvulescu, „Întoarcere în Bucureștiul interbelic”, București, Editura Humanitas, 2012, 349 de pagini

Ioana Parvulescu Intoarcere in Bucurestiul interbelicAm început lectura cărții cu destul scepticism, după dezamăgirile provocate de lectura precedentelor cărți ale Ioanei Pârvulescu, „Viața începe vineri” și „În țara Miticilor”. Textul acesta este, însă, realmente bine articulat, foarte bine scris și extrem de „proaspăt”. Incursiunea în Bucureștiul interbelic nu păcătuiește nici printr-o excesivă idealizare a epocii și nici printr-o vehiculare a acelorași imagini și mituri, asociate de regulă cu evocarea interbelicului românesc. O singură nemulțumire: în câteva rânduri, Ioana Pârvulescu simte nevoia de a face referire la Bucureștiul secolului XXI. Ieșirea brutală din poveste, cu atât mai mult cu cât ea nu depășește lungimea câtorva fraze, e surprinzătoare și supărătoare. Atmosfera, atât de bine conturată până atunci, este cacofonic și strident întreruptă.

Nota mea: 9

Isaac Asimov, „The Complete Robot. The Definitive Collection of Robot Stories”, London, Harper Collins Publishers, 670 de pagini

Isaac Asimov the complete robot

Deși deranjantă metoda de a găsi astfel de titluri pentru o colecție, în definitiv, ca oricare alta marca Isaac Asimov, per ansamblu iubitorii de SF vor găsi între coperțile ei multe dintre capodoperele părintelui celor  trei legi ale roboticii. Cartea cuprinde și texte puerile, cu un final forțat, texte neinspirate, de tinerețe, însă marele ei merit e că evoluează calitativ. De departe, povestirile care o  au în centrul lor pe Susan Calvin, celebru robopsiholog, sunt cele mai izbutite. Personal, prefer povestirea „The Bicentennial  Man”, unul dintre cele mai bune texte SF pe care le-am citit în ultimii ani.

Nota mea: 8


Gabriel García Márquez, „News of a Kidnapping”, New York, Vintage International, 2008, 295 de pagini

Gabriel Garcia Marquez The news of a kidnappingCartea relatează, într-o manieră jurnalistică, episodul răpirii câtorva personalități columbiene de către Pablo Escobar, în încercarea sa de a negocia termenii propriei sale predări. E un text destul de greu de parcurs, parazitat de stilul lipsit de fantezie, caracteristic unui anume tip de discurs jurnalistic. În numeroase pasaje, Marquez anticipează întâmplările cu un amatorism scriitoricesc care surprinde la un scriitor de Nobel. Momentele emoționale sunt relativ bine descrise, însă stridenta alăturare a planurilor uman (realitatea trăită de ostatici și familiile lor) și politic (pasaje dedicate în întregime descrierii situației politice pe fundalul căreia se desfășoară acțiunea) duce la deranjante ruperi de ritm.

Nota mea: 6

George Steiner, „Maeștri și discipoli”, Editura Compania, 2005, 226 de pagini

George Steiner Maestri si discipoliCartea reunește o colecție de eseuri care analizează relația maestru-discipol, începând din Antichitate și până în epoca modernă. Erudiția lui Steiner nu se rezumă la înșiruiri de fapte relevante cultural sau analize ale relației maestru-discipol. Ca în atâtea alte scrieri semnate de Steiner, găsim aici o încercare de a descrie tendințe, de a arunca o privire către ce va însemna în viitor binomul maestru-discipol, în condițiile în care el va mai supraviețui așa cum îl știm noi astăzi. Deranjează ușor lipsa de coerență a eseurilor; unele dintre idei se regăsesc în aceeași formă în mai multe eseuri, lucru care se întâmplă și cu exemplele cu care Steiner lucrează. Pare că textele nu au fost suficient șlefuite pentru a fi transformate într-o carte.  

 

Nota mea: 8

Alan Lightman, „Einstein`s Dream”, Corsair, U.K, 2012, 142 de pagini

Alan Lightman Einstein s Dreams

Romanul îl are ca personaj  central pe Albert Einstein. Tânărul Einstein imaginează, în anticiparea teoriei relativității timpului, ce s-ar întâmpla în societate dacă timpul ar curge altfel decât  în modul convențional pe care îl cunoaștem. Ce  se întâmplă, de pildă, dacă viitorul  s-ar poziționa înaintea trecutului sau dacă am trăi într-o lume în care nu ar exista distincție între trecut, prezent și viitor?! În  fiecare capitol al romanului, asistăm la mici povești de viață care curg în strânsă dependență cu o nouă viziune despre timp. Deși ingenios, textului pare a-i lipsi o anume coerență a poveștii; narațiunea nu se dezvoltă decât fracturat, iar ingeniozitatea și fantezia subiectului e contracarată de sărăcia și banalitatea stilului, a modului în care Alan Lightman alege să spună o poveste.

Nota mea: 7


Suketu Mehta, „Maximum City. Bombay Lost and Found”, Vintage Books, New York, 2004, 546 de pagini

Suketu Mehta Maximum cityRomanul debutează cu scena întoarcerii naratorului (de origine indiană), alături de întreaga sa familie, de la New York la Mombay. În primele aproximativ 100 de pagini este descrisă aventura readaptării la un spațiu debusolant, schizoid pe alocuri, Mombay-ul secolului XXI. Umorul, ironia, forța extragerii detaliului semnificativ, stilul dezinhibat, toate creează cititorului impresia că se află în preajma unui demers narativ cu un imens potențial. Treptat,  însă, textul se transformă într-unul jurnalistic, concentrându-se asupra vieții orașului, a excepționalismului unei aglomerări urbane atât de specifice, a tipologiilor umane ce populează fostul Bombay, a intereselor politice și legilor care au transformat orașul în ceea ce este el azi.  Este exact momentul în care textul începe să devină plictisitor, sec, rece. Personajele inițiale trec în fundal, problematica explorată până atunci este abandonată destul de brutal, totul transformându-se într-o serie interminabilă de reportaje. În final, supărătoare este această incoerență, fractură între prima parte a romanului și finalul lui.

Nota mea: 6

Michel Houellebecq, „Lanzarote”, Vintage, 2004, 91 de pagini

Michel Houellebecq LanzaroteUn text de duminică care se citește repede și are toate șansele să fie uitat tot la fel de repede. Blazat și îngrozit la  ideea apropierii unui An Nou ce are toate șansele să fie unul ratat,  ca și precedentele, naratorul intră într-o agenție turistică și cumpără un pachet turistic către Lanzarote. Aici, cum altfel, își găsește , ca partenere de sex, două turiste germane. Povestirea  e monotonă și insipidă, cu pasaje din care lipsește orice political corectness (în special pasajele despre musulmani). Singurul moment în care ai putea, eventual, intui că te afli în preajma unui scriitor important sunt cele dedicate prototipurilor de turiști, bine scrise, cu o relativă intuiție a personajului și o doză necesară de umor.

Nota  mea: 6

Roberto Bolaño, „Distant Star”, the Harvill Press, London, 154 de pagini

descărcareDeși cu mult mai bun decât „Amulet”, textul nu strălucește prin nimic. Noul copil teribil al literaturii chiliene construiește un text ce are în centrul său un personaj care cochetează cu arta experimentală, cu arta ca performance. După ce  scrie versuri, desenând literele pe cer, cu ajutorul unui avion pe care îl pilotează, în fața unei  mulțimi gata să se extazieze (aluzie ironică la un gest relativ cunoscut istoricilor literari), după ce organizează o expoziție de fotografii cu victimele pe care le ucisese  de-a lungul vremii, artistul-criminal în serie (Alberto Ruiz Tagle, alias Carlos Wieder) se înfățișează cititorului, la finalul textului, ca o metaforă care, pentru cei nefamiliarizați cu America Latină, rămâne, în bună măsură, indescifrabilă. De altfel, tocmai acesta este reproșul care poate fi adus romanului: e mult prea ancorat într-o realitate specifică.

Nota mea: 7

Lasha Bugadze, “Te Literature Express”, Bakur Sulakauri Publishing, Tbilisi, 2012, 274 de pagini

Lasha Bugadze The literature expressO carte bine scrisă, deşi subiectul e unul tratat în gamă minoră. O serie de scriitori din Europa, în special din cea fostă comunistă, sunt invitaţi într-un tur al Europei. Călătoria are loc cu trenul iar naratorul, un mediocru scriitor georgian, povesteşte, cu umor şi autoironie, peripeţiile prin care trece. Sunt de remarcat pasajele despre complexele locuitorilor fostului spaţiu sovietic la ciocnirea cu Europa, despre stereotipiile şi aversiunile etnice pe care aceştia le cultivă în mod tradiţional. E aproape o înfruntare între două feluri de a privi în jur. Ingenioasă pare a fi împletirea celor două planuri: povestea relatată de narator şi scrisorile câtorva altor scriitori care, uneori, oferă o versiune diferită a poveştii naratorului. Nu putea lipsi nici o poveste de dragoste care, în final, se dovedeşte a fi o ficţiune în interiorul altei ficţiuni. Un metatext a cărui găselniţă scriitoricească de final e, totuşi, uşor dezamăgitoare prin lipsa ei de originalitate şi pronunţatul ei infantilism.

Nota mea: 8


Harper Lee, „To Kill a Mokingbird”, Arrow Books, London, 2010, 315 pagini

images O carte mediocră, dominată de nostalgii bucolice și cu un deranjant discurs etic, sapiențial pe alocuri. Acțiunea se petrece într-un mic orășel din sudul Statelor Unite, în 1930. Povestea e spusă la persoana I, iar naratorul e Scout Finch, o fetița crescută de un tată avocat. Pe fundalul vieții de familie, cu vecini relativ bine portretizați, ni se transmite câte ceva despre rasism și atitudinea micii comunități față de afro-americani. Atticus Finch, de departe cel mai bine realizat personaj, apără un tânăr de culoare acuzat pe nedrept că ar fi violat o adolescentă (albă). Deși nevinovat, tânărul e, în primă instanță, condamnat si, mai apoi, ucis în închisoare, în timp ce, în așteptarea apelului, încearcă să evadeze. Cititorul nu poate scăpa de senzația că citește un roman de duminică, facil, cu un subiect care, deși are potențial, e aproape integral ratat. Dialogurile sunt superficiale, descrierile plictisitoare, iar narațiunea nu se ridică din zona poveștii siropoase.

Nota mea: 6

Varujan Vosganian, “Cartea şoaptelor”, Iaşi, Editura Polirom, 2012, 494 de pagini

Varujan Vosganian cartea soaptelorO carte magistral scrisă. Găsiţi aici o limbă română pe care, personal, n-am mai întâlnit-o în vreo carte citită până acum. Naturaleţea frazării e combinată cu un anume soi de complexitate a frazelor care, deşi arborescente, fascinează prin cadenţă. Ironia şi umorul au un aer robust, hotărât, alegerea cuvintelor şi tonul lor, aşezat şi tăios în acelaşi timp, mă fac să cred că, judecând după acest text, Vosganian e, poate, cel mai de seamă povestitor al literaturii române a ultimelor decenii. Cartea vorbeşte despre genocidul împotriva armenilor şi despre tragediile unei comunităţi, fără patetism gratuit, fără încrâncenare inutilă, reuşind salturi temporale, înainte şi înapoi, uneori pe durata a doar câteva paragrafe. O uluitoare putere de sinteză şi de surprindere a detaliului semnificativ, chiar atunci când el e, evident, ficţionalizat. Personajele au consistenţă, individualitate, forţă. Din secolul XIX şi până în secolul XXI, Varujan Vosganian  are fenomenala capacitate de a selecta pasajul care se potriveşte cel mai bine lucrurilor pe care vrea să le transmită, de a face conexiunile cele mai neaşteptate, sublime, între fapt şi metaforă. De departe, pasajele cele mai pline de încărcătură emoţională sunt cele care se referă la convoaiele de armeni, deportaţi până la Deir-Ez-Zo,r şi penultimul capitol, dedicat răspunsurilor la întrebarea „Ce-o să se întâmple acum?”.

Nota mea: 10


Ingeborg Bachmann, Paul Celan, “Correspondence”, translated by Wieland Hoban, Seagull Books, 2010, 380 de pagini

Paul Celan Ingeborg Bachmann CorrespondenceCartea cuprinde corespondenţa Ingeborg Bacham – Paul Celan, Paul Celan – Max Frisch şi Ingeborg Bachmann – Giséle Celan-Lestrange. Povestea zbuciumată de dragoste dintre Celan şi Ingeborg Bachmann devine, pe alocuri, imposibil de urmărit din cauza notelor excesiv tehnice, câteodată aride, de un relative interes doar pentru istoricii literari. Mai mult, cititorul simte uneori nevoia unor explicaţii prin note şi nu le primeşte, în vreme ce note absolut lipsite de relevanţă parazitează inutil textul. Lungile tăceri dintre scrisori nu sunt urmate de o explicaţie a editorilor, astfel că textul se citeşte cu frustrarea permanentă de a asista la conflicte şi situaţii despre a căror rezolvare nu ni se oferă niciun indiciu. De remarcat corespondenţa Ingeborg Bachmann – Giséle Celan-Lestrange, de departe cea mai tensionată şi lirică dintre schimburile de scrisori din carte. Textele de final, ce stabilesc legătura dintre povestea de dragoste şi modul în care ea se reflectă în operele celor doi scriitori sunt nu numai plictisitoare, dar şi forţate câteodată. Singura motivaţie pentru a continua lectura e destinul tragic al personajelor şi al poveştilor lor.

Nota mea: 7 

Florina Ilis, “Vieţile paralele”, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2012, 690 de pagini

Florina Ilis Vietile paraleleO carte ce te face automat să respecţi volumul de muncă, de cercetare ce se ascunde în spatele ei. Ultimii ani ai vieţii lui Mihai Eminescu sunt descrişi în paralel cu eforturile posterităţii de mistificare, de ideologizare a lui Eminescu. Nu mă pot, totuşi, abţine de la observaţia că textul e scris destul de neglijent, cu obositoare (deşi intenţionate) explicaţii inutile, reluări ale subiectului, între paranteze, atunci când nu e cazul (tot intenţionat, desigur) şi diluarea excesivă a subiectului, în sensul că, de multe ori, Florina Ilis are aici nevoie de un numar prea mare de pagini pentru a exprima o idee, a descrie o întâmplare. Intercalarea unui plan narativ în care Securitatea îşi pune agenţii pe urmele poetului, deşi interesantă ca tehnică de lucru, mi se pare eşuată prin lipsa de concentrare asupra esenţialului. Prea mulţi agenţi, sub sau fără acoperire, prea multe pasaje inutile, care pot lipsi fără să aducă nici cel mai mic deserviciu textului în general. Personal, prefer “Cruciada copiilor”, o capodoperă care nu a beneficiat, însă, de „senzaţionalismul” subiectului literar din “Vieţile paralele”.

Nota mea: 8

Chuck Palaniuk, „Diary”, First Anchor Books Edition, Septemner 2004, 173 de pagini

Chuck Palaniuk DiaryUn roman bizar din multe puncte de vedere. E povestea unui cuplu, Misty şi Peter. Cei doi se întâlnesc la şcoala de arte, se căsătoresc pentru ca, mai apoi, Misty să descopere că mariajul lor e parte a unui plan diabolic. Peter, locuitor al unei insule, se căsătoreşte doar pentru ca, în urma unor ritualuri oculte, să o transforme pe Misty într-un artist de geniu care, prin operele ei, să asigure bunăstarea financiară a locuitorilor insulei. Misty e, de fapt reîncarnarea unor femei care, odată la patru generaţii, au acelaşi destin. Peter lucrează în construcţii, lăsând în pereţii fiecărei case renovate mesaje pe care Misty  le va decoda treptat. Naraţiunea e atât de elaborată, încât ea nu poate fi, pur şi simplu, povestită. Palaniuk deţine arta de a lucra cu personajele, de a translata brusc, cu o uşurinţă de invidiat dinspre un plan narativ spre altul. Un text extrem de bine scris, în ciuda anumitor stângăcii stilistice.  Un scriitor absolut original, care scrie aşa cum nu s-a mai scris.

Nota mea: 9


Tennesee Williams, „The Night of the Iguana and Other Stories”, Hachette India, 2009, 174 de pagini

Tennesee WilliamsO excelentă colecţie de povestiri. Constanta lor este personajul principal, mai mereu unul recrutat din realitatea uşor recongnoscibilă, personaj care, însă, trăieşte, într-un fel sau altul drama unui marginal, fie că e vorba de homosexuali, de simpli muncitori sau condamnaţi la moarte. Pe lângă povestirea ce dă şi titlul cărţii, se remarcă textul „One Arm”. Un sportiv cu un trup superb îşi pierde unul dintre braţe într-un accident de maşină şi îşi câştigă existenţă vânzându-şi trupul. În urma unui bizar concurs de împrejurări, ajunge să fie condamnat la moarte pentru crimă, iar în temniţă, cu puţin înaintea executării, trăieşte câteva revelaţii povestite simplu, dar cu forţă şi stil. Se vede pretutindeni ochiul şi mâna dramaturgului care-şi foloseşte abilităţile până şi în proză scurtă.

Nota mea: 10

Chinua Achebe, „An Image of Africa”, Penguin Books, 2010, 107 pagini

Chinua Achebe An Image of AfricaEdiţia conţine două eseuri, primul dintre ele fiind celebra critică, în termeni postcoloniali, a romanului lui Joseph Conrad, „Heart of Drakness”. Al doilea text, mult mai amplu, este o analiză asupra situaţiei Nigeriei, începând cu momentul independenţei ţării. Surprinde virulenţa şi argumentul facil pe care Achebe îl foloseşte în încercarea lui de a demonstra că „Heart of Darkness” este o carte rasistă; autorul aplică lui Conrad principii de care acesta nu putea ţine cont pentru simplul motiv că ele s-au răspândit în conştiinţa socială mult după 1899, data la care polonezul îşi publică romanul. În al doilea eseu, interesant pentru cititorul român sunt paralele care se pot face între situaţia României şi cea a Nigeriei, multe dintre criticile lui Achebe putând fi perfect transplantate în spaţiul românesc. Şi aici, însă, se ridică suspiciunea de naivitate. O lectură plăcută, totuşi.

 

Nota mea: 7 

Umberto Eco, „Opera deschisă”, Piteşti, Editura Paralelea 45, 2005, 283 de pagini

Umberto Eco Opera deschisaO colecţie de eseuri care propune cititorului aproape o nouă estetică sau, dacă nu, cel puţin un set de instrumente teoretice care redefinesc opera artistică în general. Ultimele două eseuri, „Zen şi Occidentul” şi „Modul de formare ca angajare în realitate” sunt, pe alocuri, magistral scrise. Primul dintre ele stabileşte chiar câteva dintre paradigmle culturale fundamentale sub zodia cărora funcţionează Europa, sau cel puţin Vestul ei, într-o viziune europocentristă. Ceea ce umbreşte, pe alocuri, lectura e preferinţa, în anumite zone, pentru bibliografia italiană, preferinţă în subtil dezacord cu ideea generală a cărţii. Un text greu, care manevrează cu dexteritate zone culturale diferite.

Nota mea: 8

Mary Shelley, „Frankenstein”, Bucureşti, Editura Univers, 2009, 226 de pagini

Mary ShelleyUnul dintre cele mai puternice mituri impuse de vreun text literar, „Frankenstein” este povestea unui tânăr care, pasionat de ştiinţă, creează o fiinţă umană grotescă, ce va ajunge să sufere de singurătate şi izolare. La refuzul lui Frankenstein de a-i crea o parteneră de viaţă, monstrul se răzbună, ucigând o bună parte din familia creatorului. În cele din urmă, odată cu moartea creatorului survine şi sinuciderea creaturii. Ingenioasă redarea poveştii din diferite perspective, printr-o succesiune de scrisori redactate de personajele principale. Totuşi, dialogurile, tipice începutului de secol XIX, surprind neplăcut cititorul modern prin patetismul lor exagerat şi lipsa de ingeniozitate. Există destule momente în care climaxul e, pur şi simplu, distrus de aceste dialoguri. Cel mai bun exemplu este prima conversaţie între doctorul Frankenstein şi creatura sa, moment de maxim dramatism, ruinat de puerilitatea schimbului de replici.   

Nota mea: 6

Ben Okri, „The Famished Road”, Vintage, 2003, 583 de pagini

descărcareRomanul spune povestea unui copil, născut într-o familie săracă dintr-un sat nigerian. Superstiţiile locului spun că Azaro este un copil-spirit. Okri alternează halucinant planul realităţii cu cel al imaginaţiei; naraţiunea se desfăşoară la persoana I, iar personajul copil-narator evadează frecvent din lumea reală în ceea a oniricului. Aceasta este, în acelaşi timp, şi calitatea şi defectul romanului lui Ben Okri. Perspectiva copilului devine, de multe ori, inadecvată; autorul e forţat să îl facă pe Azaro să înţeleagă lucruri a căror descriere depăşeşte cu mult statura personajului-copil. Această senzaţie de inadecvare este destul de prezentă. În plus, ultimele pagini ale textului se transformă în declaraţie politică, deşi cursul întregului text, vreme de 500 de pagini, nu indică, nu anticipează o asemenea transformare.

Nota mea: 7

Rui Zink, „Cititorul din peşteră”, Bucureşti, Editura Humanitas, 2008, 97 de pagini

Rui ZinkUnul dintre cele mai infantile texte cu pretenţii pe care le-am citit în ultima vreme. Povestea are în centrul său un copil portughez care, ascunzându-se de gărzile regale, ajunge la bordul unui vas, unde este descoperit de unul dintre marinari. Ambarcaţiunea plecase în căutarea unui monstru mitic numit Anibalector (străvezie şi puerilă aluzie!), căruia îi place să citească. Copilul naufragiază, îl cunoaşte personal pe monstru, care îl iniţiază în tainele lecturii. Anibalector va fi capturat, dus într-un soi de grădină zoologică şi, mai apoi, eliberat de copil. Povestea e spusă cu un simplism enervant, aluziile intertextuale sunt mai mereu inadecvate, forţate, aşezate în corpul textului pentru a încerca să i se dea o oarecare consistenţă. E o carte ce respiră snobism prin toţi porii; lectura ei se poate face în câteva zeci de minute, în aşteptarea unui tren care întârzie. Parabolele şi metaforele sunt pompos pseudo-mistice…

Nota mea: 3 

Chinua Achebe, „Things Fall Apart”, Heinemann, 1986, 156 de pagini

Chinua AchebePovestea se desfăşoară în câteva sate din Nigeria, prezentate înainte şi după venirea omului alb. Personajul central încearcă din răsputeri să se integreze cât mai bine în lumea tradiţională, patriarhală a satului şi tribului său. Exilat în satul mamei sale pentru şapte ani, după ce ucide accidental un membru al tribului, Okonkwe revine în satul natal, pe care, însă, nu îl mai poate recunoaşte. Omul alb,venit iniţial pentru a propaga o nouă şi ciudată religie (creştinismul), ajunge să guverneze satul prin diverse instituţii care transformă radical existenţa localnicilor. Interesant este cum, în timp, din ce în ce mai mulţi localnici sunt incorporaţi noii administraţii. Din păcate, romanul e mult prea dens şi are o pronunţată tentă ideologică. E o adevărată revelaţie citirea  acestui text în conexiune cu „Heart of Darkness”, roman pe care Chinua Achebe îl şi interpretează în manieră postcolonială într-un text ulterior, „An Image of Africa: Racism in Conrad’s „Heart of Darkness”” .

Nota mea: 9


Aravind Adiga, „Between the Assassinations”, London, Atlantic Books, 361 de pagini

Aravind AdigaUn excelent text, relevant pentru cine doreşte să cunoască realitatea contemporană a Indiei. Acţiunea cărţii se petrece într-un sat fictiv, Kittur, între 1984, anul asasinării Indirei Gandhi, şi 1991, când este asasinat Rajiv Gandhi (de aici şi titlul). În fiecare capitol ni se spune povestea câte unui personaj sau grupuri de personaje; ei sunt aleşi în aşa fel încât, la finalul lecturii, suntem familiarizaţi cu problemele şi viziunea unor oameni aparţinând diferitelor caste şi condiţii sociale. Corupţie, politică, rolul femeii în societate, violenţa Indiei de azi, tensiunea între musulmani şi hinduşi, toate se desfăşoară în faţa cititorului, descrise cu o combinaţie extrem de reuşită de cinism, ironie şi umor (calităţi pe care le vedem din plin şi în precedentul roman al autorului, „The White Tiger”). Totuşi, pentru cititorul fără vreun contact cu India contemporană, care asociază India exclusiv spaţiului misticii şi spiritualităţii, unele subtilităţi ale romanului pot trece neobservate.

Nota mea:9  


Joseph Conrad, „Heart of Darkness”, Penguin English Library, 2012, 124 de pagini

descărcareCitit, mai nou, în termenii criticii postcoloniale, drept un roman scris din perspectiva colonizatorului, „Heart of Darkness” rămâne, totuşi, un text a cărui valoare depăşeşte capacitatea ideologiei de a privi, câteodată, lucrurile răsturnat. Povestea începe pe un vas de croazieră pe Tamisa, unde Marlow le povesteşte prietenilor despre aventura lui în Congo. Acolo, Marlow intră în contact, deopotrivă, cu nativi folosiţi ca sclavi şi lăsaţi, la primul semn de boală, să moară, dar şi cu un european (domnul Kurtz) care, orbit de ideea de a aduna cât mai mult fildeş, îşi pierde uzul raţiunii, lăsându-se idolatrizat, asemenea unei zeităţi, de către diverse triburi locale. De remarcat desele pasaje în care, în ciuda poveştii şi dramatismului ei, naratorul descrie peisajele ca fiind dominate de… linişte. Pe tot parcursul textului, voluntar, de vreme ce există pasaje explicite în acest sens, Conrad adresează cititorului o întrebare uneori abrupt formulată, alteori subtil articulată: în relaţia colonizator – colonizat, cine e sălbaticul?

Nota mea: 10


James Hogg, „The Private Memoirs and Confessions of a Justified Sinner”, Wordsworth Classics, 2003, 199 de pagini

imagesPublicat în 1824, textul este, indubitabil, o capodoperă. Povestea se petrece în Scoţia, la începutul secolului XVIII, pe fondul dezvoltării, în interiorul calvinismului, a ideii că Dumnezeu are un număr de „aleşi” care, orice ar face pe parcursul vieţii lor, nu pot fi decăzuţi din această calitate (de aici ideea de „justified sinner”). Cartea debutează cu câteva însemnări ale editorului, după care, Robert, personajul principal, îşi povesteşte viaţa, de la naştere, trecând prin momentul în care a fost primit în rândul celor aleşi şi, motivat de ideea că lucrează în numele lui Dumnezeu, a început să ucidă „necredincioşi”. Încă de la început, Robert este asistat de un alt personaj, care are abilitatea de a-şi schimba înfăţişarea şi pe care îl ghicim ca fiind Diavolul însuşi sau un ucenic de-al său. Romanul poate fi citit în nenumărate chei: ca roman gotic, ca experienţă a fundamentalismului religios, ca roman de mistere sau chiar roman poliţist. Paginile sale cele mai reuşite sunt acelea în care Robert, după ce iniţial încearcă să justifice crimele cu argumente teologice, realizează că se află în prezenţa unui personaj malefic, de care, însă, nu mai poate scăpa. O excelentă şi modernă parabolă, calitate la care se adaugă şi exotismul limbii în care este scris romanul.

Nota mea: 10

Mircea Eliade, „Texte legionare şi despre românism”, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2001, 160 de pagini

imagesCartea, ca obiect, este execrabil editată. Unele texte sunt abia lizibile. Cât despre conţinut, e mai mult decât interesant să constaţi naivitatea unui Eliade încă tânăr în vremea când publica articolele reunite în această carte. În acelaşi timp, unele luări de poziţii sunt extrem de pertinente, făcând dificilă etichetarea lui Eliade drept „legionar” şi „antisemit”. Stilul este unul cu mult aplomb, umorul este dur, ofensator pe alocuri, sentinţele sunt specifice presei interbelice. Un document, desigur incomplet, la care se adaugă o prefaţă lămuritoare a lui Mircea Handoca.

Nota mea: 7

Marta Petreu, „Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian”, Iaşi, Editura Polirom, 2010, 314 pagini

Marta PetreuO carte cu un ton inchizitorial, pasaje în care Marta Petreu scrie despre Sebastian cu înţelegerea pe care ar putea-o avea o precupeaţă dintr-o piaţă de zarzavaturi faţă de complicata perioadă a interbelicului românesc. Preocupată de analiza perioadei pe care Sebastian a petrecut-o la „Cuvântul”, de articolele antidemocratice, antisemite, fasciste pe care Sebastian le-ar fi scris sub influenţa directă a „diavolului” (Nae Ionescu), Marta Petreu uită să-şi pună în acord verdictele cu citate semnificative, astfel că se creează permanent o falie între ceea ce ea afirmă şi textele citate ca argument. În plus, supoziţiile autoarei se întemeiază pe fragmente, ignoră contextele care nu-i convin. Ceea ce surprinde e virulenţa limbajului. Sebastian e făcut, rând pe rând, „slugă”, „sado-masochist”, „depresiv”, scriitor care scrie „într-o turmentare vădită”, textele sale sunt „împieliţate”, „îndrăcite”, se aminteşte despre relaţia cu Nae Ionescu, sugerându-se, în termeni freudieni, homosexualitatea lui Sebastian pentru ca, mai apoi, Marta Petreu sa simtă nevoia să spună că atât Eliade, cât şi Sebastian erau „amândoi heterosexuali, de altfel” etc. Surprinzătoare desfăşurare de forţe pentru a demonstra, până la urmă, absolut nimic.

Nota mea: 3

Junnosuke Yoshiyuki, „Până la lăsarea serii”, Bucureşti, Editura Trei, 2008, 186 de pagini

descărcarePoveste a unei legături între o tânără care doreşte să se căsătorească virgină şi un bărbat mai în vârstă, căsătorit, romanul este dezamăgitor în primul rând din cauză că rămâne mereu la suprafaţa lucrurilor. Cititorul nu asistă la nimic altceva în afara unei naraţiuni care arde destul de repede, devenind uşor plictisitoare. Amuzant este textul de pe coperta patru, care nu are mare legătură cu romanul, dovadă că cel care l-a scris nu s-a obosit să-l citească. Ni se vorbeşte acolo de gelozia unui bărbat în vârstă, despre minciună şi înşelătorie, lucruri inexistente… Una peste alta, un roman care se citeşte uşor şi din care există mari şanse să nu-ţi mai aminteşti nimic odată cu trecerea anilor.

Nota mea: 4

Mihail Sebastian, „Accidentul”, Bucureşti, Jurnalul Naţional, Editura Litera, 276 de pagini

imagesUn roman care plăteşte un mult prea mare tribut calităţilor de dramaturg ale lui Sebastian: patetism, patos, retorică grandilocventă, comprimarea nepermisă a naraţiunii, existenţa unor coincidenţe forţate, lipsite de veridicitate. Textul ne vorbeşte despre povestea de dragoste între Paul, un avocat, şi Nora, profesoară de franceză; el, blazat şi suferind în amor, ea, natură calmă, capabilă de transformări radicale, trecând de la sensibilitate la autoritate. Fără să fie un roman excelent, e, totuşi, o lectură nu întru totul lipsită de farmecul ei. Sebastian ştie să-şi spună poveştile, chiar şi atunci când ele nu au cine ştie ce potenţial.

Nota mea: 6  

Dan Lungu, „Sunt o babă comunistă”, Iași, Editura Polirom, 2011, 193 de pagini

imagesFără să aibă o construcție narativă spectaculoasă sau complexă, romanul este extrem de bine scris. E povestea unei pensionare ce are nostalgia comunismului. Își amintește din comunism acele momente care au făcut-o fericită, comparându-le cu ceea ce s-a întâmplat după. Totul pornește de la un telefon pe care i-l dă fiica ei, acum stabilită în Canada, care o roagă să nu voteze cu comuniștii. Personajul e foarte bine conturat, problemele de conștiința nu sunt false, stilul e unul proaspăt, fără artificii inutile, fără tușe de patetism. O poveste care creează o tipologie atât de prezentă în societatea noastră, dar încă timid reprezentată în literatură: nostalgicii comunismului.

Nota mea: 9 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s