Topul cărților citite în 2019


În august 2009, am început să public pe blog impresii de lectură despre cărțile pe care le citeam. Două au fost motivele: în primul rând, frustrarea de a nu-mi mai putea aminti cu exactitate unde am citit despre o anume idee, unde am întâlnit o anume replică sau personaj care m-au fascinat și, în al doilea rând, necesitatea pragmatică de a avea la îndemână o bibliografie rezonabilă pe care s-o pot folosi în textele mele despre literatură. Firește, pe vremea aceea aveam și iluzia că, într-un fel sau altul, cărțile despre care scriu ar putea fi o invitație și o recomandare de lectură pentru cei care mi-ar fi vizitat blogul. La peste 10 ani distanță de la momentul în care am publicat primele impresii de lectură, nu mai pot avea asemenea iluzii.… Citește mai mult Topul cărților citite în 2019

Zgomotul de fond


Literatura motivațională este un hibrid fraudulos, cu puternice accente de ridicol. De ce hibrid? Pentru că, deși se alimentează cu ficțiuni, pretinde explicit că posedă soluții miraculoase. Este, dacă acceptați analogia, echivalentul vraciului care vindecă prin atingeri și cu puterea minții. Medicul ezitant, care are mereu nevoie de teste, radiografii și analize pentru a încerca un diagnostic, se află în dezavantaj față de vraciul sigur pe el, cu răspuns ferm la toate întrebările și, câteodată, cu tarife mai mici. Literatura motivațională creează, la nivel colectiv exact ceea ce pretinde că vindecă: imense depozite de angoase și frustrări.… Citește mai mult Zgomotul de fond

Inadecvarea


„Omul Vitruvian” al lui da Vinci este, probabil, cea mai puternică imagine a Renașterii ce populează mentalul colectiv al omului modern. E imposibil ca o persoană cât de cât educată să nu fi văzut, cel puțin o dată în viață, desenul lui da Vinci, realizat undeva în ultimul deceniu al veacului al XV-lea. E drept că, deși imaginea în sine e destul de populară, semnificațiile ei rămân, adesea, obscure, incomplet înțelese. Ceea ce trebuie spus din capul locului e că „Omul Vitruvian” e popularizat de da Vinci, însă ideea aparține unui arhitect roman care a trăit în primul secol î.Hr. În buna tradiție a Renașterii, Leonardo da Vinci încearcă să creeze o legătură peste timp cu Antichitatea greco-romană, privită ca sursă de cunoaștere și contrapondere la Evul Mediu întunecat. Ce semnifică, așadar, „Omul Vitruvian”? În primul rând, ideea de proporție; frumusețea înțeleasă ca proporție și proporția corpului uman înțeleasă ca măsură a tuturor lucrurilor pe care omul le creează … Citește mai mult Inadecvarea

Haruki Murakami, “1Q84, the Complete Trilogy”, Vintage, London, 2012, 1336 de pagini


O carte supraevaluată, dacă nu cumva și un scriitor supraevaluat… Povestea avansează enervant, cu viteza unui melc leneș; personajele, desi au potential, se trezesc în situații în care nu mai știu ce să spună, nu mai știu ce să facă… Rămâne un mister de ce ar avea cineva nevoie de 1318 pagini pentru a spune povestea banală a două personaje care se iubesc (Tengo și Aomame) și care sunt menite a fi împreună, în ciuda destinelor individuale care-i separă. Tengo și Aomame se trezesc dintr-o dată într-o lume cu două Luni, similară lumii descrisă de Tengo într-un roman ce aparține unei adolescente și pe care el, la rugămintea editorului, îl rescrie. În această lume, pe care Aomame o botează 1Q84, aveam Oameni Mici care creează bizare c… Citește mai mult Haruki Murakami, “1Q84, the Complete Trilogy”, Vintage, London, 2012, 1336 de pagini

Cronica unui război anunțat: științele umaniste vs. științele exacte


Acela care nu poate fi mulțumit doar de existența științelor exacte are nevoie de un loc înspre care să-și îndrepte privirea. Dacă locul acela e ocupat de pseudo-alchimiștii lui Coelho, evident, științele umaniste vor lua drumul către insectarul istoriei, parte a unui gigantic muzeu care adăpostește creaturi pe cale de dispariție sau demult dispărute.

Citește mai mult Cronica unui război anunțat: științele umaniste vs. științele exacte

Jurnal găgăuz (XII)


La universitate, suntem invitați să ascultăm prelegerea profesorului S.C, venit din România. Unul dintre cei care țin discursuri (român) nu știe prea bine unde se află. Probabil că pentru el, Chișinăul, Comratul și Tiraspolul sunt doar trei orașe oarecare ale aceleiași țări… Îi numește pe găgăuzi „frați” și, pentru o clipă, mi-e teamă că are să vorbească despre „podul de flori” de peste Prut… nu se ajunge, totuși, până aici. Rămân cu regretul și enervarea că, deși între Comrat și Chișinău sunt doar o sută de kilometri, iar între Comrat și prima localitate din România cam tot atât, știm atât de puține unii despre alții. Din păcate, pe aici, prin Balcani și în lumea post sovietică, cei care știu puține sunt și cei care vorbesc cel mai mult…… Citește mai mult Jurnal găgăuz (XII)

Cătălin Dorian Florescu, „Maseurul orb”, Iași, Editura Polirom, 2014, 319 pagini, traducere din limba germană de Mariana Bărbulescu


Arogant, agresiv și enervant, Cătălin Dorian Florescu are o foarte bună părere despre performanțele lui scriitoricești. Ca mulți scriitori cărora succesul nu le poate alunga frustrările, el vorbește, firește, pe un alt ton atunci când se adresează unei audiențe din Vest, dovedind, în felul acesta, că nu s-a dezbărat de mârlănia esticului ajuns, printr-un accident biografic, într-o țară cu mult mai dezvoltată decât cea în care s-a născut. Știind toate acestea, am început lectura romanului cu destulă suspiciune. La fiecare pagină, mi se părea că aud vocea lui Dorian Florescu, disprețuitoare și suficientă. Romanul nu e deloc rău… Teodor Moldovan, un român care emigrează în Elveția, se întoarce în România, după … Citește mai mult Cătălin Dorian Florescu, „Maseurul orb”, Iași, Editura Polirom, 2014, 319 pagini, traducere din limba germană de Mariana Bărbulescu

A reciti o carte…


Așa cum obiectele pot genera emoții colective, sau poate chiar mai mult decât atât, cărțile sunt, câteodată, indicatorii unei stări anume. O stare pe care, nostalgic, dorim să o retrăim. Nemaiavând acces la mine cel de la 21 de ani, încerc un surogat… recitesc ceva suficient de puternic, asociat de memoria mea afectivă acelei vârste, în așa fel încât să mă trezesc aruncat în timp, către momentul la care acum, din motive obiective și insurmontabile, nu mă mai pot întoarce. Cartea recitită capătă, astfel, funcția unei fotografii. Ea este un portal deschis către o lume inexistentă, întreținând iluzia unei călătorii în timp. Tocmai de aceea, cărțile recitite nu sunt neapărat cărți bune, cărți validate estetic, ci cărți cu potențial de retrăire a unei emoții personale. Actul recitirii este un act al reconstituirii emoției. El nu depinde de carte în sine, ci de atitudinea inițială a cititorului, în momentul întâlnirii prime cu textul.… Citește mai mult A reciti o carte…

Charles Dickens, „Marile speranțe” (2 vol.), București, Editura Adevărul Holding, 2008, 576 de pagini, traducere de Veronica Focșeneanu


Întoarcerea la clasici are, întotdeauna, avantajul unei eterne redescoperiri. Povestea lui Dickens are în centrul ei un personaj (Pip) al cărui destin e covârșitor influențat de moștenirea, în chip misterios, a unei averi considerabile. Odată cu apariția ei, structura internă a personajului se modifică pentru ca, în cele din urmă, Pip să redevină cel care a fost, în momentul în care averea este pierdută. Sunt tonice umorul și ironia lui Dickens. Firește, nu… Citește mai mult Charles Dickens, „Marile speranțe” (2 vol.), București, Editura Adevărul Holding, 2008, 576 de pagini, traducere de Veronica Focșeneanu

Oamenii-insulă în căutarea timpului liber pierdut


Senzația cvasiunanimă e că lectura lărgește orizonturi, că ne face mai receptivi la ceea ce se petrece în afara noastră, că ea ar fi, deci, un antidot al alienării moderne. Aceasta pare a fi, totuși, nimic altceva decât o viziune romantică. Dacă ar exista un sondaj care să ne spună cam ce anume citește fiecare dintre noi, probabil am ajunge la concluzia că lecturile sunt și ele subsumate sferei intereselor noastre profesionale sau personale. Ele contribuie, deci, mai degrabă, la consolidarea cunoștințelor noastre în interiorul unor granițe clare decât la expansiunea conștiinței noastre de cititori către alte teritorii.… Citește mai mult Oamenii-insulă în căutarea timpului liber pierdut

Topul cărților citite în 2016


Suntem, iată, gata să ne încheiem socotelile cu anul 2016. Cum, la final de an, a devenit deja o traditie (de prost-gust, dar o tradiție, totuși) să ne îndeletnicim cu fel și fel de topuri, m-am gândit că nu se face ca tocmai blogul meu să rămână fără niciun top. Așadar, în cele ce urmează, topul… cărților citite în 2016 de către subsemnatul. O precizare: singurul criteriu în notarea cărților a fost gustul personal. Am încercat să argumentez de ce am considerat cutare sau cutare carte bună sau, dimpotrivă. Firește, argumentele e posibil să nu convingă întotdeauna. Nicio tragedie…

Pe măsură ce îmbătrânesc, mă revoltă din ce în ce mai tare reverența pe care, chipurile, trebuie să le-o acordăm cărților și autorilor, doar pentru că fac parte din vreun canon, manual sau istorie a literaturii. Tocmai de aceea, am citit fiecare autor, fiecare text, pe cât posibil, fără vreo prejudecată, ca și când ele, textele și numele autorilor, nu mi-ar fi spus nimic…… Citește mai mult Topul cărților citite în 2016

Jurnal găgăuz (VII)


Rolul meu aici e unul singur. Atunci când voi pleca, e necesar ca pe străzile din Comrat să vorbească mai multă lume în limba română decât acum. Sau, dacă nu s-o vorbească, măcar s-o cunoască. Nu sunt aici pentru a discuta idei, nu sunt aici pentru a încerca să modific percepții și mentalități. Va trebui să înțeleg asta și să mi-o repet periodic, cu voce tare. Altfel, mă tem că nu voi izbuti să realizez nimic… Câte dintre proiectele românești și nu numai au eșuat tocmai pentru că inițiatorii lor și-au dorit prea mult dintr-o dată, din vanitate, din orgoliu, din grandomanie sau dintr-o dictatorială vocație mesianică!… Citește mai mult Jurnal găgăuz (VII)

Gabriel Dimisianu, „Amintiri și portrete literare”, București, Editura Humanitas, 2013, 215 pagini


Cartea reunește 41 de texte, dedicate unor personalități literare, conturate subiectiv… amintiri, frânturi de amintiri și o perpetuă încercare de a reconstitui contexte istorice, literare etc. Dimisianu vorbește, printre alții, despre Tudor Vianu, Tudor Arghezi, Zaharia Stancu, Ov. S. Crohmălniceanu, Sorin Titel, Fănuș Neagu, Ștefan Bănulescu, Tiberiu Utan și alții, cunoscuți în împrejurări dintre cele mai diverse. Punctul forte al textelor mi se pare a fi tocmai stilul lui Dimisianu, degajat, suav-evocator, fără arborescențe stilistice inutile și fără exces de judecată, mai tot timpul preocupat să înțeleagă fenomene și mai deloc interesat de judecăți etice. Cu toate acestea, cartea apare ca fiind destul de inegală. Unele informații și… Citește mai mult Gabriel Dimisianu, „Amintiri și portrete literare”, București, Editura Humanitas, 2013, 215 pagini

Ilf și Petrov, „Vițelul de aur”, Iași, Editura Polirom, traducere din limba rusă de Tudor Mușatescu și Ion Mihail, revizuită și adăugită de Magda Achim, 2012, 376 de pagini


În final, Bender hotărăște să cumpere cu milionul obiecte de aur, încercând să treacă Nistrul, în România. La întâlnirea cu vameșii români, este descrisă o scenă antologică: Bender învățase, în rusă, câteva cuvinte pe care le strigă vameșilor: „Trăiască România mare!”. Vameșii români, deloc impresionați, îl jefuiesc și îl trimit înapoi, în Uniunea Sovietică. Satira este spumoasă, absurdul atinge, uneori, cote care îl debusolează pe cititorul … Citește mai mult Ilf și Petrov, „Vițelul de aur”, Iași, Editura Polirom, traducere din limba rusă de Tudor Mușatescu și Ion Mihail, revizuită și adăugită de Magda Achim, 2012, 376 de pagini

Susan Sontag, „În America”, București, Editura Univers, 2007, traducere și note de Cristiana Vișan, 383 de pagini


Pe fundalul descrierii Americii, se desfășoară povestea de dragoste dintre Maryna (căsătorită cu Bogdan) și tânărul scriitor Ryszard precum și aventurile homosexuale ale lui Bogdan… Citește mai mult Susan Sontag, „În America”, București, Editura Univers, 2007, traducere și note de Cristiana Vișan, 383 de pagini

Cartea-mărturisire


Aproape că nu există tragedie ori eveniment important pentru această planetă care să nu fie urmate de o carte-mărturisire. Există cazuri în care însemnările sunt făcute din chiar miezul evenimentului (celebrul jurnal al Annei Frank); alteori, supraviețuitorii, singuri sau în colaborare cu vreun jurnalist sau scriitor, își mărturisesc post-factum trăirile, în cărți care, invariabil, ajung bestsellers (a se vedea recentele cărți semnate de Malala Yousafzai, „Eu sunt Malala”, respectiv Nojoud Ali, „Divorțată la 10 ani”). În unele situații, mărturisirea îmbracă haina clasică și atrăgătoare a jurnalului literar, a autobiografiei; în altele, însă (și pe acestea le voi discuta), produsul literar finit nu mai poate fi atât de strict trecut în categoria jurnalului. Nu știu cu exactitate dacă fenomenul justifică o discuție despre o nouă specie literară. Și chiar de-ar fi așa, interesantă nu e această aridă etichetare a unei noi specii literare în sine, ci mecanismele care o fac posibilă și, mai ales, capacitatea acestui tip de scriitură de a-și găsi cititori, nu puțini și nici legați exclusiv de un anume areal geografic sau grad de edu… Citește mai mult Cartea-mărturisire

Dave Robinson și Judy Groves, „Câte ceva despre Platon”, București, Editura Curtea Veche, 2001, 176 de pagini


Traducere a unei celebre colecții („Introducing…”), cartea îl familiarizează pe necunoscătorul într-ale filosofiei cu gândirea lui Platon, dar și cu întregul context al filosofiei grecești ante- și post- Platon. Ilustrațiile și formatul de bandă desenată în care sunt prezentate informațiile sunt de un real ajutor. În doar puțin peste 150 de pagini, găsim sintetizate ideile filosofice și politice ale lui Platon, precum și miturile sale fundamentale. Sigur că pentru un pasionat de filozofie, o astfel de prezentare succintă care oferă iluzia că știi ce a gândit și a… Citește mai mult Dave Robinson și Judy Groves, „Câte ceva despre Platon”, București, Editura Curtea Veche, 2001, 176 de pagini

Charlotte Brontë, „Jane Eyre”, București, Editura Corint, 2015, 560 de pagini


Ediția de față e una excelentă, notele de subsol oferind explicații și lămuriri care ajută la înțelegerea romanului. Traducerea aparține Mirellei Acsinte, prefața este scrisă de Cornel Mihai Ionescu. Spre finalul textului, amuzantă mi se pare a fi remarca naratoarei referitoare la Adéle, fiica nelegitimă a domnului Rochester: „Pe măsură ce a crescut, o educație britanică sănătoasă a corectat în mare măsură defectele ei franțuzești […]”. Fraza vine să confirme magistral un tipar mental și anume prejudecăți ale epocii.… Citește mai mult Charlotte Brontë, „Jane Eyre”, București, Editura Corint, 2015, 560 de pagini

Vox populi…


Printre prăfuitele concepte care se încăpățânează să reziste în forme inactuale, perpetuându-se din programă școlară în programă școlară, se află și acelea de narator și scriitor/autor. Bunăoară, învățăm cu toții la școală că naratorul ar fi personajul care povestește un text, vocea care derulează povestea, iar scriitorul ar fi persoana în carne și oase care-și pune numele pe coperta cărții. Scriitorul e, deci, din start, prezumat bipolar. El, ca ființă umană, încetează să… Citește mai mult Vox populi…

Un fel de top 5


De curând, un cititor al blogului meu reacționa la o postare legată de cartea lui Horia-Roman Patapievici, „Partea nevăzută decide totul”. După un schimb de comentarii, respectivul cititor mi-a adresat o provocare căreia înțeleg să-i dau curs. Mi s-a cerut un top al ideilor care mi s-au părut a fi demne de reținut din lecturile mele recente. Deși ideea de top nu-mi surâde, provocarea în sine mi se pare a fi interesantă. Așadar, iată ideile:… Citește mai mult Un fel de top 5

Lucian Boia, „Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, interpretări”, București, Editura Humanitas, 2014, 119 pagini


O carte care, fără îndoială, e privită cu oareșice suspiciune de istorici, de vreme ce face un lucru cu care aceștia nu se prea împacă: propune o incursiune în imaginar și în istoria contrafactuală. Putea fi Primul război Mondial evitat? Cum ar fi arătat Europa în lipsa Primului război Mondial și, implicit, a celui de-al doilea (consecință directă a primului)? Eseurile sunt provocatoare, nelipsite de o anume rigoare și, cu toate acestea, cititorul lui Boia nu se poate să nu remarce că… Citește mai mult Lucian Boia, „Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, interpretări”, București, Editura Humanitas, 2014, 119 pagini

H.P. Lovecraft, „The best of H.P. Lovecraft. Blestemul din Sarnath”,  București, Editura Nemira, 2013, 439 de pagini.


O lectură exasperantă și dezamăgitoare. Considerat unul dintre titanii literaturii fantasy și horror, Lovecraft este un scriitor cu resurse extrem de reduse de imaginație. În covârșitoarea majoritate a textelor acestei cărți, el alege ca explicație pentru întâmplările neobișnuite prin care trec personajele două elemente de un infantilism enervant, repetitiv: visul și nebunia. Fără să știe să întrețină suspansul, H.P. Lovecraft are deosebitul talent de a strica finalurile poveștilor. Simte permanent nevoia de explicații logice, simte că trebuie să se ancoreze într-o anume zonă de real. Subiectele textelor nu sunt deloc diversificate, maniera de a povesti e una ternă, întreruptă nefericit de stupide observații personale și reflecții lipsite de inteligență. Textul final, „Între zidurile din Eryx”, are ceva potențial. Oamenii colonizează planeta… Citește mai mult H.P. Lovecraft, „The best of H.P. Lovecraft. Blestemul din Sarnath”,  București, Editura Nemira, 2013, 439 de pagini.

Antoine de Saint Exupéry, „Le Petit Prince”, Gallimard, 2007, 119 pagini


Celebrul text al lui Saint Exupery aproape că nu mai are nevoie de nicio prezentare. Un aviator al cărui avion s-a prăbușit în deșert face cunoștință cu micul prinț, un băiețel venit de pe o altă planetă. Micul prinț explorează șase alte planete înainte de a veni pe pământ, acolo de unde învață lecții de de la animale și are posibilitatea să se lanseze într-o adevărată aventură a cunoașterii. În cele din urmă, micul prinț pleacă spre casă, lăsându-și trupul în urmă. Textul, însoțit în ediția Gallimard de desenele autorului, poate fi citit pe atâtea paliere, încât uluiește prin simplitate și profunzime. Ironie, umor… Citește mai mult Antoine de Saint Exupéry, „Le Petit Prince”, Gallimard, 2007, 119 pagini

Michel Houellebecq, „Particule elementare”, Iași, Editura Polirom, 2012, 347 de pagini


În restul textului, Houellbecq preferă să-și piardă timpul descriind orgii, scene de masochism, masturbare sau diferite alte pasaje cu conotații sexuale. Interesante în sine, acestea, însă dau senzația unei enorme disproporții. După ce sute de pagini se vorbește despre declinul individual și colectiv al omului occidental, pe final, ca și cum s-ar fi plictisit sau ar fi fost grăbit de vreun editor, Houellbecq își ucide vreo trei personaje în doar câteva pagini și însăilează un epilog (de departe, cel mai interesant pasaj al romanului) cu totul și cu totul insuficient legat de mutația genetică a speciei umane.… Citește mai mult Michel Houellebecq, „Particule elementare”, Iași, Editura Polirom, 2012, 347 de pagini

„The Confessions of Saint Augustine”, New American Library, New York, 2009, 358 de pagini


O lectură greoaie, care poate fi parcursă doar dacă cititorul păstrează mereu în minte faptul că textul e scris la sfârșit de secol IV. Cartea, deși se vrea o autobiografie, conține foarte puține elemente de autobiografic, ele fiind frecvent parazitate de rugăciuni și invocații către divinitate. Deși Sf. Augustin afirmă că vorbește despre păcate grele, de neiertat în fața lui Dumnezeu, nu vorbește decât despre fapte banale ale vieții lui. Amuzante sunt paginile în care amintește despre episodul în care, copil fiind, a furat pere. Consideră întâmplarea ca fiind un păcat major și îi dedică un spațiu generos. Interesante constatările despre originea răului, dar dezarmantă obsesia de a căuta răspunsuri într-o singură direcție. O carte în… Citește mai mult „The Confessions of Saint Augustine”, New American Library, New York, 2009, 358 de pagini

Lecturile obligatorii și alergia la contemporani


Orice lectură obligatorie scurtcircuitează aberant și absurd noțiunea de „plăcere a lecturii”. Cititorul nespecializat nu are și nu cred că trebuie să aibă alt criteriu pertinent în a-și alege lecturile decât pe acela subiectiv al gustului personal. Orice act de lectură izbutit se recunoaște prin aceea că generează o sete de alte lecturi. În felul acesta, până și cel mai banal roman senzaționalist, dacă îl face pe cititorul lui să vrea să deschidă încă o carte și, apoi, încă una, își are rostul și rolul lui. La capodopere nu se ajunge decât la capătul unui lung șir de lecturi care înlesnesc drumul către ele. Altfel, forțând cititorul să asimileze mecanic doar capodopere, atunci când el fie nu are vârsta, fie nu are gustul, fie nu are starea necesare pentru a le internaliza și asimila, se reușește, în primul rând, îndepărtarea lui de literatură în ansamblul ei și, în al doilea rând, se dinamitează capodopera însăși. Aceasta, îngurgitată forțat, nu va prinde rădăcini, nu va rodi, nu va avea efecte, nu va deschide minți, nu va… Citește mai mult Lecturile obligatorii și alergia la contemporani

Milan Kundera, „The Book of Laughter and Forgetting”, London, Faber and Faber, 2000, 312 pagini


O capodoperă. Una dintre acele rare cărți care ți-ai dori să nu se termine. Cartea spune șapte povești aparent fără legătură între ele. Povestea unui disident ceh și a destinului său după înăbușirea primăverii de la Praga, povestea erotică a unui cuplu care acceptă conviețuirea într-un triunghi conjugal, a unor studente care fac o analiză absolut fantezistă a piesei „Rinocerii”, de Eugen Ionescu, a unei imigrante cehe rămasă văduvă care ar face orice să intre în posesia unor scrisori pe care le lăsase în Praga sau a unei femei de provincie care, deși era posesoarea unui soț măcelar și a unui amant … Citește mai mult Milan Kundera, „The Book of Laughter and Forgetting”, London, Faber and Faber, 2000, 312 pagini

Marguerite Yourcenar, „Memoriile lui Hadrian”, București, Editura Humanitas, 2006, 295 de pagini


Cartea, scrisă la persoana I, îl are în centrul său pe împăratul Hadrian, succesorul lui Traian. Aflat în ultima perioadă a vieții sale, împăratul descrie, într-o serie de scrisori, viziunea sa despre Imperiu și intențiile sale de sprijinire a artelor. Nu este, firește, lăsată la o parte nici mistuitoarea pasiune pentru tânărul Antinous, pe care împăratul îl deifică și după moartea căruia devine vulnerabil. Desigur, textul rămâne ficțiune, deși ține cont cu destul de mare acuratețe de faptele istorice, … Citește mai mult Marguerite Yourcenar, „Memoriile lui Hadrian”, București, Editura Humanitas, 2006, 295 de pagini

Anatole France, „Insula pinguinilor”, București, Editura Curtea Veche, 336 de pagini


Numai că, mai apoi, romanul devine mult prea… local. Istoria pinguinilor devine istoria Franței, mult prea multe pagini sunt dedicate afacerii Pyrot (aluzie la afacerea Dreyfuss). Părțile cele mai interesante ale textului sunt cea de debut și cea de final, când naratorul încearcă să proiecteze o viziune asupra viitorului. Capitalismul neoliberal se ciocnește de marxism, atentatele încep să zguduie lumea pinguinilor din temelii… Cartea e destul de neglijent redactată, enervantă devenind folosirea repetată a formei „pancardă”, în loc de „pancartă”.… Citește mai mult Anatole France, „Insula pinguinilor”, București, Editura Curtea Veche, 336 de pagini