Elena Ferrante, “Those Who Leave and Those Who Stay” (Book Three), Europa Editions, New York, 2016, translated from Italian by Ann Goldstein, 432 de pagini


Partea a treia a trilogiei napolitane suprinde maturitatea celor două protagniste. Italia este sfâșiată de prezența celor două ideologii dominante, fascismul și comunismul. Lina se desparte de Stefano și rămâne în Napoli. Situația ei financiară se îmbunătățește, deși continuă să rămână victima orașului în care s-a născut și trăiește (Napoli).… Citește mai mult Elena Ferrante, “Those Who Leave and Those Who Stay” (Book Three), Europa Editions, New York, 2016, translated from Italian by Ann Goldstein, 432 de pagini

Evgheni Vodolazkin, „Aviatorul”, București, Editura Humanitas, 2017, 367 de pagini. Traducere din limba rusă și note de Adriana Liciu


Innokenti Platonov este înghețat în azot, prin 1920, ca parte a unui experiment sovietic, și dezghețat în 1999. El trebuie să se adapteze noii lumi și, în același timp, să-și facă datoria de martor al unei epoci istorice zbuciumate. Interesantă viziunea pe care o are personajul asupra istoriei: nu evenimentele mari sunt importante, ci senzațiile individuale, mirosurile, sentimentele. Romanul este scris la persoana I, de către cele trei personaje ale sale: Innokenti, doctorul Geiger și Anastasia… Citește mai mult Evgheni Vodolazkin, „Aviatorul”, București, Editura Humanitas, 2017, 367 de pagini. Traducere din limba rusă și note de Adriana Liciu

Marta Petreu, „Supa de la miezul nopții”, Iași, Editura Polirom, 2017, 320 de pagini


Un roman polifonic, în care fiecare personaj important are vocea lui, narând la persoana I. Marc este un bărbat violent, misogin, care tratează femeile din viața sa ca pe simple proprietăți. În același timp, un spațiu amplu este oferit Todorei, una dintre soțiile lui Marc, violată de acesta și, în final, victima unei boli incurabile. Acțiunea romanului se petrece, în mare parte, în Clujul ultimilor ani ai comunismului. Marta Petreu are calitățile analitice necesare unui romancier de anvergură, cu … Citește mai mult Marta Petreu, „Supa de la miezul nopții”, Iași, Editura Polirom, 2017, 320 de pagini

Gabriela Adameșteanu, „Provizorat”, Iași, Editura Polirom, 2010, 450 de pagini


Un roman greoi, învechit, cu un stil împiedicat și o poveste previzibilă, care bate pasul pe loc. Soția universitarului Petru Arcan are o aventură de lungă durată cu Sorin Olaru. Povestea se desfășoară pe fundalul ultimelor decenii ale comunismului românesc (cu inserții care povestesc de anii `50). Ariviști, activiști semianalfabeți, intrigi, ofițeri de Securitate și viața grea a omului de rând fac toate parte din fundalul textului. Nu de puține ori, naratoarea iese brutal din cadru și anticipează… Citește mai mult Gabriela Adameșteanu, „Provizorat”, Iași, Editura Polirom, 2010, 450 de pagini

Bertrand Russell, „Elogiul inactivității”, București, Editura Vellant, 2016, traducere din limba engleză de Ciprian Șiulea, 183 de pagini


Chiar și atunci când exagerează în mod evident, Bertrand Russell își păstrează un anume șarm intelectual. Eseurile sale abordează teme dintre cele mai diferite precum socialismul, fascismul și comunismul, educația, arhitectura, problematica civilizației occidentale etc. Textele se parcurg cu  plăcere și, aproape fără excepție, au meritul de a orienta procesul gândirii către zone ale meditației profunde. Ceea ce fascinează … Citește mai mult Bertrand Russell, „Elogiul inactivității”, București, Editura Vellant, 2016, traducere din limba engleză de Ciprian Șiulea, 183 de pagini

Khaled Hosseini, „Vânătorii de zmeie”, București, Editura Niculescu, 2017, 408 pagini, traducere din limba engleză de Mihaela S. Oprea-Aron


Romanul istorisește povestea lui Amir, un tânăr care se naște în Kabul și are o copilărie fericită și lipsită de griji până în momentul invaziei sovietice. Amir emigrează în Statele Unite și, după mulți ani, se reîntoarce în Afganistanul transformat radical de talibani pentru a salva viața nepotului său. Primele câteva sute de pagini ale romanului sunt captivante. Odată cu întoarcerea lui Amir în Pakistan și, mai apoi, la Kabul, textul își pierde din tensiune și dramatism, căpătând un fel de senzaționalism, de mul… Citește mai mult Khaled Hosseini, „Vânătorii de zmeie”, București, Editura Niculescu, 2017, 408 pagini, traducere din limba engleză de Mihaela S. Oprea-Aron

Doina Ruști, „Fantoma din moară”, Iași, Editura Polirom, 2017, 384 de pagini


Un roman impecabil construit, un text plin de forță, pe alocuri zguduitor. In prima lui parte, Adela Nicolescu descoperă un roman al propriei ei vieți, trăită undeva în satul Comoșteni. Sunt redate pasaje din roman și, mai apoi, lucrurile pe care Adela însăși și le amintește. În a doua parte, accentul cade pe transformarea profundă pe care o aduce comunismul și … Citește mai mult Doina Ruști, „Fantoma din moară”, Iași, Editura Polirom, 2017, 384 de pagini

Cronica unui război anunțat: științele umaniste vs. științele exacte


Acela care nu poate fi mulțumit doar de existența științelor exacte are nevoie de un loc înspre care să-și îndrepte privirea. Dacă locul acela e ocupat de pseudo-alchimiștii lui Coelho, evident, științele umaniste vor lua drumul către insectarul istoriei, parte a unui gigantic muzeu care adăpostește creaturi pe cale de dispariție sau demult dispărute.

Citește mai mult Cronica unui război anunțat: științele umaniste vs. științele exacte

Andreï Makine, „Arhipelagul altei vieți”, Iași, Editura Polirom, 2017, 255 de pagini, traducere din limba franceză de Daniel Niolescu


Deși începe greoi, după 30 de pagini cititorul aproape că nu mai poate lăsa cartea din mână. Romanul este povestea lui Pavel Garțev, care, în anii `50, participă la exerciții militare prilejuite de simularea unui atac atomic american asupra Uniunii Sovietice. Lui și altor 4 camarazi li se dă, la un moment dat, misiunea de… Citește mai mult Andreï Makine, „Arhipelagul altei vieți”, Iași, Editura Polirom, 2017, 255 de pagini, traducere din limba franceză de Daniel Niolescu

Ludmila Ulițkaia, “Fetițele. Rude sărmane”, București, Editura Humanitas, 2013, 256 de pagini, traducere din rusă de Gabriela Russo


Volumul reunește 14 povestiri ce se petrec, în mare parte, în Moscova de dinainte și de după Stalin. În primul ciclu de 6 povestiri, sunt urmărite aceleași personaje, la vârsta copilăriei și a adolescenței, cu incursiuni de scurtă durată în viața lor adultă. În cea de-a doua serie de povestiri, alte personaje își trăiesc poveștile de viață simple, împletite cu fragmente de lume comunistă. De fapt, acesta este marele merit al cărții: deși se concentrează pe povești de viață, reușește cumva să recreeze o atmosferă apăsătoare, cu detractori și familii întregi obligate să trăiască într-un spațiu de câțiva metri pătrați, cu mâncare insuficientă, raționalizată și procurată pe cartelă, cu … Citește mai mult Ludmila Ulițkaia, “Fetițele. Rude sărmane”, București, Editura Humanitas, 2013, 256 de pagini, traducere din rusă de Gabriela Russo

Aureliu Busuioc, „Pactizând cu diavolul”, Chișinău, Editura Cartier 2016, 259 de pagini


Romanul povestește drama unui basarabean care, la scurt timp după ce Republica Sovietică Socialistă Moldovenească este creată, se repatriază din România, în speranța că își va revedea familia rămasă în Basarabia. Mihai Olteanu intră în conflict cu autoritățile sovietice iar cititorului i se descrie atmosfera lugubră, absurdă, kafkiană a comunismului. Lumea sovietică, dominată când de proști, când de ticăloși, reușește sa frângă definitiv destinul personajului. Romanul are o importantă doză de autobiografic. Ca document, e un memento perfect pentru nostalgici și amnezici. Ca text literar… Citește mai mult Aureliu Busuioc, „Pactizând cu diavolul”, Chișinău, Editura Cartier 2016, 259 de pagini

Gabriel Dimisianu, „Amintiri și portrete literare”, București, Editura Humanitas, 2013, 215 pagini


Cartea reunește 41 de texte, dedicate unor personalități literare, conturate subiectiv… amintiri, frânturi de amintiri și o perpetuă încercare de a reconstitui contexte istorice, literare etc. Dimisianu vorbește, printre alții, despre Tudor Vianu, Tudor Arghezi, Zaharia Stancu, Ov. S. Crohmălniceanu, Sorin Titel, Fănuș Neagu, Ștefan Bănulescu, Tiberiu Utan și alții, cunoscuți în împrejurări dintre cele mai diverse. Punctul forte al textelor mi se pare a fi tocmai stilul lui Dimisianu, degajat, suav-evocator, fără arborescențe stilistice inutile și fără exces de judecată, mai tot timpul preocupat să înțeleagă fenomene și mai deloc interesat de judecăți etice. Cu toate acestea, cartea apare ca fiind destul de inegală. Unele informații și… Citește mai mult Gabriel Dimisianu, „Amintiri și portrete literare”, București, Editura Humanitas, 2013, 215 pagini

Ilf și Petrov, „Vițelul de aur”, Iași, Editura Polirom, traducere din limba rusă de Tudor Mușatescu și Ion Mihail, revizuită și adăugită de Magda Achim, 2012, 376 de pagini


În final, Bender hotărăște să cumpere cu milionul obiecte de aur, încercând să treacă Nistrul, în România. La întâlnirea cu vameșii români, este descrisă o scenă antologică: Bender învățase, în rusă, câteva cuvinte pe care le strigă vameșilor: „Trăiască România mare!”. Vameșii români, deloc impresionați, îl jefuiesc și îl trimit înapoi, în Uniunea Sovietică. Satira este spumoasă, absurdul atinge, uneori, cote care îl debusolează pe cititorul … Citește mai mult Ilf și Petrov, „Vițelul de aur”, Iași, Editura Polirom, traducere din limba rusă de Tudor Mușatescu și Ion Mihail, revizuită și adăugită de Magda Achim, 2012, 376 de pagini

Mo Yan, „Obosit de viață, obosit de moarte”, București, Editura Humanitas, 2012, 736 de pagini


Acțiunea romanului începe într-un mic sat din ținutul Gaomi de nord-est, la 1 ianuarie 1950 și se încheie în ianuarie 2000. Naratorul principal al cărții este Ximen Nao. Executat de autoritățile comuniste chineze, acesta se reîncarnează, pe o perioadă de 50 de ani, succesiv, în măgar, taur, porc, câine și maimuță. La finalul acestor avataruri, revine pe pământ… Citește mai mult Mo Yan, „Obosit de viață, obosit de moarte”, București, Editura Humanitas, 2012, 736 de pagini

Acasă


Nimic nu pare mai artificial, mai lipsit de sens, mai melancolico-patetic, mai fără perspectivă decât o discuţie despre… acasă. Căci, a face vorbire despre acasă înseamnă una din două: fie extindem spaţiul dincolo de limitele noastre subiective şi ne definim casa ca fiind patria, naţiunea sau poporul cărora le aparţinem şi, atunci, dacă nu avem grijă, ajungem direct în fundătura naţionalismului, fie ne retragem în noi înşine şi devenim idilici, amintindu-ne de un acasă atât de personal, încât el nu mai spune nimic celui ce ne ascultă sau ne citeşte, devenind un lamento cu puternic impact emoţional pentru vorbitor, dar plictisitor pentru ascultător. Există a treia cale? Un fel de a vorbi despre acasă fără a aduce în discuţie nici propria ta biografie şi nici concepte politice precum naţiune sau popor?! Există o a treia cale, atât de flexibilă, încât să poată fi înţeleasă în spaţii culturale dintre cele mai diverse, care se situează dincolo de cetăţenii şi nostalgii?! E… Citește mai mult Acasă

Eroarea lui Marx


Mai toate formele majore de ideologie născute în ultimele secole își propun, într-un fel sau altul, să reclădească lumea în jurul ideii de egalitate și de eliminare a privilegiilor. Pe acest teren, par a se întâlni, într-un mod destul de pervers, e adevărat, deopotrivă, neo-liberalismul și comunismul. Democrația însăși își revendică rădăcinile din această speranță că, pe măsură ce principiul egalității se instalează, mediul în care ne ducem existența va arăta mai bine. Enunțată astfel, ideea nu cred să întâmpine rezistențe serioase sau, mai ales, serios argumentate. Pentru Marx, ceea ce ar fi trebuit să urmeze revoluției comuniste era tocmai o formă de utopie comparabilă cu cea imaginată de Morus. Lumea lui Marx ar fi trebuit să fie populată de oameni care n-ar mai fi simțit prezentă distincția de clasă; burghezul n-ar mai fi știut că e burghez, proletarul, neputându-se defini în opoziție cu burghezul, nici el n-ar mai fi știut că e proletar.

Pentru neoliberali, egalitatea are un cu totul alt sens, dar ea rămâne, în esența ei, egalitate. Piețele, capitalul și proprietatea privată funcționează… Citește mai mult Eroarea lui Marx

Gabriel Liiceanu, „Dragul meu turnător”,2013, București, Editura Humanitas, 424 de pagini


Cartea este redactată ca o succesiune de optsprezece scrisori pe care Gabriel Liiceanu le adresează principalului turnător identificat în urma studierii dosarului personal la CNSAS, Octavian Chețan. Surprinde plăcut stilul ironic și, mai ales, umorul, atât de nespecific celorlalte texte semnate de Liiceanu. Textul ar putea oricând figura într-o programă obligatorie a studierii comunismului românesc. Cititorul participă la o lume populată de securiști și informatori analfabeți, o lume unde normalitatea e etichetată în fel și chip, o lume a imposturii și a răului gratuit, făcut în virtutea unui reflex tâmp, de slugă. În mod normal, aș spune că ne aflăm în fața unei cărți care vindecă iremediabil orice nostalgic al comunismului. În realitate, nostalgicii nu vor citi, cel… Citește mai mult Gabriel Liiceanu, „Dragul meu turnător”,2013, București, Editura Humanitas, 424 de pagini

Înapoi la 10 Mai!


Așadar, în vreme ce Republica agonizează sub ochii noștri neputincioși, sper să fi venit timpul să ne recuperăm acel 10 Mai de care avem atâta nevoie. Atâta vreme cât avem o familie regală, mai avem și legătura cu ceea ce suntem noi. România nu a fost creată pentru a fi reprezentată de indivizi aleși cu din ce în ce mai puține voturi, România nu a fost creată pentru ca cetățenii ei să se întoarcă unii împotriva altora, salariați împotriva pensionarilor, lucrători împotriva bugetarilor, pacienți împotriva medicilor, părinți împotriva profesorilor, socialiști împotriva liberalilor, România nu a fost creată pentru ca minoritarii ei să rămână la marginea societății, nereprezentați și umiliți, România nu a fost creată pentru a fi condusă de la centru, ignorându-se permanent voința acelora care sunt considerați periferici, marginali. Pentru toate astea nu e nevoie de un stat. O republică ce funcționează cu reflexe imperiale nu-și justifică existența.… Citește mai mult Înapoi la 10 Mai!

On Frontiers. An essay


What does the frontier mean for the Romanians, or, in this respect, for any kind of community which was systematically and for a long period of time stopped from going across it? With how much fascination would the Romanians have regarded the frontiers during Communism? The frontier acquires new meanings in a world thrown by its own political system or by various ideologies to the peripheries of Europe and this happens because, as Alain Brossat notices, ‘the frontier is a territory of variable dimensions and depths, and whose property is less topological (a separation line) but rather political: a space governed by special rules – themselves variable – and whose relations with the territory are susceptible to alter according to circumstances’.[1]

At the level of collective mentality, frontiers, especially those defined and shaped from 19thcentury (considered the Century of the Nations in Europe) onward preserve the myth of the fortress in a siege; they function starting from the idea of an unsecure space which needs to be continually defended. When the threat is not there, when the enemy neither exists nor has the desire to conquer he has to be invented in order to justify the mere necessity of the border to exist and to be protected at all costs. This scenario is brilliantly exposed in J.M Coetzee`s novel, “Waiting for the Barbarians”. There, an Empire prepares for war against an enemy never seen or known. The Barbarians, whose existence is barely proven, justify the abolition of human rights and turn the whole society into a sophisticated, cruel and cynical war machine.

At the same time, a frontier creates and disseminates the sense of belonging; with the invention of the na… Citește mai mult On Frontiers. An essay

Când se privesc în ochi, călăul şi victima…


Există încă prejudecata că, mergând pe stradă, îi poţi recunoaşte. E imposibil, părem a crede, ca un om capabil să producă atâta suferinţă fizică, să treacă neobservat printre noi. Aşa cum recunoaştem animalele agresive şi ne apărăm împotriva lor, avem uneori senzaţia că putem identifica, în cele mai multe dintre cazuri, călăul. Ne sprijinim convingerea, chiar dacă neexprimată, pe ideea că o asemenea sete de sânge, un dezechilibru interior de o asemenea magnitudine se revarsă în exterior, prin gesturi, priviri, mers, discurs. Cultural, am fost educaţi să credem că fiecare reprezentant al speciei noastre e dotat, de la naştere, cu o formă de conştiinţă care lui îi provoacă remuşcări, iar nouă ne permite să îi citim în ochi cruzimea şi nevoia de a se hrăni, canibalic, cu urletele celorlalţi. Că nu e aşa ne-ar putea-o spune fiecare dintre miliardele de victime care, de la începutul umanităţii, şi-au întâlnit călăii, într-o relaţie de unu la unu. Unii dintre ei nu mai pot vorbi, alţii mărturisesc, dar mărturia lor, pentru că depăşeşte capacitatea noastră de a imagina şi de a accepta consecinţele ultime ale confesiunii lor, e considerată, mai mereu, o excepţie şi prin urmare, ca tot ce e excepţional, irepetabilă.… Citește mai mult Când se privesc în ochi, călăul şi victima…

Învăţăturile lui Mahatma Gandhi către poporul român


În 1927 şi, mai apoi, în 1929 apar cele două volume ale autobiografiei lui Mahatma Gandhi. Scrisă iniţial în gujarati, cartea a fost apoi tradusă în engleză şi revizuită de autor însuşi. Dincolo de nenumăratele referinţe strict locale, care pentru cititorul european rămân confuze şi ambigue, dincolo de trimiterile acestui text la o lume categoric incompatibilă cu sistemul social şi politic european, regăsim aici un pasaj a cărui înţelegere deschide perspective noi pentru priceperea convulsiilor prin care trecem astăzi, în anul de graţie 2012. Gandhi vorbeşte despre o eroare fundamentală pe care el, atunci, a avut puterea de a o recunoaşte, şi pe care noi, astăzi, riscăm să o repetăm: Hymalayan miscalculation. Când Gandhi îi invită pe indieni la nesupunere civică în sprijinul unei cauze altfel oneste, mişcarea ia proporţii şi se transformă într-una violentă, de necontrolat. Ceea ce, iniţial, deci, nu era altceva decât o luptă nonviolentă în sprijinul unor idei absolut onorabile, se transformă în chiar opusul ei, în băi de sânge şi confruntări directe, fizice, cu autorităţile.

Până aici, nimic nou. E, îndeobşte, cunoscut că masele, odată pornite masiv către mişcări de stradă, se abat de la scopurile iniţiale şi sfârşesc, nu de puţine ori, în huliganism. Ceea ce, însă, trebuie să fie subiect de reflecţie pentru noi sunt motivele pentru care Gandhi crede că acest lucru se întâmplă. … Citește mai mult Învăţăturile lui Mahatma Gandhi către poporul român

Inerţia. Instrucţiuni de aplicare la cazul românesc


Am auzit pentru prima oară de inerţie imediat după 1989, la primele ore de fizică. Cum n-am avut niciodată o înclinaţie specială pentru ştiinţe, ceea ce am reţinut, ceea ce îmi amintesc şi astăzi, este lecţia despre inerţie şi nimic mai mult. Se întâmpla undeva în sudul României, nu în Oltenia profundă, dar pe aproape. Profesoara venise din Moldova şi eu unul auzeam pentru prima dată un moldovean vorbind. Pesemne că nu eram singurul, de vreme ce, de fiecare dată când profesoara noastră de fizică începea să vorbească, mai mereu câţiva izbucneam în râs, ignoranţi cum eram şi cu libertatea, abia câştigată, urcându-ni-se adesea la cap. Ea era probabil în primul an de învăţământ. Ţin minte că se înroşea, încerca să ridice tonul dar, fatalmente, cu cât vorbea mai mult, cu atât reacţia noastră era mai brutală. Mă rog, poate că şi exagerez acum proporţiile evenimentului, dar ceea ce vă pot spune cu siguranţă este că el a avut loc. Era primul sau al doilea an în care profesorii şi învăţătorii nu ne mai băteau. Bine, o mai făceau din când în când, dar nu cu regularitatea de dinainte. Erau ani tulburi, când nimeni nu ştia încotro ne vom îndrepta şi încercam cu toţii să învăţăm din mers cum să fim normali. Rezultatele erau, desigur, departe de a fi satisfăcătoare.… Citește mai mult Inerţia. Instrucţiuni de aplicare la cazul românesc

Conspiraţii şi conspiratori. Sensibilităţi naţionale româneşti


Teoria complotului şi a complotiştilor nu a bântuit nicicând mentalul nostru colectiv mai agresiv decât în anii comunismului şi deceniile de după. Era o vreme când comploturile se făceau, a venit acum timpul comploturilor care se imaginează. Rivalitatea dintre Brâncoveni şi Cantacuzini, tradusă prin nenumărate şi sângeroase comploturi, rivalităţile dintre alte nenumărate familii de boieri din Ţările Române, debarcarea lui Cuza, toate ar fi justificat atunci discuţii veritabile despre comploturi. Cum oamenii acelor epoci nu aveau internet şi nici televiziune prin cablu, cum ei nu erau excitaţi de discursuri naţionaliste furibunde, dezvoltate plenar cam după secolul XIX, cel mai probabil ideea complotului nu se afla atât de mult în discursurile şi discuţiile publice. … Citește mai mult Conspiraţii şi conspiratori. Sensibilităţi naţionale româneşti

Despre profesorul de ieri şi de azi


Demult, mileniul trecut, pe când eram elev de şcoală generală şi, mai apoi, de liceu, obişnuiam să mă gândesc la profesorii mei ca la oameni care nu aveau nimic în comun cu lumea din care veneam eu însumi. Printr-o bizară deficienţă de imaginaţie, nu mi i-am putut imagina niciodată în posturi casnice, făcând mâncare în bucătărie, curăţând praful de pe mobilă sau certându-se cu instalatorii şi vecinii. Mai târziu, am realizat că nu eram singurul… foarte mulţi dintre congenerii mei aveau cam aceleaşi sentimente. Erau anii ultimi ai comunismului şi apoi primii ani ai postcomunismului românesc. Astăzi, constat cu oarecare surprindere că există o nostalgie a acelor vremuri în care statutul profesorului era altul, în care şcoala era pentru cei mai mulţi (excepţie făcând copiii de nomenclaturişti şi elitele locale) o instituţie militarizată.… Citește mai mult Despre profesorul de ieri şi de azi

Al şaselea simţ în literatură


Comuniştii (români şi nu numai ei) erau obsedaţi de ideea că literatura trebuie să reflecte marile realizări ale societăţii. Nicolae Ceauşescu, în celebrul său discurs rostit la Mangalia în 1983, declama convins şi patetic: Avem nevoie de artă, de o cinematografie, de un teatru care să prezinte esenţa, să prezinte modelul omului pe care trebuie să-l construim. Urmează, desigur, aplauze furibunde. Discursul de la malul Mării Negre era o reiterare peste timp a tezelor din iulie 1971, ceea ce trădează nu absurditatea unui gest singular, ci anomalia unei aproape obsesii. Anvergura intelectuală cu totul neglijabilă a personajului ce avea să conducă România până la finalul lui 1989 ne-ar putea face să trecem mai departe fără a acorda o prea mare atenţie celor spuse de el. Ar fi, însă, o eroare… … Citește mai mult Al şaselea simţ în literatură

O formă de terapie: asumarea vinovăţiei


Ţin minte că una dintre marile mele uimiri – trăită la câţiva ani după momentul decembrie 1989 – era legată de paradoxul supravieţuirii comunismului atâta vreme în ciuda evidentei sale putrefacţii. Mai mult, mă întrebam cum de a putut supravieţui un asemenea sistem în ciuda opoziţiei înverşunate a atâtor dizidenţi care au umplut ecranele televizoarelor… Citește mai mult O formă de terapie: asumarea vinovăţiei