RSS

Tag Archives: comunism

„Un alt fel de Orient Express: de la Roma la Bizanț. O incursiune în imaginarul identitar românesc”


Conferință susținută în februarie 2014, în Tel Aviv, la invitația ICR Tel Aviv

 
Lasă un comentariu

Posted by pe 15 august 2015 in Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

Acasă


(reflecții asupra lui „acasă”, redactate cu ceva ani în urmă, în India)

               imagesNimic nu pare mai artificial, mai lipsit de sens, mai melancolico-patetic, mai fără perspectivă decât o discuţie despre… acasă. Căci, a face vorbire despre acasă înseamnă una din două: fie extindem spaţiul dincolo de limitele noastre subiective şi ne definim casa ca fiind patria, naţiunea sau poporul cărora le aparţinem şi, atunci, dacă nu avem grijă, ajungem direct în fundătura naţionalismului, fie ne retragem în noi înşine şi devenim idilici, amintindu-ne de un acasă atât de personal, încât el nu mai spune nimic celui ce ne ascultă sau ne citeşte, devenind un lamento cu puternic impact emoţional pentru vorbitor, dar plictisitor pentru ascultător. Există a treia cale? Un fel de a vorbi despre acasă fără a aduce în discuţie nici propria ta biografie şi nici concepte politice precum naţiune sau popor?! Există o a treia cale, atât de flexibilă, încât să poată fi înţeleasă în spaţii culturale dintre cele mai diverse, care se situează dincolo de cetăţenii şi nostalgii?! Eu cred că da… Primul pas către a treia cale ar trebui să înceapă cu o dezrădăcinare… Singurul acasă veritabil, transmisibil şi perfect inteligibil, e acela de care devii conştient atunci când eşti departe. Constatam acum câţiva ani că niciodată nu m-am simţit mai ortodox decât într-o catedrală catolică sau într-o moschee evreiască. Aşa se întâmplă şi cu acasă; atâta vreme cât eşti acolo, nu poţi şti niciodată dacă nu cumva esenţa lui acasă ţine mai degrabă de un confort, de o obişnuinţă, de rutina de a te şti înconjurat de lucruri familiare, de spaţii familiare, de oameni ale căror figuri le recunoşti şi caractere pe care ţi se pare că le intuieşti. Abia dezrădăcinarea poate da un răspuns definitiv în privinţa a ceea ce e cu adevărat acasă.

               Pentru generaţii întregi de români, căci România a fost şi rămâne, încă, în esenţa ei, o ţară rurală, spaţiul natal restrâns, sub forma casei părinteşti, sau cel extins, sub forma regiunii istorice căreia aparţinem, acasă a fost, inevitabil, un teritoriu. Bietul Goga, transplantat din Transilvania la Bucureşti, avea să îşi piardă capacitatea de a scrie poezie aşa cum o făcuse înainte. Există o întreagă pleiadă de scriitori pentru care nostalgia spaţiului natal avea să fie subiectul preferat al unor scrieri de maturitate şi bătrâneţe. Cu toată înţelegerea pe care o am pentru ei, trebuie să spun că nu despre acest acasă vreau să vorbesc. El este în integralitate neinteresant, de vreme ce orice fiinţă umană, dotată cu o minimă inteligenţă, e capabilă de nostalgii de acest fel. Mai sunt unii care, pe acelaşi principiu, confundă nostalgia faţă de propria lor tinereţe cu un soi de Vârstă de Aur despre care vorbesc la nesfârşit, cu o amnezie selectivă. Aceştia sunt cei care se gândesc cu o lacrimă, reală sau imaginară, în colţul ochilor, la comunism. Comunismul s-a suprapus propriei lor tinereţi, şi cum nimic nu e mai firesc decât să te gândeşti la propria tinereţe cu emoţie şi regret, ei transferă asupra comunismului nostalgia faţă de momentul în care erau tineri. Nici unii, nici alţii, însă, mi se pare că nu ating substanţa a ceea ce ar trebui să fie acasă.

               Marile dezrădăcinări, fie că au îmbrăcat forma unei simple modificări de domiciliu, sau aceea, mult mai gravă ca tonalitate, a exilului, îmi par a fi cheia problemei. Cu alte cuvinte, după ce înlăturăm pe rând, din preajma noastră, oamenii şi locurile care ne-au marcat, ar trebui să rămână ceva. Acel ceva e acasă. Idei şi senzaţii pure, asociate cu locuri şi oameni, dar nu depinzând de ele, idei şi senzaţii pe care le purtăm cu noi în momentul marii dezrădăcinări şi care vor fi acolo, mascate sau uşor denaturate de propriile noastre evoluţii, de educaţia noastră, pe tot parcursul vieţii. Aşadar, acasă nu e o noţiune statică, un soi de spaţiu în care personajul din Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte se întoarce pentru a se regăsi, cu consecinţe previzibile şi tragice. Dacă trebuie să te întorci undeva în spaţiu sau în timp pentru a te regăsi acasă, atunci procesul acesta e doar de natură personală, fără relevanţă universală, doar un soi de patetism individual în faţa căruia fiecare dintre noi cedează, mai devreme sau mai târziu, pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp. Singurul acasă căruia ii recunosc o valoare universală, care e potent dincolo de graniţa subiectivismului personal, e acela pe care îl purtăm cu noi şi care e vizibil oricând şi oriunde, indiferent dacă ne aflăm la mii de kilometri distanță de spaţiul natal sau la decenii în timp de propria noastră tinereţe.

               Ajungem, aici, la o altă carenţă a majorităţii discursurilor despre acasă.  Noţiunea e asociată unui spaţiu-timp fondator, de cele mai multe ori casa părintească ori oraşul sau satul în care ne-am petrecut copilăria. Ne întoarcem la maturitate în acest spaţiu-timp doar pentru a exclama, asemenea lui Eminescu: astăzi chiar de m-aş întoarce/ A-nţelege nu mai pot/ Unde eşti copilărie/ cu pădurea ta cu tot? Un vid, deci, de netrecut, şi, mai grav, de necomunicat se naşte astfel. Ne aşezăm în colţul casei unde obişnuiam să stăm în copilărie, luăm la pas străzile şi uliţele pe care le băteam cu zeci de ani în urmă şi ne descoperim acasă. Pentru cel care ne priveşte, însă, detaşat, urmărindu-ne în peregrinările noastre, nu suntem altceva decât biete fiinţe umane animate de nostalgii de neînţeles. Şi aici, cercul se închide. Acasă rămâne doar al nostru, încarcerat, egoist şi egolatru, în senzaţii şi amintiri incomunicabile. Dacă am reuşi cumva să-i smulgem esenţa, să-l despovărăm de context, atunci acasă ar deveni ceva fecund, nu doar miros de molii şi experienţe personale, absolut banale pentru toţi ceilalţi. Aşezându-te, bunăoară, în locul exact în care, în urmă cu zeci de ani, obişnuiai să iei masa alături de părinţi, dacă ai putea face ordine în gânduri şi ai încerca să înţelegi de ce, din toate, tocmai această amintire te asaltează la modul visceral, abia atunci acasă ar căpăta sens şi în afara ta. Ar supravieţui nostalgiei şi patetismului şi ,aşa, redus la esenţă, ţi-ai putea purta cu tine acasă-le în lumea largă, vorbind coerent despre el spaniolului de lângă tine, francezului de lângă tine, coreeanului de lângă tine. Sigur, ceva s-ar pierde, aşa cum ceva se pierde de fiecare dată când e exprimat, dar măcar ar şi rămâne ceva, dincolo lacrimi sau nostalgie.

               Însă, cum să te ridici deasupra furtunii de senzaţii care te asaltează odată ce intri în spaţiul lui acasă? De unde să regăseşti forţa ca, aşezat pe locul unde cu decenii în urmă luai masa, copil fiind, să opreşti toate semnalele acestea bulversante din zona senzorialului, pentru a te concentra pe ceva care poate fi transmis, chiar şi în variantă comprimată? Şi mai apoi, te poţi întreba: merită?! Aceasta e adevărata problema aici.

 
Lasă un comentariu

Posted by pe 13 august 2015 in Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

Eroarea lui Marx


               Mai toate formele majore de ideologie născute în ultimele secole își propun, într-un fel sau altul, să reclădească lumea în jurul ideii de egalitate și de eliminare a privilegiilor. Pe acest teren, par a se întâlni, într-un mod destul de pervers, e adevărat, deopotrivă, neo-liberalismul și comunismul. Democrația însăși își revendică rădăcinile din această speranță că, pe măsură ce principiul egalității se instalează, mediul în care ne ducem existența va arăta mai bine. Enunțată astfel, ideea nu cred să întâmpine rezistențe serioase sau, mai ales, serios argumentate. Pentru Marx, ceea ce ar fi trebuit să urmeze revoluției comuniste era tocmai o formă de utopie comparabilă cu cea imaginată de Morus. Lumea lui Marx ar fi trebuit să fie populată de oameni care n-ar mai fi simțit prezentă distincția de clasă; burghezul n-ar mai fi știut că e burghez, proletarul, neputându-se defini în opoziție cu burghezul, nici el n-ar mai fi știut că e proletar.

               Pentru neoliberali, egalitatea are un cu totul alt sens, dar ea rămâne, în esența ei, egalitate. Piețele, capitalul și proprietatea privată funcționează după legi aproape mecanice, permițând tuturor să aibă acces la o potențială bunăstare. Neoliberalii visează la o lume în care omul să poată să dobândească avere, folosindu-și mintea, ingeniozitatea… ei visează la o lume în care e posibil ca astăzi să fii cerșetor și, peste ceva vreme, mare magnat. În esență, și aici vedem aceeași fascinație a egalității. Egalitatea față de o piață care oferă aceleași șanse tuturor celor care participă la jocurile ei. „Lupul de pe Wall Street”, filmul avându-l ca actor principal pe Leonardo Di Caprio, tocmai despre asta vorbește.

               Religiile monoteiste majore au același vis… diferă nuanțele, diferă mijloacele prin care această lume poate fi creată, însă, în esență, egalitatea și eliminarea privilegiilor pare a fi o idee asupra căreia să fi căzut de acord toate formele importante de ideologie care au contribuit la crearea lumii așa cum e ea azi. Stânga și dreapta, excluzând extremele care, ca orice extremă, sunt doar excese de infantilism toxic, pornesc de la ideea implicită că omul are un fel de dorință secretă de a trăi într-o lume cu cât mai puține privilegii. Însă, și aici apare prima fisură majoră, de îndată ce diferitele ideologii au devenit majoritare într-o societate sau alta, tot ceea ce au reușit să facă, fără nicio excepție, a fost să prezerve sau chiar să sporească privilegiile. Nomenclatura comunistă avea privilegii, marii industriași și jocurile lor pe piața de capital ascund în spate carteluri și înțelegeri între privilegiați, statele islamice privilegiază, statele creștine privilegiază și ele… În interiorul oricărei comunități care face parte din main stream, există privilegii. Evident, ar fi ridicol să nu observi că societatea europeană a secolului XXI e clădită pe mult mai multe principii egalitariste decât cea de secol XIX, sau că există o diferență fundamentală între societatea chineză și cea, să zicem, germană… Dar nu despre asta e vorba…

               Am observat, deunăzi, două parcuri dintr-un oraș din centrul Poloniei. Într-unul dintre ele, se adună oamenii cu dare de mână, tineri cu haine de firmă, în vreme ce, în celălalt, se joacă, aproape goi, copii însoțiți de părinți care, în mod evident, fac parte din ceea ce, pe la noi, s-ar numi proletariat. Nimeni nu-i împiedică pe unii să meargă în parcul celorlalți și, totuși, n-o fac. În India, am cunoscut adesea oameni din castele de jos care simțeau o teamă fizică de a face orice era, tradițional, interzis castei din care fac parte. Nu era nevoie de constrângere exterioară. În fiecare dintre cele două cazuri, există o păcătoasă intuiție a omului de a simți cărui loc aparține. De unde vine ea? Evident, nu e un dat, vreo moștenire divină… Mințile noastre au fost și sunt în fiecare zi în așa hal educate, de câteva secole, încât avem clara senzație că aparținem unui loc și nu altuia, că a merge  și a ocupa locul care nu ne aparține ne-ar stânjeni, ne-ar face să ne simțim inconfortabil. Și, după ce ni s-a spus atâta vreme asta, ajungem s-o și simțim. Orice ficțiune bine pusă în practică devine la fel de reală ca orice altceva.

               Nu mi se pare că Marx a luat în calcul răul făcut minților noastre de secole întregi de educație, atunci când a imaginat o lume fără clase sociale. Ce ne facem cu sentimentul profund de inadvertență pe care îl are un pescar din Deltă obligat să ia masa într-un hotel de cinci stele? Cum să extragi din mintea exemplarelor speciei noastre ideea unei lumi compartimentalizate?! Ce pot face mințile noastre, atunci când ele sunt programate cultural să se simtă bine în anumite locuri și să simtă că nu aparțin altora?   

               Lumea academică oferă și ea același peisaj. Profesorul universitar scorțos, autor de lucrări care nu pot fi citite de mai mult de 10 oameni, disprețuiește lipsa de formalism și ideea de popularizare, pe care adesea o numește prostituție culturală. Așa o fi crezând și cântărețul de operă, atunci când se gândește la un cântăreț de manele. El își imaginează despre sine că face un lucru serios, important. Gândirea abstractă e considerată superioară de cei dedicați ei, în vreme ce gândirea concretă e văzută ca pragmatică și utilă, ergo, superioară, de cei care o practică. Pe diferite paliere ale societății, practicăm cu toții forme de autism care ne închid, pe fiecare în parte, în interiorul cupolelor noastre de sticlă… Asta nu ne împiedică, însă, să perorăm la nesfârșit, cu o ipocrizie dezgustătoare, despre construirea unei societăți lipsite de privilegii.

               Și acum, înapoi la egalitatea. Ea nu cred că poate funcționa decât atunci când fiecare membru al societății înțelege și acceptă ca ceea ce face el e la fel de important sau lipsit de importanță ca ceea ce face oricare altul. Dincolo de enunț, ideea asta are implicații practice. Cum anume, pot să lucrez asupra minții mele, încât s-o conving, autentic, că ceea  ce fac eu la catedră este egal cu ceea ce face gunoierul în fiecare zi?! Câte anume straturi de manipulare culturală ar trebui eu să înlătur pentru a ajunge la această convingere?!

               Nu suntem educați tocmai în ideea de a trăi într-o societate inegală?! Ce înseamnă, de fapt, a fi competitiv și eficient?! Astea sunt idealurile alienante ale neoliberalismului… Nu înseamnă, tocmai a ajunge la linia de sosire înaintea altuia? Și, pe cale de consecință, a primi o recompensă mai mare decât el?! Ce înseamnă, pentru un creștin sau un musulman, a fi bun creștin sau bun musulman?! Nu posibilitatea de a se mântui el primul, de a obține el mai multe privilegii pe baza virtuților sale?! Ce înseamnă pentru un comunist, a fi un bun comunist?! Nu cumva să le arate el burghezilor că poate construi o lume fără ei?! Ce comunist ar mai fi comunist fără inamicul tradițional?! Ce ne spune sistemul de evaluare al elevilor și studenților?! Nu cumva că unii sunt mai buni decât alții?! Că, în raport cu un sistem arbitrar de referință, unii sunt  mai competenți ca alții?! E cineva capabil, astăzi, să se definească fără a se defini în raport cu o ordine prestabilită, împotriva unui inamic mai mult sau mai puțin clar identificat?! Poate cineva imagina un sistem social coerent care să-i facă pe oameni mai buni în raport cu ei înșiși, cei de ieri, și nu prin comparație cu celălalt?! Chiar daca ar exista un astfel de sistem, produsele lui nu s-ar putea integra într-o societate care e construită altfel.

               Cum se poate înlătura din specia umană boala competiției, virusul competitivității? Și, mai ales, cu ce poate fi el înlocuit?! A intra în competiție e locul comun… cu toții intrăm în competiție. De la naștere și până în momentul în care ne pregătim de exit, aproape totul e o competiție. Or, ideea de competiție e indisolubil legată de ideea de privilegiu. Cel care câștigă trebuie să se simtă câștigător, trebuie să i se asispecia umana, homo sapiens, gure privilegiul de a se simți câștigător. Și, în timp ce, în viața noastră de zi cu zi, intrăm în cât mai multe competiții, în mod rușinos visăm la o lume a egalității, a lipsei de privilegii. Din prima secundă a aventurii noastre conștiente ca specie, probabil că ne-am pregătit evoluția pe baza privilegiilor… Oropsiții de astăzi visează să devină privilegiații de mâine… și, unii, chiar vor deveni. Li s-a întâmplat comuniștilor în estul Europei, li s-a întâmplat, mult mai devreme, creștinilor care s-au trezit, din sectă marginală, religie majoră…  

               Așadar, Marx și, înaintea lui, Iisus, ar fi trebuit poate să precizeze că lumile imaginate de ei sunt aplicabile unei specii noi de homo sapiens… Unei specii fără memorie culturală, uneia care se va naște de la zero și va fi guvernată, de la bun început, de principiile de care ei vorbesc. Pentru noi, e deja cam prea târziu. A fost prea târziu si pe vremea lui Iisus și în vremea lui Marx. Noi am pornit-o deja pe drumul nostru. Copiii noștri se nasc deja de secole cu ideea că lumea în care trăiesc  e o scară și ca singurul, veritabilul lor scop în viață e să se afle pe o treaptă mai sus decât alții. Școlile în care ne-au trimis părinții noștri, aceleași la care au fost și ei trimiși de părinții lor, aceleași la care ne trimitem și noi copiii, sunt deja atinse de putregai, de pestilență… Fabrici construite pentru a produce mașini în serie, ele ne iau tuturor curiozitatea, transformând-o în certitudine, ne strivesc ingenuitatea, oferindu-ne norme de conduită, de…, de…, de… Ele ne vorbesc de eficiență, de competitivitate, de responsabilitate, de maturitate, de reguli, de succes etc., nefăcând, de fapt altceva decât, în cel mai bun dintre cazuri, să stabilească în ce sertăraș intră fiecare dintre noi, sub ce cupolă de sticlă ne vom plimba siluetele grave, pline de morgă, având certitudinea că sub cupola noastră de sticlă se petrec lucruri pline de semnificație, în vreme ce toate celelalte cupole sunt populate de superficiali inutili. Asemenea unui monstru care se autoreproduce, mașinăria asta numită școală va mai alăpta, probabil, câțiva Marx-i, câțiva profeți sau chiar sfinți… Unii vor vorbi bine, vor fi convingători… cu singura precizare că ideile lor trebuie aplicate unui mecanism care deja există, care e deja pervertit, care e deja uzat, care a pornit deja pe un drum…

 
Lasă un comentariu

Posted by pe 16 iulie 2015 in Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

Gabriel Liiceanu, „Dragul meu turnător”,2013, București, Editura Humanitas, 424 de pagini


 

gabriel liiceanu dragul meu turnatorCartea este redactată ca o succesiune de optsprezece scrisori pe care Gabriel Liiceanu le adresează principalului turnător identificat în urma studierii dosarului personal la CNSAS, Octavian Chețan. Surprinde plăcut stilul ironic și, mai ales, umorul, atât de nespecific celorlalte texte semnate de Liiceanu. Textul ar putea oricând figura într-o programă obligatorie a studierii comunismului românesc. Cititorul participă la o lume populată de securiști și informatori analfabeți, o lume unde normalitatea e etichetată în fel și chip, o lume a imposturii și a răului gratuit, făcut în virtutea unui reflex tâmp, de slugă. În mod normal, aș spune că ne aflăm în fața unei cărți care vindecă iremediabil orice nostalgic al comunismului. În realitate, nostalgicii nu vor citi, cel mai probabil, cărți de genul acesta, preferând amintiri personale fracturate sau reportaje de propagandă la televizor. Postfața textului e aproape inutilă. În afară de faptul că acolo aflăm numele real al turnătorului, toate ideile expuse le reiau pe cele deja exprimate în corpul textului.

Nota mea: 9

 

 

Cărţi şi opinii subiective despre cărţi la: 

CE AM MAI (RE)CITIT ÎN ULTIMA VREME (AUGUST 2009-DECEMBRIE 2012),    

https://ovidiuivancu.wordpress.com/ce-am-mai-citit-in-ultima-vreme/

CE AM MAI (RE)CITIT ÎN ULTIMA VREME (IANUARIE 2013 – …)

https://ovidiuivancu.wordpress.com/ce-am-mai-recitit-in-ultima-vreme-ianuarie-2013/

 
Lasă un comentariu

Posted by pe 20 iulie 2014 in Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , ,

Omul sfințește locul. Emisiune difuzată de Radio România Internațional


Un dialog cu Mihaela Dincă Băjenaru, pe marginea cărții Identitate culturală și mental colectiv românesc în postcomunism (1990-2007). Mituri, imagini, percepții, repoziționări, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2013

 

 

 

 

 
Lasă un comentariu

Posted by pe 15 mai 2014 in Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , ,

Înapoi la 10 Mai!


 

 

 

           download    Pe 10 Mai 1866, Carol I devine Domn al Principatelor Unite, la 10 Mai 1877, tot Carol I este cel care proclamă independența țării, iar pe 10 Mai 1881, România devine Regat. Acestea sunt faptele, enunțate sec, așa cum poate ar trebui, în mod normal, enunțate faptele. În spatele lor, însă, se află semnificații asupra cărora n-ar strica să ne aplecăm, mai ales într-o zi de 10 mai.

  1. Statul român de astăzi este profund ilegitim. Instaurarea Republicii, începând cu 30 decembrie 1947 (Republica Populară Română, transformată, în 1965, în Republica Socialistă România) nu s-a făcut pe cale naturală. Transformarea din Monarhie în Republică nu a fost o decizie colectivă, luată în urma vreunui referendum și cu acordul corpului social. După 1989, a fost înlăturat formal comunismul, dar nu și consecința primă și profundă a instaurării lui. Republica de astăzi continuă o formă de guvernământ impusă artificial, în urma unei lovituri de palat care nu s-a bucurat de adeziunea a ceea ce astăzi politicienii români numesc popor. O republică legitimă nu se poate construi acceptând tacit și perpetuând o lovitură de stat. O republică devine legitimă abia în momentul în care cetățenii ei își exprimă formal acordul pentru ca ea să existe.
  2. 10 Mai reprezintă pentru români opțiunea pentru un model statal. Un stat funcționează, dincolo de repere economice, cu simboluri. Ce oferă, în materie de simboluri, Republica Populară Română, Republica Socialistă România si, acum, România de azi? Corupție, dictatură, genocid, cumetrii… Care este, la nivel simbolic, modelul statal monarhic? Un simplu fapt merită menționat. Între 1932-1940, Carol al II-lea înființează o școală unde Mihai I avea să studieze. Este așa-numita „clasă palatină”. Viitorii colegi ai lui Mihai I au fost aleși din toate păturile sociale și regiunile istorice românești, pentru ca în felul acesta viitorul rege să priceapă în amănunt realitățile sociale ale țării peste care avea să guverneze. Gestul are o semnificație profund emoționantă. Ca să conduci, trebuie să înțelegi. Ca să legiferezi, trebuie să cunoști, trebuie să intri în dialog cu problemele fiecăreia dintre clasele sociale reprezentate în stat, trebuie să devii conștient că diferitele regiuni istorice care intră în componența unui stat au specificități, au tradiții diferite. Există în toată istoria republicilor române, oricum s-ar fi numit ele, un gest cel puțin egal ca semnificație? Nu cred…
  3. Ce înseamnă a fi român? Este român acela cu origini sănătoase, cel care etnic, descinde din generații succesive de români sau acela care, provenind dintr-o dinastie străină, își asumă de la zero crearea unui stat, ordonat în jurul unui set de valori? Este cumva român acela ce raționalizează mâncarea pentru populație, naționalizează proprietățile individuale, își aruncă propriii cetățeni în temniță pentru că gândesc diferit? Ce model de român oferă Republica, așa cum există ea din 1947? După 67 de ani de Republică neîntreruptă, nu avem astăzi nici măcar instituții ale căror atribuții să fie clar delimitate. Statul acesta profund defect nu a reușit nici astăzi să se umple de conținut; nu știm nici astăzi unde încep și unde se termină atribuțiile Parlamentului, unde încep și unde se termină atribuțiile Președinției, unde încep și se termină atribuțiile Guvernului. Ocupanții tuturor acestor funcții habar nu au ce pot și mai ales ce nu pot face. Se poate, deci, numi acesta un stat perfect funcțional?
  4. Democrațiile așezate au instituții care arbitrează. Mecanismele funcționează în așa fel încât ele să nu se poată bloca la nesfârșit. Cum noi numai democrație așezată nu suntem, modelul republican nu poate face altceva decât să creeze confuzii. Are Republica noastră astfel de mecanisme de arbitraj? Le-a avut vreodată?  Când, bunăoară, Președintele și Prim Ministrul își pierd vremea încercând să priceapă cine ar trebui să reprezinte statul în exterior, mai poate cineva spune că statul român funcționează?
  5. Monarhia impune un model etic. Nu știu cum se vor fi exprimat regii României în spatele ușilor închise, dar știu cu siguranță că eticheta ar fi interzis oricăruia dintre ei derapaje verbale grave. Când un reprezentant al Republicii îl face pe celălalt mincinos, iar acesta din urmă, pentru a nu rămâne dator, îl gratulează pe primul cu apelativul de paranoic, toate schimburile de replici desfășurându-se în spațiul public, ce spune asta despre Republica noastră?! Care este modelul etic al republicilor românești? Modelul etic este important pentru că el contaminează, el se diseminează în straturile profunde ale societății. Se spune adesea că elita noastră politică republicană nu poate fi altfel decât poporul pe care îl guvernează. Poate că e invers. Poporul nu va fi niciodată altfel decât conducătorii lui.

Așadar, în vreme ce Republica agonizează sub ochii noștri neputincioși, sper să fi venit timpul să ne recuperăm acel 10 Mai de care avem atâta nevoie. Atâta vreme cât avem o familie regală, mai avem și legătura cu ceea ce suntem noi. România nu a fost creată pentru a fi reprezentată de indivizi aleși cu din ce în ce mai puține voturi, România nu a fost creată pentru ca cetățenii ei să se întoarcă unii împotriva altora, salariați împotriva pensionarilor, lucrători împotriva bugetarilor, pacienți împotriva medicilor, părinți împotriva profesorilor, socialiști împotriva liberalilor, România nu a fost creată pentru ca minoritarii ei să rămână la marginea societății, nereprezentați și umiliți, România nu a fost creată pentru a fi condusă de la centru, ignorându-se permanent voința acelora care sunt considerați periferici, marginali. Pentru toate astea nu e nevoie de un stat. O republică ce funcționează cu reflexe imperiale nu-și justifică existența.

 
Lasă un comentariu

Posted by pe 10 mai 2014 in Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , ,

Câteva prezențe pe you tube


 
Lasă un comentariu

Posted by pe 16 martie 2014 in Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , ,

 
Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 1,079 de alți urmăritori

%d blogeri ca acesta: