Thomas a Kempis, “Imitatio Christi sau Urmând pe Cristos”, București, Editura Stephanus, 1994, 155 de pagini


Textul conține toate clișeele dogmei creștine, de la teologia suferinței necesare și până la dogma smereniei, a renunțării și lepădării de sine. Cartea e scrisă sub forma unei interminabile rugăciuni. Nu lipsește nici binecunoscuta pledoarie împotriva cunoașterii. Cunoașterea ce poate sminti și îndepărta de Dumnezeu. Greu de înțeles de ce ar citi cineva astăzi cu real interes un asemenea text. În afara curiozității filologice cu care el poate fi examinat, textul e destul de banal.… Citește mai mult Thomas a Kempis, “Imitatio Christi sau Urmând pe Cristos”, București, Editura Stephanus, 1994, 155 de pagini

Ion Druță, “Biserica Alba”, Chișinău, Editura Cartier, 2015, 545 de pagini


Druță e patetic, de un patriotism grețos… Când se lansează în ample predici despre neam, credință și alte aiureli de genul acesta, textul devine de-a dreptul imposibil de lecturat. Un roman prăfuit, ajuns deja la cea de-a VI-a ediție, scris cu instrumente și limbaj care aparțin literaturii de secol XIX. Textul e mai mereu parazitat de vocea naratorului care întrerupe brutal povestea pentru a introduce pasaje voit filosofice, mici panseuri care mă tem că trădează și subțirimea intelectuală a lui Druță și lipsa lui de lecturi serioase (un singur exemplu: e un pasaj în care naratorul se lansează într-o analiză a semnificațiilor nașterii lui Iisus). Per ansamblu, o imensă dezamăgire, mai ales după lectura celuilalt roman semnat de același autor, „Clopotnița”.… Citește mai mult Ion Druță, “Biserica Alba”, Chișinău, Editura Cartier, 2015, 545 de pagini

C. Ardeleanu, „Am ucis pe Dumnezeu”, București, Editura Cartea Românească, s.a, 257 de pagini


Da… periculos de aproape de „Crimă și pedeapsă”, al lui Dostoievski (a cărui primă parte e publicată în 1866). Dacă n-ar fi această lipsă crasă de originalitate (daca nu chiar suspiciune rezonabilă de plagiat), romanul lui Carol Ardeleanu ar fi, fără doar și poate, unul dintre marile romane interbelice românești (publicat în 1929). Bine scris, stilistic vorbind, este o alcătuire narativă proaspătă pentru ceea ce a însemnat peisajul literar românesc interbelic.… Citește mai mult C. Ardeleanu, „Am ucis pe Dumnezeu”, București, Editura Cartea Românească, s.a, 257 de pagini

John Updike, „O lună de duminici”, București, Editura Univers, 2009, 223 de pagini


Scris ca o confesiune, la persoana I, romanul spune povestea unui preot american adulterin care, descoperit fiind, este înlăturat de la parohie și trimis într-un loc special, într-un soi de vacanță, alături de alți preoți cu probleme similare, pentru a reflecta la viața și acțiunile proprii. Lui Tom Marshfield i se recomandă, ca formă de terapie, să își noteze gândurile și reflecțiile în fiecare zi, ceea ce se și întâmplă. Cititorul ia, astfel, contact cu obsesiile sexuale ale acestuia, cu dorințele sale, s… Citește mai mult John Updike, „O lună de duminici”, București, Editura Univers, 2009, 223 de pagini

Și dacă l-am trage pe Dumnezeu de barbă?!


Dumnezeu, presupunând că are barbă, trebuie din când în când tras de ea, fie și pentru a vedea dacă barba e autentică sau nu. Dacă se supără, cu atât mai bine. Ce avem de riscat? În cel mai rău caz, potopul lui Noe, sau prăbușirea noastră pe modelul Sodomei și Gomorei. Dar, într-un atare caz, ar însemna că el există și că, deci, dacă am fost virtuoși, ne vom regăsi în Rai. Dacă nu, mai bine că s-a terminat… Dacă nu se supără, înseamnă că fie nu are barbă, fie nu-l deranjează să fie tras de ea… În ambele cazuri, nu avem nimic de pierdut…… Citește mai mult Și dacă l-am trage pe Dumnezeu de barbă?!

Femeie luptând contra Diavolului


Din momentul aflării veștii, așternuseră totul pe hârtie. În primul rând, fără vaccinuri. Dumnezeu hotărăște cine trăiește și cine moare, Diavolul ne face să credem că avem și noi un cuvânt de spus. Medicii îi vorbiseră despre cifre, despre mortalitatea infantilă de dinainte de apariția vaccinurilor, despre șansele pe care un copil nevaccinat le are să supraviețuiască uneia sau alteia dintre boli… Ea, însă, știa mai bine. De fapt, nu ea… Părintele știa, Dumnezeu știa… Era suficient. Prin rugăciune ajunsese copilul acesta să existe, prin rugăciune va supraviețui și de acum înainte. Iar dacă nu, voia Domnului… Cine suntem noi să ne opunem?! Copilul acela nu era al ei, ci al Domnului, tot la fel cum ea însăși nu-și aparținea. Gândul acesta o ajutase să depășească multe ispite. Nu e ușor să te măriți virgină. Mai ales când porți cu tine blestemul frumuseții; V. rezistase. O singură dată simțise o atingere nepotrivită; o speriase teribil slăbiciunea corpului ei. Dacă nu s-ar fi rugat, s-ar fi prăbușit, ar fi căzut și cine știe unde ar fi fost astăzi.… Citește mai mult Femeie luptând contra Diavolului