Khaled Hosseini, „Splendida cetate a celor o mie de sori”, București, Editura Niculescu, 2017, traducere din limba engleză și note de Crenguța Năpristoc, 400 de pagini


Pentru cine a citit „Vânătorii de zmeie”, atât tonul poveștii, cât și abordarea lui Hosseini sunt extrem de familiare. Aceasta este, de altfel, și problema textului. Dincolo de calitățile incontestabile ale scriitorului, cititorul simte că stilul și dezvoltarea narațiunii sunt repetitive. În plus, există de mai multe ori senzația că Hosseini se folosește de biografia sa și de tragediile reale ale Afganistanului ca de un pretext narativ. Nu de puține ori, el cedează tentației senzaționalismului (lasă impresia că unele dintre… Citește mai mult Khaled Hosseini, „Splendida cetate a celor o mie de sori”, București, Editura Niculescu, 2017, traducere din limba engleză și note de Crenguța Năpristoc, 400 de pagini

Charles Bukowski, „Femei”, Iași, Editura Polirom, 2016, traducere din limba engleză și note de Florin Șlapac, 319 pagini


O carte a excesului. Sute de pagini în care personajul principal, scriitorul Henry Chinaski, un alter ego al lui Bukovski, nu face altceva decât să consume alcool în exces și să aibă diverse experiențe sexuale. Tocmai de aceea, romanul se parcurge greu, cu o senzație crescândă de plictiseală de la o pagină la alta. Primele fraze cuceresc: „Aveam 50 de ani și nu mă culcasem cu o femeie de patru ani.… Citește mai mult Charles Bukowski, „Femei”, Iași, Editura Polirom, 2016, traducere din limba engleză și note de Florin Șlapac, 319 pagini

Fanteziile despre care nu vorbise niciodată


Când privise gândacul acela mare și negru, ieșind din întortocherea de țevi, prin gura de scurgere a căzii din baie, începuse să se gândească la ea. Era o zi de sâmbătă. Ca în fiecare sâmbătă, spăla baia la prima oră a dimineții, când ceilalți abia dacă se treziseră. Înainte de a strivi insecta, o privise o vreme, spunându-și că, de fapt, nu era cine știe ce mare diferență între om și insectă. Nu orbecăie și ea prin încrengături de țevi ruginite, în speranța că va ieși, la un moment dat, la lumină?! Și nu i se întâmplase ca, ieșind în cele din urmă la lumină, să-și dea seama că ar fi fost mai bine dacă ar fi continuat să rătăcească pe coridoare întunecate, fericită numai la gândul că, după fiecare cotire la dreapta sau stânga, s-ar putea ascunde lumina pe care o căuta?!… Citește mai mult Fanteziile despre care nu vorbise niciodată

Ce faci când nu mai ai nimic de făcut?!


Dacă ar fi urcat în mașina timpului și s-ar fi întors cu câțiva zeci de ani în urmă, un singur lucru ar fi schimbat. Ar fi făcut în așa fel încât să aibă timp liber. Ar fi gătit mai puțin, ar fi spălat mai puțin, i-ar fi consolat pe ceilalți mai puțin… În felul acesta, ar fi știut acum ce să facă, cum să administreze orele nesfârșite pe care le are, zilele în care e doar cu sine însăși și nu-și găsește locul. Fuseseră vremuri când avusese pasiuni năucitoare care ar fi putut-o ține ocupată zile în șir. Fuseseră vremuri când mintea ei putea fi preocupată de idei cărora le acorda ore bune. Vremurile acelea trecuseră. Perversitatea trecerii lor era tocmai că dispăruseră treptat, în așa fel încât ea nici măcar nu sesizase, în așa fel încât ea nu se putuse opune. Ele trecuseră cu naturalețea lucrurilor firești și i se păruse că așa trebuie să fie. Dacă ar fi avut timpul ei, atunci, ar fi sesizat ceea ce acum era clar: că întreaga ei existență era ordonată în jurul altora, că din ce în ce mai puține gânduri erau despre ea, că își externalizase viața și o făcuse având conștiința că face un lucru util.… Citește mai mult Ce faci când nu mai ai nimic de făcut?!

Carly Holmes, „The Scrapbook”, Parthian, Cardigan, 2014, 222 de pagini


Cartea este captivantă, se parcurge cu interes și surprinde prin observații extrem de fine despre psihologia personajelor. Se observă, totuși, anumite stângăcii de construcție. Arhitectura romanului, trecerea de la un plan la altul respiră o ușoară artificialitate, e prea căutată, prea evidentă. Dialogurile sunt și ele lipsite de personalitate, prea puțin individualizate. Ca întreg, însă, o lectură care place.… Citește mai mult Carly Holmes, „The Scrapbook”, Parthian, Cardigan, 2014, 222 de pagini

O călătorie în timp


Numai că, acolo, în camera, în visele și visurile ei se mai născuse ceva și, cu toate că adolescența rămăsese până azi o altă viață, acel ceva se strecurase dintr-o viață în alta și supraviețuise neatins, așa cum neatinse rămân, îndeobște, emoțiile care, la un moment dat, ne îndeamnă să facem cutare sau cutare lucru. Lucrurile în sine, forma lor materială, gesturile, poveștile cu detaliile lor se pot evapora pentru a face loc vacarmului prezent, însă emoția din spate se păstrează neatinsă, dormind undeva, cine știe prin ce cotlon de minte, până când vine momentul trezirii. Acel ceva era tocmai sentimentul distinct că lumea dinafară e mai săracă decât cea de dinăuntru, că oamenii cu sporovăiala lor eternă sunt exasperanți, cu atât mai mult cu cât… Citește mai mult O călătorie în timp

Le oferea exact ceea ce își doreau


Îi înseninase nopțile, lăsându-l să creadă că face dragoste ca nimeni altul, chiar și atunci când el nu făcea altceva decât să reproducă mecanic scene din filme erotice; îi lăudase inteligența, chiar și atunci când ea se rezuma strict la abilitatea lui de a se descurca în anumite situații practice; îl făcuse să se creadă indispensabil, chiar și atunci când, prin prezența și acțiunile lui, mai mult o încurca decât o ajuta; îi făcuse copii, chiar și atunci când avea dubii că va putea fi vreodată suficient de altruist pentru a fi tată; îl însoțise la cine plicticoase, chiar și atunci când știa că el n-avea răbdare s-o asculte, întrerupând-o, uneori, în mijlocul frazei; îi acceptase prietenii, chiar și atunci când ei făceau, în fața lui și fără să-i trezească vreo reacție, glume care o răneau și la care făcea eforturi să zâmbească… … Citește mai mult Le oferea exact ceea ce își doreau

Iubea doi bărbați în același timp


Îi lipsea ceea ce adesea lipsește deopotrivă femeilor și bărbaților ajunși la a două vârstă, atunci când aleg să-și înceapă viața de familie mult prea devreme. Își imaginează că a avea o familie e unul dintre pașii care trebuie parcurși… Și, pentru a avea timp să-i parcurgă și pe restul, încep din timp… E un moment când te întrebi dacă nu cumva, lăsând trenul acesta să plece, vei aștepta în zadar unul mai confortabil. Atunci, în spaima aceea că viața ta s-ar putea irosi, așteptând trenuri din ce în ce mai confortabile, sari din mers în vagonul unuia dintre ele, aproape la întâmplare. Îl vezi din depărtare, ți se pare că arată bine, că are viteza potrivită și te cuprinde spaima că l-ai putea pierde. De fapt, ceva mai târziu afli că important nu e trenul, ci gara. Dacă stai în gara potrivită, pe peronul potrivit, trenurile vor continua să vină, unele se vor și întoarce. Or, a sta într-o gară aglomerată, un nod de cale ferată, sau a aștepta într-o haltă unde abia se târâie două-trei vagoane care scârțâie îngrozitor, e adevărata alegere, adevărata bătălie. O bătălie pe care o duci cu tine, zi de zi…… Citește mai mult Iubea doi bărbați în același timp

E cumplit să stai lângă un bărbat pe care nu și-l dorește nicio femeie…


„- E posibil ca, la un moment dat, din cine știe ce motiv, să fi crescut separat. E posibil ca drumurile noastre să ni se fi despărțit, fără s-o știm sau crezând că acesta e un proces reversibil. Oamenii au frecvent iluzia că se pot rătăci unul de altul pentru ca, mai apoi, să se regăsească. Cu noi, nu s-a întâmplat așa.”

F. ajunsese la o astfel de concluzie după ce îmi vorbise mult, să fi fost câteva ore, despre tot ceea ce nu mai putea vorbi cu bărbatul alături de care se presupune că ar fi trebuit să trăiască „până ce moartea îi va despărți”. Pentru ea, în ultima vreme, începuseră să conteze cărțile, nu întotdeauna de cea mai bună calitate, e adevărat, pentru el, mașinile, terenurile, casele, mobila… Tragedia nu era asta. Bărbatul începuse, de la o vreme, să se simtă amenințat. Cumva, credea că refugierea ei în cărți avea s-o îndepărteze de el. Era și ceva adevărat în această intuiție primară a bărbatului, anume că… Citește mai mult E cumplit să stai lângă un bărbat pe care nu și-l dorește nicio femeie…

Femeie trăind în două lumi


Poate pentru că avea câteodată impresia că trăiește atât de puțin, E. obișnuia să aibă vise despre care nu vorbea decât arareori. Era felul ei de a trăi intens… Poate că, în sine, visele astea, odată povestite, ar fi părut ridicole, ușor infantile… Asta pentru că, oricum le-ar fi povestit, n-ar fi reușit să redea intensitatea cu care le trăia, calmul acela desăvârșit, senzația de siguranță, de abandon, de fericire… Într-o noapte, visa că înoată într-o mare desăvârșit de albastră și clară, alături de un delfin uriaș, în alta că e îndrăgostită nebunește de un păstrăv sau că aleargă, goală, pe nisip, la lumina lunii.… Citește mai mult Femeie trăind în două lumi

După 20 de ani


Întâlnirile de douăzeci de ani de la terminarea liceului au întotdeauna farmecul lor. De fapt, nu întâlnirea în sine, ci, mai degrabă, pregătirea ei. Pentru N., ritualul cumpărării rochiei, pantofilor și poșetei era, de fapt, un pretext. În felul acesta, nu se mai gândea la bărbatul, pe atunci băiat, cu care-și petrecuse multe dintre zilele și nopțile ultimilor doi ani de liceu. Vorbiseră, goi, despre atâtea lucruri, făcuseră împreună multe, petrecuseră alături foarte multe nopți albe. Se despărțeau, adesea, dimineața, încercănați, mergând fiecare spre patul lui, unde dormeau profund chiar și cât o jumătate de zi, mai ales în weekenduri. Firește, ea nu mai era cea de atunci, era de așteptat ca și el să fie un altul, însă, într-un mod bizar, pe măsură ce N. se apropia de momentul revederii, se simțea ea însăși de parcă n-ar fi trecut douăzeci de ani, ci doar o săptămână. Privea în jurul ei prin casă, … Citește mai mult După 20 de ani

Femeie luptând contra Diavolului


Din momentul aflării veștii, așternuseră totul pe hârtie. În primul rând, fără vaccinuri. Dumnezeu hotărăște cine trăiește și cine moare, Diavolul ne face să credem că avem și noi un cuvânt de spus. Medicii îi vorbiseră despre cifre, despre mortalitatea infantilă de dinainte de apariția vaccinurilor, despre șansele pe care un copil nevaccinat le are să supraviețuiască uneia sau alteia dintre boli… Ea, însă, știa mai bine. De fapt, nu ea… Părintele știa, Dumnezeu știa… Era suficient. Prin rugăciune ajunsese copilul acesta să existe, prin rugăciune va supraviețui și de acum înainte. Iar dacă nu, voia Domnului… Cine suntem noi să ne opunem?! Copilul acela nu era al ei, ci al Domnului, tot la fel cum ea însăși nu-și aparținea. Gândul acesta o ajutase să depășească multe ispite. Nu e ușor să te măriți virgină. Mai ales când porți cu tine blestemul frumuseții; V. rezistase. O singură dată simțise o atingere nepotrivită; o speriase teribil slăbiciunea corpului ei. Dacă nu s-ar fi rugat, s-ar fi prăbușit, ar fi căzut și cine știe unde ar fi fost astăzi.… Citește mai mult Femeie luptând contra Diavolului

Dacă un bărbat e suficient de insistent și arată suficient de bine, atunci de ce nu… ?!


Nu știu de unde îi venise lui E. ideea aceasta că îmbătrânește și că ar trebui să mă convingă să scriu despre îmbătrânirea ei. Nu avea mai mult de 43 de ani. Ar fi vrut să fie amantă, dar sfârșise prin a fi cerută în căsătorie atât de des, încât, în cele din urmă, acceptase. Credea că, născută în altă parte, ar fi fost gheișa perfectă. Picta peisaje, citea în timpul liber, era capabilă de conversații inteligente și adora ceaiul. Oriunde s-ar fi așezat, avea obiceiul de a-și ține foarte aproape unele de altele picioarele și mâinile. Cuibărită astfel, emana în jur un soi de fragilitate cochetă, care invita la protecție. Pe stradă, silueta ei minionă se pierdea în mulțime. Abia când se așeza devenea imposibil de ignorat. Folosea cu o naturalețe dezarmantă cuvinte mari, precum acel „sfâșietor”, cuvinte care, rostite de ea, își pierdeau din patetism.… Citește mai mult Dacă un bărbat e suficient de insistent și arată suficient de bine, atunci de ce nu… ?!

Femeia-sirenă


Îmi doream mai mult decât orice să găsesc subiectul de conversație, atitudinea, gestul care ar fi făcut-o să-și piardă acea imperială siguranță de sine; aș fi vrut s-o văd vulnerabilă, doar pentru că, oricât mi-aș fi folosit imaginația, n-o puteam vedea altfel decât intimidantă. Am încercat cu disperarea cu care dușmanii lui Ahile trebuie să fi încercat să-i descopere călcâiul. Evident că el, călcâiul, există. De la marea și ieftina dramoletă a izgonirii din Paradis, avem cu toții călcâiul nostru… Însă, N. fusese dăruită cu epidermă flexibilă, pielea ei era atât de supusă, de ascultătoare, încât participa integral la ceea ce posesoarea ei avea de transmis. De aici, stânjeneala pe care o simțeai în preajma lui N. Era stăpâna absolută a corpului ei și găsise cumva rețeta de a crea armonia aceea fără fisură între mișcare și cuvânt, o armonie atât de rară, atât de greu de aflat și, mai ales, atât de greu de menținut la aceleași cote, încât nici nu e de mirare că, odată obținută, stârnește atâta fascinație.… Citește mai mult Femeia-sirenă

Întotdeauna am avut aceasta ciudată fantezie


La destul de mulți ani distanță de acea zi ploioasă de noiembrie, ne-am întâlnit întâmplător. A fost ultima întâmplare extraordinară pe care aveam s-o trăim împreună. Venisem în oraș și mă plimbam pe coridoarele înguste ale unei piețe, fără direcție, fără un scop precis. Am trecut unul pe lângă altul și ne-am oprit în același timp. Apoi, fără să ne fi spus ceva, am pornit împreună spre apartamentul ei de la etajul patru. Acolo am fumat amândoi o țigară pe balcon. Era ca și cum mileniul cel nou nu începuse, era din nou L. aceea de dinainte de noaptea de noiembrie. N-a durat mult… Nu-mi aduc aminte să fi vorbit vreunul dintre noi. Ne-am terminat țigările și am plecat fără să fi știut și fără să știm nici azi de ce ne-am oprit, de ce am urcat cele patru etaje, de ce am mers pe balcon și, în fine, de ce, după ce am ajuns la filtru, … Citește mai mult Întotdeauna am avut aceasta ciudată fantezie

Femeia care-și povestea bărbații…


Poate că îi primea în patul ei tocmai pe acest criteriu; se uita la ei ca la niște personaje; pe cei fără potențial, îi dădea la o parte, pe ceilalți îi primea lângă ea, îi privea după ce vor fi adormit, goi, încercând să le găsească locul potrivit în povestea potrivită. Cum nu avea copii și cum nici nu se gândea să facă vreunul, le putea fi mamă, amantă, însă, în același timp, le putea fi și cronicar. Le scria, fără ca ei să știe, partitura potrivită, după care, atunci când totul era gata, pleca în căutarea altor personaje, în căutarea altor povești. Sigur că multora li se părea ușor vulgar comportamentul ăsta; oamenii convențiilor vedeau în ea un păpușar, un sforar egoist și atâta tot.… Citește mai mult Femeia care-și povestea bărbații…

Bizarele femei de altădată…


Lumea ei apusese… Nu mai recunoștea nimic, nu mai știa cum să vorbească cu oamenii noii lumi, se uita la televizor cu gura ușor întredeschisă, crispată, privind cu îngrijorare în jur, de parcă s-ar fi așteptat ca personajele din spatele ecranului să deschidă ușa camerei și să se așeze lângă ea. Deși era lucidă și neafectată de vreo altă boală în afara poverii celor 90 de ani, ea nu-și găsea locul. Nu era din universul nostru, al tuturor celorlalți. Trăia într-o spaimă continuă. Nu era numai spaima de trenuri, de televizor, de mașini, de electricitate… era și teama de foame, de război… Mânca puțin și întotdeauna își punea în buzunare bucăți de pâine și nuci. Când pâinea se usca, o mânca așa, așezând alta în locul ei. Adesea înmuia bucăți de pâine uscată în apă și le mesteca așa, îndelung… Noi, copiii, o priveam cu milă și… Citește mai mult Bizarele femei de altădată…

Demonul confesiunii în spații publice


Când M. începe să vorbească, o ascult în tăcere. Nu știu ce să spun, chiar dacă m-aș hotărî s-o întrerup. Când tace, în cele câteva secunde în care-și caută următorul subiect, încerc cu disperare să zic ceva… Nu mă pot retrage pur și simplu. Ar fi cinic… Evident, nu găsesc nimic de spus. Privesc tâmp către M., prefăcându-mă că mă gândesc la ceea ce tocmai spusese, mă fâstâcesc, încercând să îngaim câte ceva și aproape că aștept cu ușurare momentul când ea reîncepe să vorbească. Sunt ca unul dintre elevii mei, prins cu lecția neînvățată… Am o senzație profundă de jenă…… Citește mai mult Demonul confesiunii în spații publice

Masculii alpha întelege femeile!


Sunt, însă, lucruri care femeilor frumoase nu le sunt permise. Dacă C. ar fi avut vreo 30 de kilograme în plus, dacă n-ar fi avut 30 de ani, ci 60, dacă n-ar fi avut niciuna dintre acele trăsături pe care, astăzi, le asociem frumuseții fizice feminine, și-ar fi putut bea cafeaua liniștită, alături de același bărbat, de două ori pe zi. Defectul ei capital e că face parte din acea categorie de femei pe care masculul alpha o înțelege foarte bine. Or, odată intrată în această categorie, viața lui C., dorințele ei deveneau așa de ușor psihanalizabile! Fiecare dintre bărbații alături de care lucra ar fi putut vorbi despre ea cu competență și certitudine. Ei știau totul despre ce gândea ea, despre ce-și dorea ea, despre ceea ce ea avea nevoie. Și asta pentru că, întotdeauna și pentru totdeauna, masculii alpha înțelege femeile!!! Ei poate citi semnele, poate interpreta cuvintele, poate anticipa dorințele oricărei femei frumoase cu care se intersectează. De unde posedă această infailibilă știință? Răspunsul se găsește la Pavlov și câinele său!… Citește mai mult Masculii alpha întelege femeile!

Povestea unui divorț


Ceea ce nu știuse R., însă, e că niciun homo sapiens nu poate alerga mai repede decât trecutul lui. Ca atâția alții înaintea ei, avea să descopere destul de repede că oamenii nu se nasc decât o singură dată. Și, de atunci încolo, acumulează, așază în ei, în straturi succesive, experiențe și transformări ireversibile de care nu mai pot scăpa. Nu te poți naște a doua oară decât cu prețul unei amnezii totale, o amnezie care, în mod firesc, nu poate fi indusă artificial. Cei 18 ani de căsnicie veniseră la pachet cu o anume rutină, cu anume tabieturi, cu un set de reflexe condiționate care acum erau, toate, acolo.… Citește mai mult Povestea unui divorț

Unde dispar iubitele după căsătorie


Atunci, D. stă mai mult în fața oglinzii, își lasă părul, de obicei drept și strâns în coadă, să-i cadă pe umeri, îmbracă o bluză elegantă, care-i descoperă umerii si spatele, găsește prin unghere numai de ea cunoscute o pereche de pantofi cu toc, își pensează sprâncenele cu grijă și îmbracă fusta care îi pune în evidență geometria gambelor. Își redescoperă zâmbetul de odinioară, cel care odată fusese arma ei secretă; zâmbetul acela care se oprește la jumătate, nehotărât, ironic și devastator, încărcat de erotism. Nu durează mult. În ea se deșteaptă curând o altă voce care-i spune că nu mai e suficientă carne în congelator… Citește mai mult Unde dispar iubitele după căsătorie

Oamenii trec dincolo cu lumea lor cu tot


. Într-o bună zi, începi să obosești mai repede, în alta, îți vezi prietenii apropiați mai mult în fotografii decât în realitate și, în fine, știi că ceva ireparabil se va întâmpla cu tine destul de curând atunci când începi să faci drumuri din ce în ce mai dese către cimitir. De regulă, tot cam atunci începi să-ți vorbești limba de parcă ar fi o limbă străină: vorbești despre filme pe care ceilalți nu le mai cunosc, citezi replici amuzante la care nu mai râde nimeni, vorbești despre cărți pe care cei din jurul tău nu le-au citit și începi să ai amintiri care înseamnă din ce în ce mai puțin pentru ceilalți.… Citește mai mult Oamenii trec dincolo cu lumea lor cu tot

Feminismul și frumusețea ca spaimă


R. avea, într-un fel, de gestionat o problemă veche de când lumea, dar cu mult mai acută în vremea modernității noastre: cum poate fi o femeie și frumoasă, și deșteaptă?! Cumva, cu forța implacabilă a unui mit urban, societatea ne-a obișnuit cu această idee că o femeie nu poate combina armonios frumusețe fizică și inteligență. Desigur, n-o să găsiți foarte mulți bărbați care să admită în public că gândesc în felul acesta, dar, dacă îi ascultați la vreo petrecere, o să înțelegeți ușor, din glumele care se fac pe marginea subiectului, că încă există o astfel de prejudecată. De altfel, modul în care glumim … Citește mai mult Feminismul și frumusețea ca spaimă

Povestea unei femei frumoase


Despre M.S aș putea spune cu certitudine un singur lucru: știa că e frumoasă. De restul, nu sunt sigur. Știu câte ceva din biografia ei, la câteva dintre momentele pe care și le va aduce aminte cu siguranță toată viața am fost martor ocular, despre altele doar am auzit vorbindu-se în treacăt, în lungile nopți indiene pe care, în parte, le dedicam bârfelor de tot felul. Trăia, previzibil, drama multor femei frumoase; nu se putea hotărî, nu putea alege, avea permanent senzația că bărbații o doresc pentru ceea ce era corpul ei, odată despovărat de haine. N-aș spune că greșea sau, desigur, aș putea-o spune, însă n-ar fi nici măcar un singur cititor care să nu mă bănuiască de ipocrizie.… Citește mai mult Povestea unei femei frumoase

Adolescentele adolescenței mele


De fiecare dată când mă uit la fotografii ceva mai vechi, din primii ani de după 1989, constat fără doar și poate că adolescentele adolescenței mele nu mai există. Bineînțeles că nu, veți spune, ele s-au transformat în femei, așa cum se petrece de fiecare dată cu miliarde de pământeni care, repetitiv, trăiesc o vârstă la care se cred nemuritori și încă una la care constată cât sunt de muritori. În cazul de față, însă, nu e numai atât. Mă pot considera norocos. Într-o societate normală, așezată, la 36 de ani nu poți constata atât de drastic, așa cum o fac eu acum, că oamenii de altădată au fost înlocuiți de un alt soi de oameni. Sunt convins că între adolescentele românce ale anilor `90 și cele ale acestui mileniu e o diferență mult mai mare decât între, să zicem, italiencele anilor `90 și cele contemporane nouă. În anii din urmă, la fiecare început de an școlar, intru în clase, privesc în jurul meu și mă întreb dacă adolescentele de care îmi aduc eu aminte vor fi fost vreodată așa cum mi le amintesc, dacă nu cumva memoria începe să îmi joace feste. Nu spun toate astea cu nostalgia lui „pe vremea mea era mai bine”… Citește mai mult Adolescentele adolescenței mele

Prăbușirea femeii-copil


E straniu cum ne așteptăm ca anumite lucruri să dureze doar pentru că ni se întâmplă nouă. Am văzut femei și bărbați capabili de o atât de mare, aproape cinică, luciditate. C., însă, i-ar fi surclasat pe toți. Dacă vreun nebun ar fi avut ideea de a organiza un campionat mondial de predicții sentimentale, educatoarea din școala aceea de țară din Apuseni ar fi fost, fără îndoială, multiplă campioană mondială. Era suficient să privească în ochi doi oameni care se țineau de mână pentru a-și rosti sec verdictul: nu vor rezista mai mult de doi ani! La ea nu verdictul, rostit cu o aroganță cu iz de flirt, era cel care mă fascina. După ce se pronunța ritos, fluturându-și (abia sesizabil!) capul de la dreapta la stânga și înapoi, C. își începea demonstrația. Observa atâtea detalii pe care, mai apoi, le încorpora într-un discurs cu o logică imbatabilă, încât o bănuiam a fi mare admiratoare a lui Sherlock Holmes. Prin natura meseriei, avea un aer naiv-infantil, ceva de genul femeii-copil, tipologie care, îndeobște, se bucură de o mare admirație din partea bărbaților și de un cel puțin egal dispreț din partea femeilor. Pentru bărbați, C. trebuie să fi fost imaginea drăgălășeniei, întemnițată într-un corp de femeie bine proporționată, în vreme ce pentru suratele… Citește mai mult Prăbușirea femeii-copil

Femeia și cratița


Așadar, într-o țară patriarhală și profund misogină, eu și atâția alții ca mine am avut parte de un mediu matriarhal. Am văzut fete și, mai apoi, femei, plângând sau râzând, am văzut fete și, mai apoi, femei deziluzionate sau iluzionate la nesfârșit, contradictorii sau sentimentale, raționale sau șovăitoare, sirene sau scorpii, indispuse ori isterice, sensibile sau iertătoare, am văzut fete și, mai apoi, femei care…… Citește mai mult Femeia și cratița