Fundamentalismul textual


Care sunt, însă, ingredientele care alimentează fundamentalismul textual? Există ceva anume într-un text literar care facilitează sacralizarea lui?! Să fie în integralitate un proces aleatoriu?! Pentru a încerca un răspuns, e nevoie de o analiză comparativă. În definitiv, de la „Epopeea lui Ghilgameș” până la „Dracula” sau Codul lui Da Vinci, pare a fi un spectru extrem de eterogen de texte. Ceea ce, totuși, ele au în comun e că propun un proiect alternativ de existență. Textele pasibile de a fi material propice pentru fundamentalismul textual se orientează către o altfel de alcătuire a societății umane, sugerează un alt tip de viitor. Când românii invocă figura lui Mihai Viteazul, ei construiesc de fapt legitimitatea pentru prezent și, mai ales, pentru viitor. Până și Goethe propune în „Suferințele tânărului Werther” o altă paradigmă a iubirii. … Citește mai mult Fundamentalismul textual

Zgomotul de fond


Literatura motivațională este un hibrid fraudulos, cu puternice accente de ridicol. De ce hibrid? Pentru că, deși se alimentează cu ficțiuni, pretinde explicit că posedă soluții miraculoase. Este, dacă acceptați analogia, echivalentul vraciului care vindecă prin atingeri și cu puterea minții. Medicul ezitant, care are mereu nevoie de teste, radiografii și analize pentru a încerca un diagnostic, se află în dezavantaj față de vraciul sigur pe el, cu răspuns ferm la toate întrebările și, câteodată, cu tarife mai mici. Literatura motivațională creează, la nivel colectiv exact ceea ce pretinde că vindecă: imense depozite de angoase și frustrări.… Citește mai mult Zgomotul de fond

Analfabetul funcțional


Pe rețelele de socializare, moraliștii și „influencerii”, marii revoltați și revoluționarii de serviciu își asezonează adesea opiniile (căci, nu-i așa, ce e mai nobil decât a avea o opinie?!) cu citate și ziceri de duh care sună bine și dau dovada culturii lor vaste. În spatele celor mai multe citate de acest gen se ascund decontextualizări grosolane, clișee îngrozitoare și idei de o evidentă redundanță. Profesori, directori de școală, inspectori, miniștri, părinți experți în „parenting”, noi cu toții deplângem situația alarmantă a analfabeților funcțional, în timp ce răsfoim cu interes tabloide și ne punem toată speranța în forța tămăduitoare a gândirii pozitive și în puterea mistico-magică a horoscopului.     … Citește mai mult Analfabetul funcțional

Topul cărților citite în 2018


Pentru al treilea an consecutiv, public lista cărților pe care le-am citit în anul ce se încheie. Pentru cei interesați, topul cărților citite în 2016 și în 2017 poate fi consultat aici și aici.

În august 2009, am început să public pe blog impresii de lectură despre cărțile pe care le citeam. Două au fost motivele: în primul rând, frustrarea de a nu-mi mai putea aminti cu exactitate unde am citit despre o anume idee, unde am întâlnit o anume replică sau personaj care m-au fascinat și, în al doilea rând, necesitatea pragmatică de a avea la îndemână o bibliografie rezonabilă pe care s-o pot folosi în textele mele despre literatură. Firește, pe vremea aceea… Citește mai mult Topul cărților citite în 2018

Utilitarismul. Ipocriziile scolii românești


Se pune prea mult accent în școlile românești, ne spun specialiștii, pe cultura generală. La rigoare, o asemenea afirmație e de un ridicol evident, însă, fiind prea mult timp vânturată, devine greu de combătut. Avem și aici de a face cu același utilitarism agresiv. Dacă educația garantată de stat e menită să producă specialiști în cutii de viteze, atunci nu mai e nevoie nici de stat și nici de educație. Poate că n-ar fi rău să ne amintim că școlile nu sunt stabilimente private unde compania X face comandă de specialiști și, în trei sau patru ani, îi primește. Școala, așa cum a fost ea gândită, e tocmai o contrapondere la mercantilism și utilitarism. Ea e menită a face ceea ce nimeni altcineva nu face: ea nu pregătește neapărat ori exclusiv meseriași,  ci oameni care-și construiesc viața în jurul unei etici (preferabil, umaniste), cu o inteligență articulată și capabilă de gândire critică și autonomă. Dacă omul este astfel construit, în jurul unei axiologii generale, el poate să capete deprinderi care să-l facă un bun profesionist într-un domeniu sau altul, fără ca asta să-i afecteze calitatea de om. Ar fi absolut inconștient ca o societate să producă cetățeni unidirecționali, foarte buni frizeri, constructori sau brutari, fără niciun fel de noțiune care excedă câmpul preocupărilor lor profesionale.… Citește mai mult Utilitarismul. Ipocriziile scolii românești

Pe ce lume trăim?!


Aici, istoria și istoricul își găsesc pe deplin utilitatea. În definitiv, a dezgropa personaje istorice și a înțelege evenimente ale trecutului nostru, e un demers care nu cred să aibă legătură cu butada „învățând istoria, nu-i repetăm greșelile”. Pare a fi vorba despre alteva… Mai degrabă, învățând istoria, avem acces la un tipar mental, la o forma mentis a celor de dinaintea noastră. În felul acesta, având în față o evoluție cât de cât lamuritoare a ideilor care i-au animat pe cei de dinainte, putem face exercițiul necesar de a intui cum anume am ajuns unde suntem acum. Ideile nu se nasc în vid, ele sunt consecințele altora și cauze pentru cele de după. Istoria (cu accent pe istoria ideilor), deci, îl înarmează pe criticul literar cu instrumente care-l pot face să priceapă dacă textul din fața lui aparține sau nu timpului în care a fost scris.… Citește mai mult Pe ce lume trăim?!

Topul cărților citite în 2017


Cum o tradiție, fie ea și de prost-gust, așa cum se dovedește a fi mania alcătuirii de topuri la final de an, trebuie respectată, public și anul acesta lista celor mai bune cărți pe care le-am citit în 2017. Nimic altceva decât o listă personală care nu e și nici nu-și propune să fie relevantă sau să ofere indicii de lectură. Reverența în fața numelor mari sau a criticilor care ne spun cine e important și cine nu, nu-și găsește locul în topul acesta. A citi înseamnă prin excelență a-ți folosi propria minte și propriile organe de simț… E un act de independență și libertate.… Citește mai mult Topul cărților citite în 2017

Haruki Murakami, “1Q84, the Complete Trilogy”, Vintage, London, 2012, 1336 de pagini


O carte supraevaluată, dacă nu cumva și un scriitor supraevaluat… Povestea avansează enervant, cu viteza unui melc leneș; personajele, desi au potential, se trezesc în situații în care nu mai știu ce să spună, nu mai știu ce să facă… Rămâne un mister de ce ar avea cineva nevoie de 1318 pagini pentru a spune povestea banală a două personaje care se iubesc (Tengo și Aomame) și care sunt menite a fi împreună, în ciuda destinelor individuale care-i separă. Tengo și Aomame se trezesc dintr-o dată într-o lume cu două Luni, similară lumii descrisă de Tengo într-un roman ce aparține unei adolescente și pe care el, la rugămintea editorului, îl rescrie. În această lume, pe care Aomame o botează 1Q84, aveam Oameni Mici care creează bizare c… Citește mai mult Haruki Murakami, “1Q84, the Complete Trilogy”, Vintage, London, 2012, 1336 de pagini

Mark Twain, “The Adventures of Huckleberry Finn”, London, HarperCollins Publishers, 2013, 308 pagini


Un roman clasic care, totuși, resimte acut trecerea timpului. Aventurile lui Huck, cel care își înscenează propria moarte și pleacă în lume însoțit de sclavul Jim, impresionează numai în măsura în care putem vedea reflectate în ele o parte din istoria Americii. Deposedate de context, ele, aventurile, par a fi, în mare, destul de insipide. Un mare plus al romanului este nararea la persoana I; un artificiu cu atât mai dificil, … Citește mai mult Mark Twain, “The Adventures of Huckleberry Finn”, London, HarperCollins Publishers, 2013, 308 pagini

Singurătatea la persoana I


Poate că exemplul cel mai potrivit al contemporaneității literare românești este, însă, cartea de confesiuni a Adrianei Săftoiu, „Cronică de Cotroceni” (2015). Deși avem de a face acolo cu persoana întâi, textul este, pe alocuri, descriptiv și rece, aproape de gradul convențional de obiectivitate presupus de persoana a treia. Naratoarea este un martor și, în această calitate, nu pierde foarte mult timp explorându-și interioritatea. O astfel de carte nici nu-și propune altceva decât să mărturisească, să fie oglinda (aproximativ fidelă, ca orice oglindă care se respectă) unei epoci. Jurnalelor și confesiunilor le lipsește o complexă dimensiune temporală, cu legături halucinante între trecut, prezent și viitor, cu amestecuri indistincte de axă a timpului. Acolo, axa timpului este serios dezechilibrată, prin favorizarea prezentului scrierii. De aceea, prezența persoanei întâi … Citește mai mult Singurătatea la persoana I

Mircea Cărtărescu, „Solenoid”, București, Editura Humanitas, 2016, 842 de pagini


Cu toate acestea, e greu de justificat incredibila desfășurare de forțe (mai bine de 800 de pagini) pentru a descrie „delirul” oniric al naratorului. „Solenoid” e un fel de autobiografie cu imagini și pagini de geniu (scena în care profesorul descoperă mica lume animală ce supraviețuiește în măruntaiele casei sale sau transferarea spiritului naratorului din corpul uman în corpul unui minuscul acarian, membru al unei colonii de acarieni care trăiește în palma sângerândă a unui bibliotecar), dar, ca întreg, e un eșec. Finalul e electrizant: întreg Bucureștiul se ridică la cer, alimentat de solenoizii care dormitau în adâncurile sale. E mult prea multă materie inutilă în acest roman, mult prea multe pasaje de prisos, scrise doar pentru că autorul lor își permite să le scrie, de la înălțimea de scriitor consacrat. Ambiția de a scrie fără revizuiri are ca rezultat pasaje redactate stângaci, cu repetiții… Citește mai mult Mircea Cărtărescu, „Solenoid”, București, Editura Humanitas, 2016, 842 de pagini

A reciti o carte…


Așa cum obiectele pot genera emoții colective, sau poate chiar mai mult decât atât, cărțile sunt, câteodată, indicatorii unei stări anume. O stare pe care, nostalgic, dorim să o retrăim. Nemaiavând acces la mine cel de la 21 de ani, încerc un surogat… recitesc ceva suficient de puternic, asociat de memoria mea afectivă acelei vârste, în așa fel încât să mă trezesc aruncat în timp, către momentul la care acum, din motive obiective și insurmontabile, nu mă mai pot întoarce. Cartea recitită capătă, astfel, funcția unei fotografii. Ea este un portal deschis către o lume inexistentă, întreținând iluzia unei călătorii în timp. Tocmai de aceea, cărțile recitite nu sunt neapărat cărți bune, cărți validate estetic, ci cărți cu potențial de retrăire a unei emoții personale. Actul recitirii este un act al reconstituirii emoției. El nu depinde de carte în sine, ci de atitudinea inițială a cititorului, în momentul întâlnirii prime cu textul.… Citește mai mult A reciti o carte…

Oamenii-insulă în căutarea timpului liber pierdut


Senzația cvasiunanimă e că lectura lărgește orizonturi, că ne face mai receptivi la ceea ce se petrece în afara noastră, că ea ar fi, deci, un antidot al alienării moderne. Aceasta pare a fi, totuși, nimic altceva decât o viziune romantică. Dacă ar exista un sondaj care să ne spună cam ce anume citește fiecare dintre noi, probabil am ajunge la concluzia că lecturile sunt și ele subsumate sferei intereselor noastre profesionale sau personale. Ele contribuie, deci, mai degrabă, la consolidarea cunoștințelor noastre în interiorul unor granițe clare decât la expansiunea conștiinței noastre de cititori către alte teritorii.… Citește mai mult Oamenii-insulă în căutarea timpului liber pierdut

Ludmila Ulițkaia,”Înmormântare veselă”, București, Editura Humanitas, 2005, 192 de pagini


Romanul povestește ultimele momente ale existenței lui Alik, un pictor rus, emigrant în SUA. Afectat de o boală care-l imobilizează la pat, el este îngrijit și vizitat de o întreagă comunitate de ruși stabiliți în State. Toate personajele care intră în legătură cu el au poveștile lor, expuse uneori destul de lacunar, fără a se insista prea mult pe resorturi intime, de psihologie umană. O lectură ușoară, plăcută, însă nu poate fi ocolită senzația că nu ai deloc în față un roman rusesc. Scena înmormântării … Citește mai mult Ludmila Ulițkaia,”Înmormântare veselă”, București, Editura Humanitas, 2005, 192 de pagini

Topul cărților citite în 2016


Suntem, iată, gata să ne încheiem socotelile cu anul 2016. Cum, la final de an, a devenit deja o traditie (de prost-gust, dar o tradiție, totuși) să ne îndeletnicim cu fel și fel de topuri, m-am gândit că nu se face ca tocmai blogul meu să rămână fără niciun top. Așadar, în cele ce urmează, topul… cărților citite în 2016 de către subsemnatul. O precizare: singurul criteriu în notarea cărților a fost gustul personal. Am încercat să argumentez de ce am considerat cutare sau cutare carte bună sau, dimpotrivă. Firește, argumentele e posibil să nu convingă întotdeauna. Nicio tragedie…

Pe măsură ce îmbătrânesc, mă revoltă din ce în ce mai tare reverența pe care, chipurile, trebuie să le-o acordăm cărților și autorilor, doar pentru că fac parte din vreun canon, manual sau istorie a literaturii. Tocmai de aceea, am citit fiecare autor, fiecare text, pe cât posibil, fără vreo prejudecată, ca și când ele, textele și numele autorilor, nu mi-ar fi spus nimic…… Citește mai mult Topul cărților citite în 2016

Nora  Iuga, „Sexagenara și tânărul”, Iași, Editura Polirom, 2012, 208 pagini


Un roman fără anvergură, cu un epic anemic, cu inserții, de multe ori inutile, de liric, cu digresiuni și divagații care-ți dau senzația învârtirii în cerc. Textul este confesiunea unei scriitoare sexagenare în fața unui tânăr care, de fapt, nu este tânăr decât raportat la vârsta naratoarei. Sentimentele oscilează mai mereu între erotic și matern. Interesantă această tehnică de scriere; naratoarea face salturi bruște de la persoana I la persoana… Citește mai mult Nora  Iuga, „Sexagenara și tânărul”, Iași, Editura Polirom, 2012, 208 pagini

Jurnal găgăuz (VII)


Rolul meu aici e unul singur. Atunci când voi pleca, e necesar ca pe străzile din Comrat să vorbească mai multă lume în limba română decât acum. Sau, dacă nu s-o vorbească, măcar s-o cunoască. Nu sunt aici pentru a discuta idei, nu sunt aici pentru a încerca să modific percepții și mentalități. Va trebui să înțeleg asta și să mi-o repet periodic, cu voce tare. Altfel, mă tem că nu voi izbuti să realizez nimic… Câte dintre proiectele românești și nu numai au eșuat tocmai pentru că inițiatorii lor și-au dorit prea mult dintr-o dată, din vanitate, din orgoliu, din grandomanie sau dintr-o dictatorială vocație mesianică!… Citește mai mult Jurnal găgăuz (VII)

Gabriel Dimisianu, „Amintiri și portrete literare”, București, Editura Humanitas, 2013, 215 pagini


Cartea reunește 41 de texte, dedicate unor personalități literare, conturate subiectiv… amintiri, frânturi de amintiri și o perpetuă încercare de a reconstitui contexte istorice, literare etc. Dimisianu vorbește, printre alții, despre Tudor Vianu, Tudor Arghezi, Zaharia Stancu, Ov. S. Crohmălniceanu, Sorin Titel, Fănuș Neagu, Ștefan Bănulescu, Tiberiu Utan și alții, cunoscuți în împrejurări dintre cele mai diverse. Punctul forte al textelor mi se pare a fi tocmai stilul lui Dimisianu, degajat, suav-evocator, fără arborescențe stilistice inutile și fără exces de judecată, mai tot timpul preocupat să înțeleagă fenomene și mai deloc interesat de judecăți etice. Cu toate acestea, cartea apare ca fiind destul de inegală. Unele informații și… Citește mai mult Gabriel Dimisianu, „Amintiri și portrete literare”, București, Editura Humanitas, 2013, 215 pagini

Kate Chopin, „The Awakening”, HarperCollins Publishers, London, 2011, 211 pagini


Publicat în 1899, romanul este considerat un manifest feminist avant la lettre, motiv pentru care a avut, în epocă, o receptare negativă. Personajul principal, Edna Pontellier, soție și mamă a doi copii, descoperă treptat că viața pe care o duce nu o mulțumește. În timpul unei veri petrecute în Grand Isle, o mică insulă în Louisiana, nu departe de New Orleans și granița cu Mexicul, Edna se îndrăgostește iremediabil de Robert Lebrun.… Citește mai mult Kate Chopin, „The Awakening”, HarperCollins Publishers, London, 2011, 211 pagini

Câte ceva despre Hugo, autostrăzi și mall-uri


Sigur că a denunța ideea că spiritul uman se exprimă, în ceea ce are el fundamental, în artă, echivalează cu imensa deziluzie pe care o trăim atunci când aflăm că Moș Crăciun nu există. E inconfortabil să acceptăm că el, spiritul uman, este o sumă onestă a înălțărilor și căderilor noastre, a momentelor noastre de grație și a momentelor noastre de rătăcire sau abjecție. Un panopticum al speciei noastre, însă, e incomparabil mai complicat, mai alambicat decât o simplă însumare a artei pe care am reușit s-o producem pe această planetă până la momentul de față.… Citește mai mult Câte ceva despre Hugo, autostrăzi și mall-uri

Ilf și Petrov, „Vițelul de aur”, Iași, Editura Polirom, traducere din limba rusă de Tudor Mușatescu și Ion Mihail, revizuită și adăugită de Magda Achim, 2012, 376 de pagini


În final, Bender hotărăște să cumpere cu milionul obiecte de aur, încercând să treacă Nistrul, în România. La întâlnirea cu vameșii români, este descrisă o scenă antologică: Bender învățase, în rusă, câteva cuvinte pe care le strigă vameșilor: „Trăiască România mare!”. Vameșii români, deloc impresionați, îl jefuiesc și îl trimit înapoi, în Uniunea Sovietică. Satira este spumoasă, absurdul atinge, uneori, cote care îl debusolează pe cititorul … Citește mai mult Ilf și Petrov, „Vițelul de aur”, Iași, Editura Polirom, traducere din limba rusă de Tudor Mușatescu și Ion Mihail, revizuită și adăugită de Magda Achim, 2012, 376 de pagini

Timpul lecturii


Nu e carte suficient de puternică, încât să-l absoarbă pe cititor în întregime în timpul ei. Ea lasă ceva din cititor în afară, în timpul lecturii. E ca scufundarea într-o apă; o mână, un picior sau o parte a capului rămâne la suprafață; întregul corp nu poate să dispară sub ape decât pentru perioade foarte scurte. Așa cum corpul uman are nevoie de momente în care, ridicându-se deasupra apei, respiră, tot astfel și cititorul unui text rămâne cu o parte din conștiința sa în afara timpului cărții, rămâne agățat de prezent, indiferent de nivelul său de pregătire sau de ceea ce-i dictează rațiunea.… Citește mai mult Timpul lecturii

Jurnal găgăuz (III)


Lucrurile stau cam în felul următor: ritmul meu personal și cel al societății în care mă aflu acum sunt în contratimp. De vreme ce, însă, societatea aceasta funcționează de decenii în ritmul acesta al ei, de vreme ce sunt indivizi care, ca peste tot, își duc existența așa, fără tensiuni semnificative, înseamnă că eu sunt cel care trebuie să învăț să-i surprind tempoul și să mă adaptez. Eu sunt intrusul aici, eu sunt cel care trebuie să mă schimb. Fac plimbări lungi prin oraș, încercând să observ atitudini, reacții, raportări la diferite fapte banale de viață.… Citește mai mult Jurnal găgăuz (III)

Arthur Conan Doyle, „The Memoirs of Sherlock Holmes”, HarperCollins Publishers, Londra, 2016, 290 de pagini


Cartea reunește 11 dintre povestirile care îl au ca protagonist pe celebrul Sherlock Holmes. Un personaj-cult, care a depășit granița ficțiunii, unele dintre metodele sale de investigație ajungând să facă parte din arsenalul polițienesc al vremii. Textele au fost publicate în „The Strand Magazine”, la sfârșit de secol XIX, început de secol XX. Fiecare dintre ele este povestită de nu mai puțin celebrul dr. Watson. Cartea se bucură de o prefață utilă; s-ar fi simțit, totuși, nevoia folosirii ilustrațiilor originale, cu atât mai mult cu cât în prefață se vorbește despre Sidney Paget și modul în care a ajuns el să ilustreze povestirile lui Arthur Conan Doyle.… Citește mai mult Arthur Conan Doyle, „The Memoirs of Sherlock Holmes”, HarperCollins Publishers, Londra, 2016, 290 de pagini

Interviu pentru wwww.recenziicartibune.ro


În anii din urmă, am călătorit destul de mult, în locuri pe care unii le-ar numi „exotice”. Am predat vreo patru ani în India și, de ceva vreme, predau în Găgăuzia. Nu am avut un „acasă” și cred că de aici vin și neliniștea și mizantropia. În general, însă, aș vrea să mă caracterizeze un anume tip de discreție, de detașare față de tot ce e zgomot. Nu prea particip la cafenele literare și la evenimente decât atunci când e vorba de propriile mele lansări. E, firește, aici și o formă de egoism, dar e mai mult decât atât.… Citește mai mult Interviu pentru wwww.recenziicartibune.ro

Chuck Palahniuk, „Bântuiții”, Iași,  Editura Polirom, 456 de pagini


O adevărată capodoperă a lui Palaniuk. Cu toate astea, e un text nerecomandat celor care nu sunt familiarizați cu scriitura lui. Aici, avem povestea a 23 de personaje cărora li se oferă o rezidență de creație într-un loc izolat: un teatru dezafectat. Aflăm, rând pe rând, povestea vieții fiecăruia. Ei vor fi lăsați acolo, timp de trei luni, pentru a-și scrie capodoperele. Atâta doar că fiecare dintre ei aspiră la un altfel de succes: vor… Citește mai mult Chuck Palahniuk, „Bântuiții”, Iași,  Editura Polirom, 456 de pagini

Leon Leyson, cu Marilyn J. Harran și Elisabeth B. Leyson, „Un băiat pe lista lui Schindler”, București, Editura Rao, 2014, 241 de pagini


Cartea spune povestea reală a unui băiat, evreu polonez, care avea doar 10 ani la momentul invaziei Poloniei de către Germania nazistă. Deportat, împreună cu întreaga familie, Leon Leyson a avut șansa întâlnirii cu Oskar Schindler, ceea ce a asigurat supraviețuirea sa și a unei părți a familiei. Textul, scris cu calm, fără ură, are marele merit de a încerca să redea o lume inimaginabilă prin ochii unui copil. Povestea lui Leon Leyson a început să fie cunoscută în amănunt abia după succesul cărții „Lista lui Schindler”,… Citește mai mult Leon Leyson, cu Marilyn J. Harran și Elisabeth B. Leyson, „Un băiat pe lista lui Schindler”, București, Editura Rao, 2014, 241 de pagini

Vox populi…


Printre prăfuitele concepte care se încăpățânează să reziste în forme inactuale, perpetuându-se din programă școlară în programă școlară, se află și acelea de narator și scriitor/autor. Bunăoară, învățăm cu toții la școală că naratorul ar fi personajul care povestește un text, vocea care derulează povestea, iar scriitorul ar fi persoana în carne și oase care-și pune numele pe coperta cărții. Scriitorul e, deci, din start, prezumat bipolar. El, ca ființă umană, încetează să… Citește mai mult Vox populi…

Lucian Boia, „Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, interpretări”, București, Editura Humanitas, 2014, 119 pagini


O carte care, fără îndoială, e privită cu oareșice suspiciune de istorici, de vreme ce face un lucru cu care aceștia nu se prea împacă: propune o incursiune în imaginar și în istoria contrafactuală. Putea fi Primul război Mondial evitat? Cum ar fi arătat Europa în lipsa Primului război Mondial și, implicit, a celui de-al doilea (consecință directă a primului)? Eseurile sunt provocatoare, nelipsite de o anume rigoare și, cu toate acestea, cititorul lui Boia nu se poate să nu remarce că… Citește mai mult Lucian Boia, „Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, interpretări”, București, Editura Humanitas, 2014, 119 pagini