Elena Ferrante, “The Story of a New Name” (Book Two), Europa Editions, New York, 2016, translated from Italian by Ann Goldstein, 479 de pagini


În cel de-al doilea volum al tetralogiei napolitane, vocea Elenei Ferrante e sensibil mai puternică. Destinele celor două protagoniste se despart irevocabil. Prietenia dintre ele rezistă, deși într-o formă vizibil alterată. În vreme ce Elena studiază la Pisa și își desăvârșește ascensiunea intelectuală, Lina e captiva propriei sale căsnicii, afundându-se din ce în ce mai tare în lipsuri materiale și frustrări.… Citește mai mult Elena Ferrante, “The Story of a New Name” (Book Two), Europa Editions, New York, 2016, translated from Italian by Ann Goldstein, 479 de pagini

Realitatea – mulțimea tuturor punctelor egal depărtate de un punct fix, numit ficțiune


Înțelegerea lumii noastre ca un sistem de ficțiuni plasează, dintr-o dată, literatura într-o poziție privilegiată. Ea nu mai e o colecție de texte și povești care ne distrage de la celelalte activități importante pe care le avem de îndeplinit, ci o cheie de înțelegere a realității. Mecanismele care articulează și dau sens unui text narativ coincid cu cele care alimentează ideologii, discursuri politice sau chiar reglează piața financiară. Monedele naționale reacționează la zvonuri și declarații; nucleele narative nu sunt, așadar, un simplu și neinteresant obiect de studiu al literaților. … Citește mai mult Realitatea – mulțimea tuturor punctelor egal depărtate de un punct fix, numit ficțiune

Robert Schnakenberg, “Viața secretă a marilor scriitori”, București, Editura Art, 2017, 305 pagini, traducere din limba engleză și note de Mădălina Vasile


Volumul are două probleme majore. În primul rând, e clar că e scris pentru un public american. Se vede din selecția autorilor despre a căror viață se vorbește și din senzaționalismul care definește stilul textului (glumițe ieftine cu personaje relativ necunoscute publicului european). A doua problemă majoră e traducerea.… Citește mai mult Robert Schnakenberg, “Viața secretă a marilor scriitori”, București, Editura Art, 2017, 305 pagini, traducere din limba engleză și note de Mădălina Vasile

Canonul, programele școlare și corabia lui Tezeu


Pe măsură ce o literatură națională acumulează scriitori, idei, cărți, se impune inevitabil și necesitatea selecției. Ce anume păstrăm în canonul nostru, care sunt numele și textele care ocupă spațiul interior al cititorului și, mai ales, după ce criterii ar trebui să operăm delicatul proces de selecție? Două probleme… Citește mai mult Canonul, programele școlare și corabia lui Tezeu

Despre Big Bang și Jane Eyre. Controverse în traduceri literare


Știința a rezolvat demult, într-un mod elegant, problema redării integrale a conținutului de la o epocă la alta, de la un spațiu cultural la altul. Limbajul ei și-a găsit o formă de expresie care poate încorpora și transmite idei, fără rest, în formule, ecuații și concepte. Lucrurile se fixează, conform grilei de înțelegere a unei epoci și, mai apoi, se fac pași în față, cu fermitate. Se ajunge frumos, aproape poetic, de la mecanica newtoniana la teoria relativității și, mai apoi, la mecanica cuantică. De la atom, la protoni și neutroni și, mai apoi, la quarci…De aici, mai departe, cine știe unde…

În științele umaniste, pare că de fiecare dată, odată cu fiecare traducere, odată cu fiecare încercare de a accesa matricea de înțelepciune a trecutului, pierdem câte ceva; e o mișcare haotică, circulară și ascendentă în același timp. Reținem ceva de la cei de dinainte, dar și pierdem câte ceva… Înțelegem, dar, în același timp, răstălmăcim, interpretăm…… Citește mai mult Despre Big Bang și Jane Eyre. Controverse în traduceri literare

Jack London, “Martin Eden”, San Fancisco, California, Penguin, 1994, 480 de pagini


Publicat pentru prima dată în 1909, romanul lui Jack London nu impresionează neapărat prin povestea sa, ci prin stil și, mai ales, prin bogăția ideilor exprimate. Martin Eden este un muncitor needucat care se îndrăgostește de Ruth Morse, o tânără născută într-o familie burgheză. Pentru a putea ajunge la inima lui … Citește mai mult Jack London, “Martin Eden”, San Fancisco, California, Penguin, 1994, 480 de pagini

Despre umor, numai de bine


Mi s-a întâmplat de vreo câteva ori (nu recent, e adevărat) să văd pe cineva izbucnind în râs, în timp ce parcurgea paginile vreunei cărți. O dată eram într-un tren, a doua oară nu-mi mai amintesc cu exactitate unde. Se întâmpla mileniul trecut. Cumva, mi se pare greu de crezut că scene de genul acesta se vor mai petrece cu aceeași frecvență cu care trebuie să se fi petrecut ele înainte de supremația absolută a cinematografului, internetului și youtube-ului. Forța cuvântului scris, a cuvântului care te face să râzi zgomotos, fără să mai ții cont de regulile nescrise de comportament în spațiul public, pălește în fața forței imaginii și a cuvântului rostit. E mult mai probabil, astăzi, să vezi în metrourile capitalelor lumii adolescenți râzând, cu căștile pe/în urechi, privind succesiuni de imagini de care nu îi desparte decât un singur click.… Citește mai mult Despre umor, numai de bine

Supralicitarea modelelor


Pe vremea când eram încă elev de liceu, printre lucrurile care mă exasperau constant era obsesia dascălilor mei pentru modele umane. Obsesia, atunci ca și acum, se actualiza/actualizează deplin într-una dintre cele mai banale (iritante?!) întrebări: cine e modelul tău în viață? De fiecare dată când intram în conflict cu vreun regulament școlar ori cu regulile nescrise ale comportării decente, ni se invocau, mie și colegilor mei, modele de urmat (alți colegi, profesorii înșiși, mari oameni despre care abia auziserăm, Isus Hristos etc.). Era, pentru mine, de neînțeles cum de îți puteai construi propria existență urmând exemplul altora. De ce e atât de important să te anulezi pe tine ca individ până într-acolo, încât proiectul tău de viață să nu-ți mai aparțină, să fie al altuia?! Firește că, la vremea aceea, nu-mi puteam formula nemulțumirea în astfel de termeni, dar, în esență, despre asta era vorba.… Citește mai mult Supralicitarea modelelor

Inadecvarea


„Omul Vitruvian” al lui da Vinci este, probabil, cea mai puternică imagine a Renașterii ce populează mentalul colectiv al omului modern. E imposibil ca o persoană cât de cât educată să nu fi văzut, cel puțin o dată în viață, desenul lui da Vinci, realizat undeva în ultimul deceniu al veacului al XV-lea. E drept că, deși imaginea în sine e destul de populară, semnificațiile ei rămân, adesea, obscure, incomplet înțelese. Ceea ce trebuie spus din capul locului e că „Omul Vitruvian” e popularizat de da Vinci, însă ideea aparține unui arhitect roman care a trăit în primul secol î.Hr. În buna tradiție a Renașterii, Leonardo da Vinci încearcă să creeze o legătură peste timp cu Antichitatea greco-romană, privită ca sursă de cunoaștere și contrapondere la Evul Mediu întunecat. Ce semnifică, așadar, „Omul Vitruvian”? În primul rând, ideea de proporție; frumusețea înțeleasă ca proporție și proporția corpului uman înțeleasă ca măsură a tuturor lucrurilor pe care omul le creează … Citește mai mult Inadecvarea

Pe ce lume trăim?!


Aici, istoria și istoricul își găsesc pe deplin utilitatea. În definitiv, a dezgropa personaje istorice și a înțelege evenimente ale trecutului nostru, e un demers care nu cred să aibă legătură cu butada „învățând istoria, nu-i repetăm greșelile”. Pare a fi vorba despre alteva… Mai degrabă, învățând istoria, avem acces la un tipar mental, la o forma mentis a celor de dinaintea noastră. În felul acesta, având în față o evoluție cât de cât lamuritoare a ideilor care i-au animat pe cei de dinainte, putem face exercițiul necesar de a intui cum anume am ajuns unde suntem acum. Ideile nu se nasc în vid, ele sunt consecințele altora și cauze pentru cele de după. Istoria (cu accent pe istoria ideilor), deci, îl înarmează pe criticul literar cu instrumente care-l pot face să priceapă dacă textul din fața lui aparține sau nu timpului în care a fost scris.… Citește mai mult Pe ce lume trăim?!

CARAGIALE… DE CE NE CRITICĂ GRECUL?!


Iar noi ceilalți, când suportăm cu greu adevărurile rostite de cei pe care, etnic, nu-i considerăm de-ai noștri, suferim de complexul Miței din D-l Goe…. Când i se atrage atenția lui Goe, când e sfătuit că nu e tocmai prudent să scoată capul pe geamul trenului, tanti Mița se simte ofensată. Cum adică, un străin să își permită a da sfaturi copilului?! Culmea impertinenței, nu-i așa?! Complexul Miței are rădăcini adânci în cultura noastră, cu mult înainte de epoca lui Caragiale. Cine nu crede să reflecteze asupra unui pasaj din Alexandru Lăpușneanul, nuvela istorică a lui Costache Negruzzi ce figurează în programele obligatorii de literatură română. În textul publicat la 1840, vorbind despre Ruxanda, naratorul simte nevoia următorului comentariu: „Figura ei avea acea frumuseță care făcea odinioară vestite pre femeile României și care se găsește rar acum, degenerînd cu amestecul națiilor străine”!… Citește mai mult CARAGIALE… DE CE NE CRITICĂ GRECUL?!

Cronica unui război anunțat: științele umaniste vs. științele exacte


Acela care nu poate fi mulțumit doar de existența științelor exacte are nevoie de un loc înspre care să-și îndrepte privirea. Dacă locul acela e ocupat de pseudo-alchimiștii lui Coelho, evident, științele umaniste vor lua drumul către insectarul istoriei, parte a unui gigantic muzeu care adăpostește creaturi pe cale de dispariție sau demult dispărute.

Citește mai mult Cronica unui război anunțat: științele umaniste vs. științele exacte

Criza conceptelor în științele umaniste


Poate că abia acum, după milenii de orbecăire printre teorii și concepte, ea își poate manifesta, plenar, valoarea intrinsecă. A spune celorlalți povești relevante și a le vorbi despre stări și sentimente nu e, în definitiv, o preocupare care să reclame o solidă bază teoretică. La fel cum a vorbi despre literatură într-o cronică nu e un gest infailibil de stabilire neechivocă a unei valori estetice, ci o chestiune de gust, de context. Sigur, a scrie presupune capacitatea de a stăpâni o limbă, în aspectele ei gramaticale și stilistice. E încă destul de problematic să scrii în absența totală a lecturii și, mai ales, în absența noțiunilor teoretice fundamentale despre limba în care scrii. Dar, poate că e posibil să ajungi la maturitate scriitoricească si pe cale empirică. Se iau experiențe de viață relevante, se adaugă peste, în doze variabile, sensibilitate și imaginație, se lasă la fiert, se filtrează apoi prin sita unor lecturi întâmplătoare, se lasă totul să se răcească pe geam, în voia contextului și a vremii și… gata.… Citește mai mult Criza conceptelor în științele umaniste

Singurătatea la persoana I


Poate că exemplul cel mai potrivit al contemporaneității literare românești este, însă, cartea de confesiuni a Adrianei Săftoiu, „Cronică de Cotroceni” (2015). Deși avem de a face acolo cu persoana întâi, textul este, pe alocuri, descriptiv și rece, aproape de gradul convențional de obiectivitate presupus de persoana a treia. Naratoarea este un martor și, în această calitate, nu pierde foarte mult timp explorându-și interioritatea. O astfel de carte nici nu-și propune altceva decât să mărturisească, să fie oglinda (aproximativ fidelă, ca orice oglindă care se respectă) unei epoci. Jurnalelor și confesiunilor le lipsește o complexă dimensiune temporală, cu legături halucinante între trecut, prezent și viitor, cu amestecuri indistincte de axă a timpului. Acolo, axa timpului este serios dezechilibrată, prin favorizarea prezentului scrierii. De aceea, prezența persoanei întâi … Citește mai mult Singurătatea la persoana I

Gabriel Dimisianu, „Amintiri și portrete literare”, București, Editura Humanitas, 2013, 215 pagini


Cartea reunește 41 de texte, dedicate unor personalități literare, conturate subiectiv… amintiri, frânturi de amintiri și o perpetuă încercare de a reconstitui contexte istorice, literare etc. Dimisianu vorbește, printre alții, despre Tudor Vianu, Tudor Arghezi, Zaharia Stancu, Ov. S. Crohmălniceanu, Sorin Titel, Fănuș Neagu, Ștefan Bănulescu, Tiberiu Utan și alții, cunoscuți în împrejurări dintre cele mai diverse. Punctul forte al textelor mi se pare a fi tocmai stilul lui Dimisianu, degajat, suav-evocator, fără arborescențe stilistice inutile și fără exces de judecată, mai tot timpul preocupat să înțeleagă fenomene și mai deloc interesat de judecăți etice. Cu toate acestea, cartea apare ca fiind destul de inegală. Unele informații și… Citește mai mult Gabriel Dimisianu, „Amintiri și portrete literare”, București, Editura Humanitas, 2013, 215 pagini

Câte ceva despre Hugo, autostrăzi și mall-uri


Sigur că a denunța ideea că spiritul uman se exprimă, în ceea ce are el fundamental, în artă, echivalează cu imensa deziluzie pe care o trăim atunci când aflăm că Moș Crăciun nu există. E inconfortabil să acceptăm că el, spiritul uman, este o sumă onestă a înălțărilor și căderilor noastre, a momentelor noastre de grație și a momentelor noastre de rătăcire sau abjecție. Un panopticum al speciei noastre, însă, e incomparabil mai complicat, mai alambicat decât o simplă însumare a artei pe care am reușit s-o producem pe această planetă până la momentul de față.… Citește mai mult Câte ceva despre Hugo, autostrăzi și mall-uri

Chuck Palahniuk, „Bântuiții”, Iași,  Editura Polirom, 456 de pagini


O adevărată capodoperă a lui Palaniuk. Cu toate astea, e un text nerecomandat celor care nu sunt familiarizați cu scriitura lui. Aici, avem povestea a 23 de personaje cărora li se oferă o rezidență de creație într-un loc izolat: un teatru dezafectat. Aflăm, rând pe rând, povestea vieții fiecăruia. Ei vor fi lăsați acolo, timp de trei luni, pentru a-și scrie capodoperele. Atâta doar că fiecare dintre ei aspiră la un altfel de succes: vor… Citește mai mult Chuck Palahniuk, „Bântuiții”, Iași,  Editura Polirom, 456 de pagini

Lungul drum al artei de la regulă la haos


Arta este indisolubil legată de fundamentala facultate umană de a imagina… Societatea politică e profund atașată de principii pragmatice, funcționale. Ea are nevoie de coerență, de predictibilitate, adică tocmai de acele concepte cu care imaginația nu poate lucra. O imaginație predictibilă, care se deplasează, liniar și repetitiv, din punctul A în punctul B nu mai poate fi cu adevărat imaginație. Nevoia de coerență și facultatea de a imagina sunt, ambele, atribute esențiale ale speciei noastre. Esențiale și ireconciliabile. Așa că, nimic nu e mai firesc ca, atunci când societatea politică excelează în reglementare și coerență, arta să-și permită libertăți supreme, paradoxuri, refuzul regulii. În felul acesta, se realizează echilibrul între două nevoi umane, ambele imperative. Autorității legii, omniprezentă în lumea contemporană, nenegociabilă, i se opune deplina libertate a artei, chiar dacă această formă de libertate echivalează adesea cu scandalosul și amoralul.… Citește mai mult Lungul drum al artei de la regulă la haos

H.P. Lovecraft, „The best of H.P. Lovecraft. Blestemul din Sarnath”,  București, Editura Nemira, 2013, 439 de pagini.


O lectură exasperantă și dezamăgitoare. Considerat unul dintre titanii literaturii fantasy și horror, Lovecraft este un scriitor cu resurse extrem de reduse de imaginație. În covârșitoarea majoritate a textelor acestei cărți, el alege ca explicație pentru întâmplările neobișnuite prin care trec personajele două elemente de un infantilism enervant, repetitiv: visul și nebunia. Fără să știe să întrețină suspansul, H.P. Lovecraft are deosebitul talent de a strica finalurile poveștilor. Simte permanent nevoia de explicații logice, simte că trebuie să se ancoreze într-o anume zonă de real. Subiectele textelor nu sunt deloc diversificate, maniera de a povesti e una ternă, întreruptă nefericit de stupide observații personale și reflecții lipsite de inteligență. Textul final, „Între zidurile din Eryx”, are ceva potențial. Oamenii colonizează planeta… Citește mai mult H.P. Lovecraft, „The best of H.P. Lovecraft. Blestemul din Sarnath”,  București, Editura Nemira, 2013, 439 de pagini.

Despre Cenușărese și prințese


Nu numai Cenușăresele se pot preschimba în prințese, ci și invers. În istoria culturii, acolo unde trecerea timpului se măsoară în decenii, secole și milenii, nimic nu e mai firesc decât să constați cum metodele de exprimare artistică își ating apogeul pentru a fi, mai apoi, exilate într-un colț de istorie, acoperite de praf și de uitare. Modelul cultural uman reproduce, în linii mari, modelul de evoluție darwinian. Și cultura a avut dinozaurii ei, ființe care, la timpul lor, guvernau lumea prin masivitate, ferocitate și forță pentru ca, mai apoi, să dispară ca și când n-ar fi existat vreodată, lăsând locul liber, pentru a fi ocupat de specii a căror singură însușire de căpătâi era adaptabilitatea.… Citește mai mult Despre Cenușărese și prințese

Roboții și literatura


Că poveștile bune pot fi stricate dacă sunt spuse prost și viceversa e deja un truism. Nu poveștile mari creează capodopere, ci, mai degrabă, invers. Totuși, neexplicitate, consecințele acestui tip de enunț pot fi de-a dreptul paradoxale. Căci, dacă totul se reduce, în definitiv, la scriitură, la modul particular în care un scriitor sau altul articulează universuri narative, la stil, adică, n-am putea gândi că, în viitor, mașini sofisticate, cunoscătoare într-ale gramaticii și regulilor scrisului, pot crea capodopere de unele singure? Dacă literatura e, înainte de toate, arta scrisului și abia apoi arta de a spune povești interesante, nu ne-am putea trezi într-una dintre situațiile descrise de Asimov, într-una dintre povestirile lui? Acolo, un robot se transformă în scriitor. Deși, primele lui texte sunt nereușite, robotul progresează vizibil, odată ce înțelege regulile intrigii, ale gramaticii, ale suspansului. Întrebare e, deci, ce anume e „uman” în actul de a scrie literatură, ce anume face ca literatura să fie și să rămână un produs al speciei noastre, pe care nu-l poate face, la nivel înalt, nicio mașinărie?!… Citește mai mult Roboții și literatura

Patrick Modiano, „În cafeneaua tinereții pierdute”, București, Editura Art, 2014, 194 de pagini


Romanul laureatului Premiului Nobel pentru Literatură pe 2014 e unul șters, a cărui culoare și savoare locale nu sunt suficiente pentru a transmite ceva puternic și unui cititor din afara spațiului francez. Povestea vorbește despre un personaj feminin central, Louki, o femeie misterioasă care-și părăsește soțul și dispare, aparent plictisită de rutina vieții ei cotidiene. Povestea e spusă, la persoana I, de cinci personaje care au cunoscut-o, în cafeneaua Condé, din Paris. Amuzant e că pe coperta patru a cărții, editorii vorbesc de patru povești care alcătuiesc țesătura narativă a romanului; ele sunt cinci… Așadar, pare că nici cei care au editat textul n-au avut răbdare să-l citească până la capăt. … Citește mai mult Patrick Modiano, „În cafeneaua tinereții pierdute”, București, Editura Art, 2014, 194 de pagini

Peter Ackroyd, „Ultimul testament al lui Oscar Wilde”, București, Editura Humanitas, 2007, 267 de pagini


Romanul este conceput sub forma unui jurnal ținut de Oscar Wilde în ultimul său an de viață (1900). Cartea are marele merit de a te familiariza nu numai cu biografia excentricului scriitor irlandez, dar și de cu atmosfera unei epoci. Magistral surprinsă vocea lui Wilde. Senzația e că, pe tot parcursul textului, Wilde este cel care vorbește, cel care se comunică. Ironia sa și, mai ales, gustul scriitorului p… Citește mai mult Peter Ackroyd, „Ultimul testament al lui Oscar Wilde”, București, Editura Humanitas, 2007, 267 de pagini

Se despărțise de un bărbat, de al doilea, îl părăsise pe al treilea…


Nu i-am răspuns. Mă deranjau, în ordine, patetismul întrebărilor, retorica lor lacrimogenă și, desigur, mă oripila ideea în sine. Nu cred că oamenii vor să afle cine sunt, ce e cu ei și ce se ascunde în cei de lângă. Dacă i-ar interesa, ar afla imediat. Se scrie de foarte, foarte mult timp. Nu cred să existe tipologie umană, gen de problemă sau frământare pentru care să nu fie cel puțin o carte. Nu cred să existe vreun colț al sufletului uman necartografiat de literatură, muzică, cinematografie etc. Totul e acolo. Nu cred să existe comportamente umane care să nu fi fost analizate, înțelese, disecate de scriitori, pictori, muzicieni, psihologi, filozofi… Cu toate astea, am câteodată senzația că întotdeauna oamenii de lângă noi ne uimesc, că reacțiile și sentimentele lor ne surprind, deși, cu ceva atenție, lucrurile n-ar trebui să stea deloc așa.

B. vorbea ușor melancolic. La 48 de ani, avea… Citește mai mult Se despărțise de un bărbat, de al doilea, îl părăsise pe al treilea…

Amos Oz, „Cutia neagră”, București, Editura Univers, 2006, 272 de pagini


Romanul este în întregime alcătuit din scrisorile pe care personajele și le trimit unul altuia. Modul acesta minimalist de a scrie literatură nu e deloc deranjant aici. Personajele și poveștile lor prind contur, se individualizează foarte bine. În esență, romanul e povestea despărțirii a doi oameni care s-au iubit mult, cu o dragoste obsesivă care continuă să supraviețuiască propriului lor divorț. În fundal, cunoaștem alte două personaje, Michel, un fundamentalist religios în devenire și Boaz, un tânăr masiv, pasionat de supraviețuirea simplă, în mijlocul naturii, supraviețuirea ce exclude complicațiile lumii moderne. Poate că cel mai interesant la acest roman e măiestria cu… Citește mai mult Amos Oz, „Cutia neagră”, București, Editura Univers, 2006, 272 de pagini

Iluzia literaturii ca mașină a timpului


Desigur, e un irezistibil artificiu retoric să spui că literatura te ajută să călătorești în timp și spațiu. Sună atât de bine, argumentul pare a fi atât de fascinant, astfel exprimat, încât e greu să reziști tentației de a-l folosi. Numai că, folosindu-l, poți aduce cititorului în formare imense deservicii. E destul de periculos să așezi în mintea adolescentului fără experiența lecturii ideea că literatura e un surogat al lumii reale, că ea e o poartă de acces către timpuri trecute și spații necunoscute. Un cititor crescut la o astfel de școală de gândire va avea încredere în cărți așa cum are încredere în ghidurile turistice sau atlasele geografice. Or, în felul acesta dispare principala funcțiune a literaturii, rațiunea ei de a exista, anume tocmai ideea că o carte e complementară realității. Ea provoacă mintea umană să recompună realități alternative, nu să le înțeleagă mai bine pe cele existente.… Citește mai mult Iluzia literaturii ca mașină a timpului

MAI CITIM ȘI NOI CEVA?! LOVITURA DE STAT LA ADRESA LITERATURII


A scrie și a citi literatură e un lux burghez (nomina odiosa!) pe care societatea de azi nu-și mai permite să ni-l acorde. Sistemul pretinde rezultate care, tot din vina lui, a sistemului, nu mai sunt posibile. Un bun curs de literatură, care poate dura, să zicem, două ceasuri, are în spatele lui luni sau chiar ani de muncă solitară. Un articol reușit, un eseu original presupun o anevoioasă și îndelungată aventură a minții! Un bun roman ascunde luni sau ani de pregătire, de lecturi, de luptă acerbă cu sintagmele, cu personajele, cu expresiile… Ce sistem birocratic mai asigură astăzi anii de care e nevoie pentru a ajunge la astfel de rezultate?! Ce societate neoliberală, centrată în jurul ideii de eficiență imediată, mai înțelege că elevul, profesorul, scriitorul au nevoie de un timp dedicat în integralitate acumulării?! În astfel de condiții, n-ar trebui, poate, să ne reevaluăm așteptările, să nu mai cerem elevilor de azi, studenților de mâine, profesorilor de poimâine să citească și să producă literatură de parcă ei ar avea la dispoziție tot timpul din lume?! De parcă ar trăi într-o republică a literelor?! Și dacă, totuși, vi se pare că discursul de mai sus e excesiv retoric, vă provoc la un exercițiu simplu: citiți integral textele care trebuie parcurse pentru un examen de bacalaureat și apoi spune-ți-mi de cât timp ați avut nevoie!
Citește mai mult MAI CITIM ȘI NOI CEVA?! LOVITURA DE STAT LA ADRESA LITERATURII

Proletcultismul, scriitorul și responsabilitățile sale


Interzisă în comunism, poezia religioasă a cunoscut, după 1989, o firească revitalizare. Numai că, şi aici, în volumele şi antologiile publicate, în analizele dedicate subiectului în diverse teze de doctorat, este favorizată rima. Conceptul însuşi de poezie religioasă tinde să excludă texte precum cele semnate de Arghezi (animate de interogații şi o acută conştiință critică) în dauna unor creații lirice dominate de invocații sterile, exaltări exprimate cu un vocabular minimal, în care, desigur, rima, verbele la imperativ şi substantivele în vocativ constituie axul central. Cu o asemenea supraexpunere publică, derivată direct din modul de a înțelege şi a preda poezia în deceniile de comunism, nu e de mirare, deci, că astăzi versul alb e, adesea, considerat în spațiul public o soluție comodă, la care recurg poeții mai puțin talentați, dintr-o incapacitate de a satisface exigențele şi rigorile metricii de tip clasic.… Citește mai mult Proletcultismul, scriitorul și responsabilitățile sale

Criticul literar și scriitorul


A scrie literatură și a scrie despre literatură par a fi două preocupări atât de diferite, încât aproape că a devenit de la sine înțeles că un scriitor de talent nu poate fi și un critic literar la fel de talentat și viceversa. George Călinescu merge până într-acolo încât susține că un critic literar (oricât de important ar fi, sau, poate, cu atât mai mult cu cât e mai important, își manifestă prin critică vocația de scriitor ratat. Alex Ştefănescu, într-un articol publicat în „România literară” (Profesia de critic literar, „România literară”, nr.5/2007) scrie: „cred că foarte bine e să faci critică literară când eşti tânăr şi abia apoi, dacă simţi nevoia, să scrii poezie, proză sau teatru. Când eşti tânăr, scriind critică literară, înveţi cum e făcută literatura, te uiţi la ea şi te întrebi cum a fost creată, o analizezi atent, înveţi din această examinare atentă”. Ce se întâmplă, însă, când, știind atât de bine cum se face literatura devii, tocmai din această pricină, incapabil de a o mai produce?! … Citește mai mult Criticul literar și scriitorul

Cărţi bune şi cărţi proaste


Nu de puţine ori, prietenii, elevii sau studenţii mei îmi cer să le recomand o carte bună. Cei mai mulţi dintre ei sunt cititori ocazionali, iar atunci când au timp liber şi se hotărăsc să-l petreacă citind, au musai nevoie de o carte bună. Nici măcar una mediocră nu le-ar putea da satisfacţia de a nu-şi fi pierdut timpul degeaba. În sinea mea, mereu mi-am dorit ca într-o bună zi cineva să îmi ceară să-i recomand o carte proastă. N-aş fi avut nicio problemă în a mă gândi la câteva titluri. Statistic vorbind, am citit infinit mai multe cărţi proaste decât bune. A căuta capodopere în literatura contemporană (cei care întreabă s-ar simţi dezamăgiţi dacă le recomand ceva mai vechi de 60-70 de ani) are ceva de a face cu muncile lui Heracles. Canonul nu te mai ajută din cauza proximităţii lui faţă de obiectul studiat. Şi, oricum, cei care au nevoie de recomandarea ta, ignoră cu graţie canonul.… Citește mai mult Cărţi bune şi cărţi proaste