Reproșul


Acum, în întuneric, amândoi pretind că dorm, doar pentru a nu mai fi nevoiți să vorbească unul cu altul. Plapuma groasă se așază între ei ca un zid, ca o frontieră, ca un spațiu vid, de milioane și milioane de ani-lumină, ce separă două galaxii. Fiecare, de o parte și de alta a acestei frontiere, visează… Nu mai pot visa amândoi… demult… demult nu mai pot visa amândoi. El se întreabă dacă o mai poate regăsi, printre coridoarele acelea întortocheate ale reproșurilor, ea se întreabă dacă nu i-ar fi fost mai bine altfel. În sufletul ei, nu se mai găsește spațiu pentru sentimentele de altădată, nici măcar amintirea lor nu mai există. Întregul spațiu e umplut până la refuz de un singur gând. Asemenea unui cântec care se blochează pe aceeași frază muzicală, ea repetându-se la nesfârșit, până când ajunge să-și piardă și puținul sens pe care l-a avut, atunci când era parte integrantă a întregii melodii, în mintea ei nu mai e loc decât pentru un singur gând… ce-ar fi fost dacă, atunci, el ar fi făcut altfel. Nici măcar nu mai știe când exact a fost acel „atunci”, nu mai știe cu deplină claritate ce anume a făcut el și ce anume ar fi trebuit să facă… A rămas doar sentimentul că ceva important, extrem de important, trebuia făcut altfel și nu așa.… Citește mai mult Reproșul

Nu era frumoasă


Până și corpul ei, acoperit cu haine ușoare, fie vară, fie iarnă, are ceva ironic în el. Prin textura hainelor i se pot ghici formele, însă ele nu par a semăna cu nimic cunoscut. Nu formele în sine îți dau o astfel de senzație. Când E. rămâne nemișcată, nu vezi altceva decât un corp de femeie tânără, piele ușor arămie, bine întinsă, fără cute, fără riduri. Proporția dintre bust și solduri e plăcută, cu brațele întinse și picioarele ușor desfăcute ar putea fi încadrată de un cerc și un pătrat, asemenea Omului Vitruvian. Când, însă, același corp se află în mișcare, când formele devin dinamice, rezultatul e surprinzător. Nu are nici fragilitate și grație feminină, nici rigiditate și masivitate masculină. Se găsește cumva la intersecția celor două grații.… Citește mai mult Nu era frumoasă

Motivul pentru care se întoarce în paturile lor, în brațele lor


Ce-și dorește F. rămâne, însă, o enigmă. În intimitatea ei fizică se pătrunde mai ușor decât în mintea, în gândurile ei. Fericiții bărbați ai trecutului îi înlăturau hainele și-o ajutau, mai apoi, să se îmbrace; nefericiții bărbați ai prezentului dădeau ocol minții ei, încercând să înțeleagă, să construiască, să vindece. Primii se bucurau c-o părăsiseră pentru că, astfel, o puteau avea fără complicații. Cei din urmă, angajați în bătălii crunte cu trecutul ei, ar fi făcut orice pentru a nu se vedea părăsiți. În această competiție profund nedreaptă, primii câștigau invariabil prin propria lor absență.… Citește mai mult Motivul pentru care se întoarce în paturile lor, în brațele lor

Totul începuse ca o joacă de copii


Totul începuse ca o joacă de copii. Copil se simțise, de altfel, și ea, numai că atunci n-o știa. S-ar fi supărat dacă cineva i-ar fi spus-o. Nici când aflase vestea că e însărcinată nu știuse cu exactitate ce se întâmplă. I se părea doar că, în curând, va avea o jucărie nouă, una vie, care i-ar fi amintit de lungul șir al femeilor din familia ei, râzând în jurul pomului de Crăciun, înconjurate de omuleți de toate vârstele. Până când venise acasă de la maternitate, de fiecare dată când se gândea la copii, singurele imagini care-i veneau în minte erau acelea ale unor pui de oameni veseli, gălăgioși, care se împiedicau în covoare și … Citește mai mult Totul începuse ca o joacă de copii

Fanteziile despre care nu vorbise niciodată


Când privise gândacul acela mare și negru, ieșind din întortocherea de țevi, prin gura de scurgere a căzii din baie, începuse să se gândească la ea. Era o zi de sâmbătă. Ca în fiecare sâmbătă, spăla baia la prima oră a dimineții, când ceilalți abia dacă se treziseră. Înainte de a strivi insecta, o privise o vreme, spunându-și că, de fapt, nu era cine știe ce mare diferență între om și insectă. Nu orbecăie și ea prin încrengături de țevi ruginite, în speranța că va ieși, la un moment dat, la lumină?! Și nu i se întâmplase ca, ieșind în cele din urmă la lumină, să-și dea seama că ar fi fost mai bine dacă ar fi continuat să rătăcească pe coridoare întunecate, fericită numai la gândul că, după fiecare cotire la dreapta sau stânga, s-ar putea ascunde lumina pe care o căuta?!… Citește mai mult Fanteziile despre care nu vorbise niciodată

Ce faci când nu mai ai nimic de făcut?!


Dacă ar fi urcat în mașina timpului și s-ar fi întors cu câțiva zeci de ani în urmă, un singur lucru ar fi schimbat. Ar fi făcut în așa fel încât să aibă timp liber. Ar fi gătit mai puțin, ar fi spălat mai puțin, i-ar fi consolat pe ceilalți mai puțin… În felul acesta, ar fi știut acum ce să facă, cum să administreze orele nesfârșite pe care le are, zilele în care e doar cu sine însăși și nu-și găsește locul. Fuseseră vremuri când avusese pasiuni năucitoare care ar fi putut-o ține ocupată zile în șir. Fuseseră vremuri când mintea ei putea fi preocupată de idei cărora le acorda ore bune. Vremurile acelea trecuseră. Perversitatea trecerii lor era tocmai că dispăruseră treptat, în așa fel încât ea nici măcar nu sesizase, în așa fel încât ea nu se putuse opune. Ele trecuseră cu naturalețea lucrurilor firești și i se păruse că așa trebuie să fie. Dacă ar fi avut timpul ei, atunci, ar fi sesizat ceea ce acum era clar: că întreaga ei existență era ordonată în jurul altora, că din ce în ce mai puține gânduri erau despre ea, că își externalizase viața și o făcuse având conștiința că face un lucru util.… Citește mai mult Ce faci când nu mai ai nimic de făcut?!

O călătorie în timp


Numai că, acolo, în camera, în visele și visurile ei se mai născuse ceva și, cu toate că adolescența rămăsese până azi o altă viață, acel ceva se strecurase dintr-o viață în alta și supraviețuise neatins, așa cum neatinse rămân, îndeobște, emoțiile care, la un moment dat, ne îndeamnă să facem cutare sau cutare lucru. Lucrurile în sine, forma lor materială, gesturile, poveștile cu detaliile lor se pot evapora pentru a face loc vacarmului prezent, însă emoția din spate se păstrează neatinsă, dormind undeva, cine știe prin ce cotlon de minte, până când vine momentul trezirii. Acel ceva era tocmai sentimentul distinct că lumea dinafară e mai săracă decât cea de dinăuntru, că oamenii cu sporovăiala lor eternă sunt exasperanți, cu atât mai mult cu cât… Citește mai mult O călătorie în timp

Le oferea exact ceea ce își doreau


Îi înseninase nopțile, lăsându-l să creadă că face dragoste ca nimeni altul, chiar și atunci când el nu făcea altceva decât să reproducă mecanic scene din filme erotice; îi lăudase inteligența, chiar și atunci când ea se rezuma strict la abilitatea lui de a se descurca în anumite situații practice; îl făcuse să se creadă indispensabil, chiar și atunci când, prin prezența și acțiunile lui, mai mult o încurca decât o ajuta; îi făcuse copii, chiar și atunci când avea dubii că va putea fi vreodată suficient de altruist pentru a fi tată; îl însoțise la cine plicticoase, chiar și atunci când știa că el n-avea răbdare s-o asculte, întrerupând-o, uneori, în mijlocul frazei; îi acceptase prietenii, chiar și atunci când ei făceau, în fața lui și fără să-i trezească vreo reacție, glume care o răneau și la care făcea eforturi să zâmbească… … Citește mai mult Le oferea exact ceea ce își doreau

Se despărțise de un bărbat, de al doilea, îl părăsise pe al treilea…


Nu i-am răspuns. Mă deranjau, în ordine, patetismul întrebărilor, retorica lor lacrimogenă și, desigur, mă oripila ideea în sine. Nu cred că oamenii vor să afle cine sunt, ce e cu ei și ce se ascunde în cei de lângă. Dacă i-ar interesa, ar afla imediat. Se scrie de foarte, foarte mult timp. Nu cred să existe tipologie umană, gen de problemă sau frământare pentru care să nu fie cel puțin o carte. Nu cred să existe vreun colț al sufletului uman necartografiat de literatură, muzică, cinematografie etc. Totul e acolo. Nu cred să existe comportamente umane care să nu fi fost analizate, înțelese, disecate de scriitori, pictori, muzicieni, psihologi, filozofi… Cu toate astea, am câteodată senzația că întotdeauna oamenii de lângă noi ne uimesc, că reacțiile și sentimentele lor ne surprind, deși, cu ceva atenție, lucrurile n-ar trebui să stea deloc așa.

B. vorbea ușor melancolic. La 48 de ani, avea… Citește mai mult Se despărțise de un bărbat, de al doilea, îl părăsise pe al treilea…

Femeie trăind în două lumi


Poate pentru că avea câteodată impresia că trăiește atât de puțin, E. obișnuia să aibă vise despre care nu vorbea decât arareori. Era felul ei de a trăi intens… Poate că, în sine, visele astea, odată povestite, ar fi părut ridicole, ușor infantile… Asta pentru că, oricum le-ar fi povestit, n-ar fi reușit să redea intensitatea cu care le trăia, calmul acela desăvârșit, senzația de siguranță, de abandon, de fericire… Într-o noapte, visa că înoată într-o mare desăvârșit de albastră și clară, alături de un delfin uriaș, în alta că e îndrăgostită nebunește de un păstrăv sau că aleargă, goală, pe nisip, la lumina lunii.… Citește mai mult Femeie trăind în două lumi

După 20 de ani


Întâlnirile de douăzeci de ani de la terminarea liceului au întotdeauna farmecul lor. De fapt, nu întâlnirea în sine, ci, mai degrabă, pregătirea ei. Pentru N., ritualul cumpărării rochiei, pantofilor și poșetei era, de fapt, un pretext. În felul acesta, nu se mai gândea la bărbatul, pe atunci băiat, cu care-și petrecuse multe dintre zilele și nopțile ultimilor doi ani de liceu. Vorbiseră, goi, despre atâtea lucruri, făcuseră împreună multe, petrecuseră alături foarte multe nopți albe. Se despărțeau, adesea, dimineața, încercănați, mergând fiecare spre patul lui, unde dormeau profund chiar și cât o jumătate de zi, mai ales în weekenduri. Firește, ea nu mai era cea de atunci, era de așteptat ca și el să fie un altul, însă, într-un mod bizar, pe măsură ce N. se apropia de momentul revederii, se simțea ea însăși de parcă n-ar fi trecut douăzeci de ani, ci doar o săptămână. Privea în jurul ei prin casă, … Citește mai mult După 20 de ani

Femeie luptând contra Diavolului


Din momentul aflării veștii, așternuseră totul pe hârtie. În primul rând, fără vaccinuri. Dumnezeu hotărăște cine trăiește și cine moare, Diavolul ne face să credem că avem și noi un cuvânt de spus. Medicii îi vorbiseră despre cifre, despre mortalitatea infantilă de dinainte de apariția vaccinurilor, despre șansele pe care un copil nevaccinat le are să supraviețuiască uneia sau alteia dintre boli… Ea, însă, știa mai bine. De fapt, nu ea… Părintele știa, Dumnezeu știa… Era suficient. Prin rugăciune ajunsese copilul acesta să existe, prin rugăciune va supraviețui și de acum înainte. Iar dacă nu, voia Domnului… Cine suntem noi să ne opunem?! Copilul acela nu era al ei, ci al Domnului, tot la fel cum ea însăși nu-și aparținea. Gândul acesta o ajutase să depășească multe ispite. Nu e ușor să te măriți virgină. Mai ales când porți cu tine blestemul frumuseții; V. rezistase. O singură dată simțise o atingere nepotrivită; o speriase teribil slăbiciunea corpului ei. Dacă nu s-ar fi rugat, s-ar fi prăbușit, ar fi căzut și cine știe unde ar fi fost astăzi.… Citește mai mult Femeie luptând contra Diavolului

Nefericirile unei căsnicii fericite


Nu asta ne învață, în definitiv, școala, familia, societatea? Că ne putem schimba unii pe alții așa cum schimbăm canalele tv, butonând telecomanda?! Că-i putem face pe oameni să gândească într-un fel sau altul, să se comporte într-un fel sau altul doar apăsând pe niște butoane?! Umblăm cu toții prin lume cu butoanele după noi și, la un moment dat, hop, vine unul, apasă butonul și totul se schimbă fără ca posesorul butonului să aibă ceva de făcut…… Citește mai mult Nefericirile unei căsnicii fericite

Dacă un bărbat e suficient de insistent și arată suficient de bine, atunci de ce nu… ?!


Nu știu de unde îi venise lui E. ideea aceasta că îmbătrânește și că ar trebui să mă convingă să scriu despre îmbătrânirea ei. Nu avea mai mult de 43 de ani. Ar fi vrut să fie amantă, dar sfârșise prin a fi cerută în căsătorie atât de des, încât, în cele din urmă, acceptase. Credea că, născută în altă parte, ar fi fost gheișa perfectă. Picta peisaje, citea în timpul liber, era capabilă de conversații inteligente și adora ceaiul. Oriunde s-ar fi așezat, avea obiceiul de a-și ține foarte aproape unele de altele picioarele și mâinile. Cuibărită astfel, emana în jur un soi de fragilitate cochetă, care invita la protecție. Pe stradă, silueta ei minionă se pierdea în mulțime. Abia când se așeza devenea imposibil de ignorat. Folosea cu o naturalețe dezarmantă cuvinte mari, precum acel „sfâșietor”, cuvinte care, rostite de ea, își pierdeau din patetism.… Citește mai mult Dacă un bărbat e suficient de insistent și arată suficient de bine, atunci de ce nu… ?!

Femeia pentru care nu mai există bărbatul potrivit


Dintre toate formele acceptabile de dependență, cred că asta e cea mai lipsită de speranță. Când ajungi dependent de libertate, nu mai poți face drumul înapoi. Poți să ți-o dorești, căci libertatea se plătește greu, cu momente insuportabile de singurătate, de insomnie, de incertitudine, de nesiguranță… Însă, cine consumă libertate în cantități industriale și pentru o bună bucată de timp, așa cum o făcuse Z., plătește bucuros orice preț. M-a ascultat și m-a dat afară. Mi-a scris, câteva ore mai târziu, un mail din care nu am înțeles nimic. Sau aproape nimic… singurul lucru pe care l-am priceput era că o jignisem. Evident că avea dreptate. Ce altă formă mai mare de jignire poate fi imaginată în afară de aceea de a încerca să ridici cortina și să faci incizii adânci în viitorul cuiva?! Mai ales atunci când, din noroc, incizia nimerește acolo unde doare mai tare?! O făcusem inconștient și arogant. Cu Z. m-am mai întâlnit de atunci de câteva ori. Am evitat amândoi să mai deschidem subiectul.… Citește mai mult Femeia pentru care nu mai există bărbatul potrivit

Femeia-sirenă


Îmi doream mai mult decât orice să găsesc subiectul de conversație, atitudinea, gestul care ar fi făcut-o să-și piardă acea imperială siguranță de sine; aș fi vrut s-o văd vulnerabilă, doar pentru că, oricât mi-aș fi folosit imaginația, n-o puteam vedea altfel decât intimidantă. Am încercat cu disperarea cu care dușmanii lui Ahile trebuie să fi încercat să-i descopere călcâiul. Evident că el, călcâiul, există. De la marea și ieftina dramoletă a izgonirii din Paradis, avem cu toții călcâiul nostru… Însă, N. fusese dăruită cu epidermă flexibilă, pielea ei era atât de supusă, de ascultătoare, încât participa integral la ceea ce posesoarea ei avea de transmis. De aici, stânjeneala pe care o simțeai în preajma lui N. Era stăpâna absolută a corpului ei și găsise cumva rețeta de a crea armonia aceea fără fisură între mișcare și cuvânt, o armonie atât de rară, atât de greu de aflat și, mai ales, atât de greu de menținut la aceleași cote, încât nici nu e de mirare că, odată obținută, stârnește atâta fascinație.… Citește mai mult Femeia-sirenă

Femeia care-și povestea bărbații…


Poate că îi primea în patul ei tocmai pe acest criteriu; se uita la ei ca la niște personaje; pe cei fără potențial, îi dădea la o parte, pe ceilalți îi primea lângă ea, îi privea după ce vor fi adormit, goi, încercând să le găsească locul potrivit în povestea potrivită. Cum nu avea copii și cum nici nu se gândea să facă vreunul, le putea fi mamă, amantă, însă, în același timp, le putea fi și cronicar. Le scria, fără ca ei să știe, partitura potrivită, după care, atunci când totul era gata, pleca în căutarea altor personaje, în căutarea altor povești. Sigur că multora li se părea ușor vulgar comportamentul ăsta; oamenii convențiilor vedeau în ea un păpușar, un sforar egoist și atâta tot.… Citește mai mult Femeia care-și povestea bărbații…

Povestea femeii care uitase că e femeie


Apoi, te întinzi în pat uitând că ai un corp de femeie, adormind cu gândul la a doua zi. A. crede că totul începe cu momentul în care îți atingi corpul fără să-ți mai dai seama c-o faci, ci doar în virtutea unui automatism, din necesitate, din dorința de a împlini anumite ritualuri… E o vreme, spune A., în care atingerile sunt încărcate de electricitate, ele declanșează senzații, stârnesc imaginația, transmit impulsuri nervoase din creștet și până în călcâie. E o vreme când femeia simte că are piele și că pielea ei e vie și vine o vreme când pielea refuză să mai fie țesut viu, refuză să transporte energie dintr-o parte în alta a corpului. Atunci, o femeie uită că e femeie…… Citește mai mult Povestea femeii care uitase că e femeie

Bizarele femei de altădată…


Lumea ei apusese… Nu mai recunoștea nimic, nu mai știa cum să vorbească cu oamenii noii lumi, se uita la televizor cu gura ușor întredeschisă, crispată, privind cu îngrijorare în jur, de parcă s-ar fi așteptat ca personajele din spatele ecranului să deschidă ușa camerei și să se așeze lângă ea. Deși era lucidă și neafectată de vreo altă boală în afara poverii celor 90 de ani, ea nu-și găsea locul. Nu era din universul nostru, al tuturor celorlalți. Trăia într-o spaimă continuă. Nu era numai spaima de trenuri, de televizor, de mașini, de electricitate… era și teama de foame, de război… Mânca puțin și întotdeauna își punea în buzunare bucăți de pâine și nuci. Când pâinea se usca, o mânca așa, așezând alta în locul ei. Adesea înmuia bucăți de pâine uscată în apă și le mesteca așa, îndelung… Noi, copiii, o priveam cu milă și… Citește mai mult Bizarele femei de altădată…

Demonul confesiunii în spații publice


Când M. începe să vorbească, o ascult în tăcere. Nu știu ce să spun, chiar dacă m-aș hotărî s-o întrerup. Când tace, în cele câteva secunde în care-și caută următorul subiect, încerc cu disperare să zic ceva… Nu mă pot retrage pur și simplu. Ar fi cinic… Evident, nu găsesc nimic de spus. Privesc tâmp către M., prefăcându-mă că mă gândesc la ceea ce tocmai spusese, mă fâstâcesc, încercând să îngaim câte ceva și aproape că aștept cu ușurare momentul când ea reîncepe să vorbească. Sunt ca unul dintre elevii mei, prins cu lecția neînvățată… Am o senzație profundă de jenă…… Citește mai mult Demonul confesiunii în spații publice

Femeia-colecționar


totul începea cu un moment în care T. devenea de neînlocuit. Ocupa în viața ta un loc pe care, mai apoi, nimeni altcineva nu l-ar fi putut ocupa atât de bine. Instalată confortabil acolo, începea să-și extindă teritoriul până când lipsa ei ar fi lăsat un gol de nesuportat. Ea era confidenta care avea mereu la îndemână o soluție, era umărul pe care orice femeie și-ar fi dorit să plângă, dezamăgită fiind în dragoste, era cap limpede, atunci când ai fi avut nevoie de un cap limpede, zănatică și nebună, atunci când ai fi avut nevoie de nebunie și puternică exact când ai fi avut nevoie, mai mult decât orice, de putere. Nu cred că era ceva premeditat aici. Mai degrabă, T. colecționa obiecte, oameni, sentimente tocmai pentru a umple un vid, tocmai pentru a nu fi nevoită să rămână singură cu ea însăși. Puțini observă că T. vorbește foarte rar despre ea. T. nu e altceva decât medicul de la care se așteaptă întotdeauna soluții, vindecări, miracole chiar, fără ca cineva să se întrebe dacă nu cumva el, medicul, suferă de aceeași boală pe care o are și pacientul.… Citește mai mult Femeia-colecționar

Femeia-copil


Copilul din ea refuză să dispară. Iar noi, ipocriții de noi, deși decretăm că ăsta e un lucru frumos, că oamenii ar trebui să poată fi copii pentru cât mai multă vreme, știm prea bine că, dincolo de poezia acestei ziceri, nu se află nimic. Copiii pot funcționa într-o lume ca asta tocmai pentru că sunt copii; dacă rămân așa mai multă vreme, îi privim cu suspiciune și superioritate. Copiii-adulți devin nefuncționali, devin suspecți, le atribuim intenții ascunse. Naivitatea lor devine un joc, o mimă. Odată ce le cresc sânii, odată ce corpul lor se transformă în obiect al dorinței, fetele se transformă în femei. Dacă refuză s-o facă, ele vor fi transformate împotriva voinței lor, căci, în ochii tuturor celorlalți, ele nu vor fi altceva decât femei.… Citește mai mult Femeia-copil

Povestea unui divorț


Ceea ce nu știuse R., însă, e că niciun homo sapiens nu poate alerga mai repede decât trecutul lui. Ca atâția alții înaintea ei, avea să descopere destul de repede că oamenii nu se nasc decât o singură dată. Și, de atunci încolo, acumulează, așază în ei, în straturi succesive, experiențe și transformări ireversibile de care nu mai pot scăpa. Nu te poți naște a doua oară decât cu prețul unei amnezii totale, o amnezie care, în mod firesc, nu poate fi indusă artificial. Cei 18 ani de căsnicie veniseră la pachet cu o anume rutină, cu anume tabieturi, cu un set de reflexe condiționate care acum erau, toate, acolo.… Citește mai mult Povestea unui divorț

Unde dispar iubitele după căsătorie


Atunci, D. stă mai mult în fața oglinzii, își lasă părul, de obicei drept și strâns în coadă, să-i cadă pe umeri, îmbracă o bluză elegantă, care-i descoperă umerii si spatele, găsește prin unghere numai de ea cunoscute o pereche de pantofi cu toc, își pensează sprâncenele cu grijă și îmbracă fusta care îi pune în evidență geometria gambelor. Își redescoperă zâmbetul de odinioară, cel care odată fusese arma ei secretă; zâmbetul acela care se oprește la jumătate, nehotărât, ironic și devastator, încărcat de erotism. Nu durează mult. În ea se deșteaptă curând o altă voce care-i spune că nu mai e suficientă carne în congelator… Citește mai mult Unde dispar iubitele după căsătorie

Oamenii trec dincolo cu lumea lor cu tot


. Într-o bună zi, începi să obosești mai repede, în alta, îți vezi prietenii apropiați mai mult în fotografii decât în realitate și, în fine, știi că ceva ireparabil se va întâmpla cu tine destul de curând atunci când începi să faci drumuri din ce în ce mai dese către cimitir. De regulă, tot cam atunci începi să-ți vorbești limba de parcă ar fi o limbă străină: vorbești despre filme pe care ceilalți nu le mai cunosc, citezi replici amuzante la care nu mai râde nimeni, vorbești despre cărți pe care cei din jurul tău nu le-au citit și începi să ai amintiri care înseamnă din ce în ce mai puțin pentru ceilalți.… Citește mai mult Oamenii trec dincolo cu lumea lor cu tot

Feminismul și frumusețea ca spaimă


R. avea, într-un fel, de gestionat o problemă veche de când lumea, dar cu mult mai acută în vremea modernității noastre: cum poate fi o femeie și frumoasă, și deșteaptă?! Cumva, cu forța implacabilă a unui mit urban, societatea ne-a obișnuit cu această idee că o femeie nu poate combina armonios frumusețe fizică și inteligență. Desigur, n-o să găsiți foarte mulți bărbați care să admită în public că gândesc în felul acesta, dar, dacă îi ascultați la vreo petrecere, o să înțelegeți ușor, din glumele care se fac pe marginea subiectului, că încă există o astfel de prejudecată. De altfel, modul în care glumim … Citește mai mult Feminismul și frumusețea ca spaimă

Femeia înlănțuită


Când coboară scara veche, de lemn, urmată îndeaproape de pisica ei neagră, aproape că ghicești, în spatele ei, siluetele celor doi oameni care i-au dat viață și care au educat-o. Femeia care încearcă să devină nu se poate naște; în pielea ei sunt încă, împreună, înlănțuite, două făpturi care-și dispută întâietatea, câștigând bătălii, când una, când cealaltă.… Citește mai mult Femeia înlănțuită

Povestea unei femei frumoase


Despre M.S aș putea spune cu certitudine un singur lucru: știa că e frumoasă. De restul, nu sunt sigur. Știu câte ceva din biografia ei, la câteva dintre momentele pe care și le va aduce aminte cu siguranță toată viața am fost martor ocular, despre altele doar am auzit vorbindu-se în treacăt, în lungile nopți indiene pe care, în parte, le dedicam bârfelor de tot felul. Trăia, previzibil, drama multor femei frumoase; nu se putea hotărî, nu putea alege, avea permanent senzația că bărbații o doresc pentru ceea ce era corpul ei, odată despovărat de haine. N-aș spune că greșea sau, desigur, aș putea-o spune, însă n-ar fi nici măcar un singur cititor care să nu mă bănuiască de ipocrizie.… Citește mai mult Povestea unei femei frumoase

Cu bunica la o ședință de spa


Nu știu ce tablouri se vor odihni pe pereții caselor țărănești în anul, să zicem, 2100… Știu, însă, că din nicio casă țărănească în care am intrat în copilăria mea nu lipsea fotografia bunicului și a bunicii din vremea tinereții lor. Pe atunci, fotografia era aproape un miracol, ceea ce se vede fără putință de tăgadă; bunicul și bunica privesc ușor crispați spre obiectivul camerei, ceremonioși, formali, în ținută de gală (cel mai adesea un costum popular). Aproape că le ghicești în atitudine emoția la întâlnirea cu acea mașinărie diavolească ce le va fura chipurile și le va lăsa drept moștenire unor urmași care, la timpul acela, nu erau altceva decât niște mucoși care trebuie să se fi jucat undeva pe ulițele satului. În multe dintre fotografii, bunica stătea pe un scaun, iar el, bărbatul, își așeza protector mâna pe umărul femeii. Asta arăta, pe de o parte, cine e stăpânul casei, pe de altă parte că el, stăpânul, e protector, femeia poate conta pe el. Desigur, când fotograful pleca, ei trebuie să se fi întors la viața lor de… Citește mai mult Cu bunica la o ședință de spa

Teama de singurătate


C.B vorbea, atunci când ne-am întâlnit, vreo patru limbi străine. Toate cu un inconfundabil accent italian. Cea mai mare spaimă a ei era bătrânețea. Ar fi făcut orice pentru a nu mai fi nevoită să se gândească la cei aproape 50 de ani pe care îi avea, motiv pentru care era tot timpul ocupată. Lecții de pian, de rusă, nesfârșite ore petrecute făcând vocalize, cântând într-un cor al unei biserici catolice din sudul New Delhi-ului… Cu statura ei de baschetbalistă, sport pe care-l practicase în tinerețe, C.B nu ți-ar fi lăsat niciun moment impresia că înăuntrul acelui corp masiv, greoi, se ascunde o adolescentă întârziată. Fuma destul de mult. Aveam în comun preferința pentru același tip de țigări, Classic ultra mild, însă ne despărțea atitudinea față de realitate. În vreme ce eu luam în serios foarte puține lucruri, ea privea totul cu seriozitate. Se enerva adesea atunci când studenții erau superficiali. Chiar și după câțiva ani petrecuți în India, avea probleme în a se adapta lipsei de punctualitate. Mă amuzau deseori accesele ei de furie, obsesia pentru rigoare. Nimic mai inadecvat în India decât rigoarea!… Citește mai mult Teama de singurătate