Analfabetul funcțional


Pe rețelele de socializare, moraliștii și „influencerii”, marii revoltați și revoluționarii de serviciu își asezonează adesea opiniile (căci, nu-i așa, ce e mai nobil decât a avea o opinie?!) cu citate și ziceri de duh care sună bine și dau dovada culturii lor vaste. În spatele celor mai multe citate de acest gen se ascund decontextualizări grosolane, clișee îngrozitoare și idei de o evidentă redundanță. Profesori, directori de școală, inspectori, miniștri, părinți experți în „parenting”, noi cu toții deplângem situația alarmantă a analfabeților funcțional, în timp ce răsfoim cu interes tabloide și ne punem toată speranța în forța tămăduitoare a gândirii pozitive și în puterea mistico-magică a horoscopului.     … Citește mai mult Analfabetul funcțional

Jurnal găgăuz (VII)


Rolul meu aici e unul singur. Atunci când voi pleca, e necesar ca pe străzile din Comrat să vorbească mai multă lume în limba română decât acum. Sau, dacă nu s-o vorbească, măcar s-o cunoască. Nu sunt aici pentru a discuta idei, nu sunt aici pentru a încerca să modific percepții și mentalități. Va trebui să înțeleg asta și să mi-o repet periodic, cu voce tare. Altfel, mă tem că nu voi izbuti să realizez nimic… Câte dintre proiectele românești și nu numai au eșuat tocmai pentru că inițiatorii lor și-au dorit prea mult dintr-o dată, din vanitate, din orgoliu, din grandomanie sau dintr-o dictatorială vocație mesianică!… Citește mai mult Jurnal găgăuz (VII)

Jurnal găgăuz


În India, îmi permisesem libertatea de a publica imediat, fără niciun fel de autocenzură, tot ceea ce trăiam. Mă simțeam la adăpost; scriam într-o limbă pe care n-o cunoșteau mulți. Apoi, cine ar fi interesat, într-o țară cu peste un miliard de locuitori, de însemnările private ale unui profesor român, chiar dacă ele au ajuns să se transforme într-o carte?! Personajele mele de atunci au aflat că sunt personaje abia foarte târziu, când eu nu mai eram în India. Tipul acesta de lașitate mi-a fost, trebuie s-o recunosc, foarte la îndemână. Acum, însă, datele problemei sunt cu totul altele.… Citește mai mult Jurnal găgăuz

Morții lor vor deveni curând morții noștri!!!


Suntem solidari și mărșăluim când se întâmplă vreo tragedie ca să putem avea conștiința împăcată. Morții cu care ne solidarizăm rămân morți, alții își așteaptă rândul la coadă. Ne solidarizăm cu morții altora, în speranța că data viitoare nu vor fi morții noștri. Ghinion… în ritmul acesta, vor fi… După încă alți douăzeci de ani, nu va mai rămâne familie în țara asta care să nu aibă cel puțin o persoană strivită de un sistem alcătuit prost… Vom vedea atunci, când morții lor vor deveni morții noștri, cât de mult ne încălzește solidaritatea concetățenilor noștri, cât de mult valorează ea… După ce terminăm cu solidaritatea, ne întoarcem în birourile noastre și funcționăm ca și mai înainte. Gata, a mai trecut o tragedie peste noi, ne pregătim pentru următoarea. Au murit câțiva arși de vii într-un club, nu-i nimic… ne solidarizăm și așteptăm cel dintâi prilej să mergem mai departe… Morții cu morții, viii cu viii zice înțelepciunea românească. Se apropie… Citește mai mult Morții lor vor deveni curând morții noștri!!!

Fifty Shades of Europe.  The Romanian Public Discourse on Trans-Forming/ De-Forming/ Re-Forming/ Con-Forming (to) Europe


To speak about discourses on identity seems to be rather a process of opposing different identities hoping to define one of them. For me, the supreme irony here is that, we define our cultures, our values the only way we can, and that means to place them so that they face other cultures or values. Consequently, the existence of an alterity, of an otherness, is absolutely necessary in order to determine and strengthen one identity. Identity in itself can be defined as what remains after a struggle with an alterity, an otherness which challenges it in a precise moment in history. Ergo, the concept itself is doomed to be conflictual. For a more graphic image, allow me to picture the struggle like this: a certain identity and a certain alterity collide in a certain moment in time; they mingle in a melting pot and then, they end up by being influenced one by the other, but never to that point to become one. The conflict still exists inside the melting pot, although “in times of war, we forget how much we owe to our enemies” (Ruskin Bond, “Book of Humour”). In the end, no pure identity and no pure alterity will arise from the melting pot; nevertheless, any discourse on identity will emphasize, at one point or another, the idea of “purity”. I am pure, The Other is impure. In his book entitled “Pure and Impure”, the French philosopher Vladimir Jankelevitch says: “Once fallen into History, what is pure, is doomed to become impure, even if it were to remain alone in the world”. History is here a metaphor for the human interaction throughout time. By interacting permanently, humans share their ideas and values in such an indistinct way that it is impossible, at one moment in history, to state precisely that one’s identity is completely unaltered by these continuous interactions. The idea of purity degenerates in nationalism and violence precisely because those who consider themselves pure feel the desire to defend their purity at any cost.… Citește mai mult Fifty Shades of Europe.  The Romanian Public Discourse on Trans-Forming/ De-Forming/ Re-Forming/ Con-Forming (to) Europe

Constanța Vintilă-Ghițulescu, „Evgheniți, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernități românești (1750-1860)”, București, Editura Humanitas, 2013, 356 de pagini


Cine a plătit 35 de lei pentru o astfel de carte va avea toate motivele să se simtă de-a dreptul jefuit. De la pagina 208, textul sare direct la pagina 289, sunt pagini care se repetă și pagini care lipsesc, ceea ce, pentru o editură cu pretenții, e inacceptabil. Ca stil, textul e scris fără prea mare talent scriitoricesc, cu informații care se repetă, cu idei care nu urmează coerent una alteia, cu multe considerații pline de platitudini, care ar fi putut lipsi fără a știrbi cu nimic substanța cărții. Subiectul în sine este unul fascinant, efortul de documentare trebuie de asemenea respectat.… Citește mai mult Constanța Vintilă-Ghițulescu, „Evgheniți, ciocoi, mojici. Despre obrazele primei modernități românești (1750-1860)”, București, Editura Humanitas, 2013, 356 de pagini

Femeia și cratița


Așadar, într-o țară patriarhală și profund misogină, eu și atâția alții ca mine am avut parte de un mediu matriarhal. Am văzut fete și, mai apoi, femei, plângând sau râzând, am văzut fete și, mai apoi, femei deziluzionate sau iluzionate la nesfârșit, contradictorii sau sentimentale, raționale sau șovăitoare, sirene sau scorpii, indispuse ori isterice, sensibile sau iertătoare, am văzut fete și, mai apoi, femei care…… Citește mai mult Femeia și cratița

Vom fi iarăși ce am fost și mai mult decât atât


Cine se întoarce azi în România din Londra, Berlin sau Madrid e aproape imposibil să nu observe diferența. Oamenii o exprimă în fel și chip. Unii profețesc că la noi nu va fi niciodată ca la ei, alții îi înjură pe corupți, convinși fiind că dacă nu s-ar fi furat atât, țara aceasta ar fi fost ca soarele sfânt de pe cer; sunt unii care au certitudinea fermă că numai clasa noastră politică se află la originea distanței între noi și ei, în vreme ce alții privesc nostalgic către Casa Poporului și se roagă bunului Dumnezeu pentru sufletul răposatului Nicolae Ceaușescu, cel care avea grija de fiecare român și ne proteja pe toți de invazia străinilor care, în anii din urmă, din teama că i-am putea concura serios, au pus la cale o conspirație mondială, ne-au cumpărat țara și ne-au falimentat frumusețe de industrie. Indiferent de argumente, cu excepția patrioților de serviciu, admitem cu toții că decalajul între vestul sau… Citește mai mult Vom fi iarăși ce am fost și mai mult decât atât

România și Uniunea Europeană. Fabulă


Aflu că, pentru a ajunge mai repede în fața moaștelor nu știu cărei sfinte, un român s-a îmbrăcat în uniformă de pompier. Dacă i-ar fi reușit tertipul, sfânta cu pricina i-ar fi iertat, cu siguranță înșelătoria! Nu știu de ce, nu mi-e deloc greu să îmi imaginez că, nu peste multă vreme, unul dintre elevii despre care v-am vorbit, va face, senin, gesturi similare. Statul român, prin reprezentanții lui, e un exemplu bun în acest sens. De ani buni, ne îmbrăcăm frumos când ieșim afară, cu haine europenești care să disimuleze atent ceea ce se află sub ele. În pozele de grup ale Uniunii Europene, dacă n-am ști care sunt ai noștri, nu i-am putea distinge de ceilalți! Îmbrăcați corect, gesticulează europenește, câteodată chiar articulează europenește, conversează jovial, tot europenește, folosesc tacâmurile adecvate atunci când au un dineu oficial… Pentru ca, mai apoi, coborâți din avion, la intrarea în aeroportul Otopeni, să eructeze zgomotos, relaxându-se după un atât de îndelungat efort de disimulare, într-un club de manele. Atâta doar că, oricât de mult am mima, dacă o vom face suficient de mult, nu vom mai păcăli pe nimeni.… Citește mai mult România și Uniunea Europeană. Fabulă

Despre românism, cu dragoste


Aşadar, dacă religios şi etnic suntem ceea ce suntem printr-un accident sau o loterie, printr-un concurs de factori sau datorită unui întreg lanţ de înaintaşi care, indiferent de propria voinţă, s-au născut şi au procreat într-un anume spaţiu, devenit, prin voia istoriei, la un moment dat, statul naţional unitar român, nu pare uşor tragi-comic să facem atâta caz de românitatea sau ortodoxia noastră?! Mai mult decât atât, nu e uşor degradant să ne definim în exclusivitate în funcţie de valori culturale cărora le aparţinem accidental sau de realităţi care, la scara duratei lungi a istoriei, se modifică radical şi periodic?! Căci, dacă nu suntem nimic în afară de ceea ce accidentul naşterii noastre ne-a făcut să fim, nu e… cam puţin?! Acesta este, din nou, motiv de optimism. Acceptând că suntem rodul unui anumit tip de societate, dar puteam fi, oricând, orice altceva, vom accepta că felul nostru de a fi nu e nici mai bun, nici mai rău decât alte feluri de a fi. E, doar… diferit. Nu diferit în eternitate, ci doar într-un moment dat. … Citește mai mult Despre românism, cu dragoste

Lungul drum al naţionalismului către democraţie


Proiectate pe fundalul societăţii interbelice, o multitudine de intelectuali contemporani mă tem că ar fi avut aceleaşi opţiuni, pentru rasă şi autarhie în dauna toleranţei, democraţiei şi necesităţii drumului european al României. Cum vremurile s-au schimbat, însă, cum astăzi antisemitismul, naţionalismul, atitudinea anti-democratică sunt stigmate atât de puternice (şi pe bună dreptate), încât ele izolează, alegerile intelectualilor noştri sunt mai simple. Ei se rezumă la a fi antieuropeni în discursuri de catifea. În locul recomandărilor de a evolua de unii singur, defazaţi de tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru, avem azi discursul în care ni se spune că România a devenit o colonie europeană, în locul recomandării de a exclude evreii din viaţa noastră publică, avem atitudini rasiste sau xenofobe faţă de… ţigani sau unguri. Poate şi pentru că, din păcate, evreii nemaifiind atât de numeroşi, după ceea ce li s-a întâmplat în timpul legionarilor şi, mai apoi, în timpul comunismului, nu se mai justifică în calitatea lor de ţintă.… Citește mai mult Lungul drum al naţionalismului către democraţie

Patriotismul este ultimul refugiu al unei canalii


Spre dezamăgirea multor compatrioţi, patriotismul este, nu neapărat lingvistic, cât conceptual, o noţiune care nu se manifestă plenar în istoria omenirii mai devreme de începutul secolului XVIII. Desigur, celălalt termen, patriot, are o istorie ceva mai îndelungată. El derivă din latinescul patria, dar până să devină patriotism, aşa cum îl înţelegem astăzi, a fost nevoie şi de intervenţia decisivă a iluminismului francez. În lupta sa împotriva influenţei Bisericii, Rousseau avansează ideea că preoţii nu ar trebui să predea în şcoli publice, de vreme ce patria de care vorbeşte Biserica nu e cea terestră, ci Împărăţia Cerească, a lui Dumnezeu. El merge pe linia ideologică a lui Machiavelli, care vede în creştinism un obstacol pe care formele de guvernământ sunt datoare a-l înlătura. Pentru Rousseau, patriotismul, spre deosebire de credinţă, este o virtute pe care guvernele sunt datoare să o cultive (On Political Economy, 1755).… Citește mai mult Patriotismul este ultimul refugiu al unei canalii

Mă îndoiesc, deci exist…


Într-o relativ frumoasă după-amiază de iulie, având alături, în ordine alfabetică, o bere rece germană şi un interlocutor nu la fel de rece, mai ales când era contrazis, am ajuns să vorbim, dintr-una într-alta, despre politicienii de azi şi despre realităţile Europei de secol XXI, eu susţinând ideea că bătrânul continent a progresat vizibil din secolul XX şi până în prezent, interlocutorul meu având, ca de obicei, o cu totul altă opinie. Nimic nu e mai productiv şi reconfortant decât o conversaţie între oameni care nu sunt de acord unul cu celălalt. Din păcate, însă, în acea relativ frumoasă după-amiază de iulie, singurul lucru cu adevărat reconfortant a fost berea.

Înainte ca discuţia noastră să se termine iremediabil într-o fundătură, aşa cum se terminaseră şi precedentele, o afirmaţie mi-a reţinut atenţia. Ceea ce lipseşte oamenilor în general astăzi, şi, în special, oamenilor politici sunt convingerile, îmi spune amicul. Adicătălea, nu mai avem oameni de stat care să se dedice unui proiect, care să fie capabili să se sacrifice pe altarul unei idei în care cred cu toată tăria. Dacă am avea, altfel ar sta lucrurile, se înţelege, mult mai bine!… Citește mai mult Mă îndoiesc, deci exist…

A călători, călătorie, călător. Graniţele din interior


Cine a avut cel puţin o dată în viaţă şansa de a traversa frontiere, de a trece dintr-o ţară în alta, de a intra în contact cu realităţi diferite în faţa cărora fie s-a enervat teribil, fie a zâmbit superior, fie a rămas uimit, acela ar trebui, teoretic, să poată înţelege mult mai multe din ceea ce se petrece în jurul său. Vă mai amintiţi cum ne legam cu toţii speranţele de muncitorii români din Spania sau de cine ştie de unde, cum ne imaginam că ei se vor întoarce în ţară şi mentalităţile se vor schimba?! Au trecut peste 20 de ani, unii dintre români s-au întors, şi mai mulţi au avut ocazia de a călători dincolo de graniţa românească, dar, în ceea ce priveşte mentalitatea (cuvânt atât de tare supralicitat!), ea şi-a urmat cursul ei. Mai mult, nu de puţine ori mi s-a întâmplat să întâlnesc concetăţeni pe care o călătorie în afara ţării îi transformase în sens invers celui aşteptat. Se întorseseră şi mai încăpăţânaţi, şi mai convinşi că românii nu au de învăţat nimic de la nimeni, şi mai înverşunaţi în ideea că României i-ar fi mai bine de una singură, fără tot felul de intervenţii ale europenilor.… Citește mai mult A călători, călătorie, călător. Graniţele din interior

Scrisoare din viitor. Povestea Cârmaciului


(text prezentat în deschiderea conferinţei Revizitând istoria: mentalităţi şi paradoxuri în secolul XXI,conferinţă desfăşurată între 23,5 iulie şi 27,5 iulie 5032, staţia orbitală Mithra)   Stimaţi colegi,   Vă voi vorbi astăzi nu de avantajele sau dezavantajele conştiinţei colective, nici de evenimentele care au redefinit Galaxia noastră după cel de-al treilea Război Galactic. Toate acestea,… Citește mai mult Scrisoare din viitor. Povestea Cârmaciului

Democraţia şi specificul naţional


Probabil că una dintre cele mai importante probleme ale oricărei democraţii funcţionale ţine de relativizarea principiilor care ar trebui să o definească. Bunăoară, auzi astăzi prin România discutându-se despre pedeapsa cu moartea în următorii termeni: desigur, sunt de acord cu abrogarea pedepsei cu moartea, dar, pe de altă parte, ce facem cu criminalii feroce, cu violatorii în serie? Nu merită ei pedeapsa capitală? Sau: bine, sunt de acord cu integrarea în Uniunea Europeană, dar să nu vină ei aici şi să ne impună nouă reguli! Ori: e bună democraţia, n-am ce zice, dar parcă ne-ar trebui un Ţepeş sau măcar un pic de comunism; aia justiţie, azi erai prins şi mâine fie atârnai în ţeapă, fie înfundai puşcăria fără drept de apel! Cu alte cuvinte, toate principiile care ar trebui să fie, în litera şi spiritul lor, aplicate fără rezerve şi fără excepţii, sfârşesc într-un lamentabil dar… Tot ceea ce, enunţat la modul general, întruneşte acordul oricărui om de bun simţ, odată pus în practică stârneşte vociferări şi abdicări de tot felul. Tot ceea ce, la nivel macro, sună atât de rezonabil, odată transferat la nivel micro, eşuează. Pare că marea luptă pe care avem a o duce este împotriva principiilor a căror aplicare se opreşte la noi înşine. La noi înşine funcţionează dar-ul, excepţia. În spaţiul personal, democraţia se transformă, de multe ori, în chiar opusul ei.… Citește mai mult Democraţia şi specificul naţional

Vorba e… eu pentru cine votez?…


Din păcate, noi, românii, n-am avut vreme să ne plictisim de atâta votat. Istoria ne-a îngăduit să ne prezentăm la urne destul de târziu, am votat până prin 1937, cu intermitenţe şi, adesea, în condiţii de asediu la propriu sau la figurat, apoi am luat o pauză mai bine de patru decenii şi în 1990 ne-am înfiinţat din nou, masiv, în faţa urnelor de vot, fiecare mânuind ştampila cum a ştiut el mai bine. De atunci, în cea mai lungă perioadă de democraţie neîntreruptă din istoria noastră, am tot fost chemaţi sau aduşi cu autobuzul periodic la circumscripţiile electorale. Privind retrospectiv, drama cetăţeanului turmentat din scrisoarea pierdută a lui Caragiale n-ar trebui să mai fie de actualitate. Ofertă politică este, campanie electorală la fel, discurs politic, mai bun sau mai rău, avem din plin. Cu toate acestea, nu cred să existe ciclu electoral în care dilema acestui cetăţean turmentat să nu revină în discuţie, cu o uluitoare actualitate.… Citește mai mult Vorba e… eu pentru cine votez?…

Vă rog să nu mă mai ci-tiţi! O autocritică


De când am ajuns în India sau, mai exact, din momentul în care am avut internet, ascult cu religiozitate, aproape în fiecare seară, ştirile din România. Nu că m-ar mistui un năvalnic dor de ţară, dar simt cumva că trebuie să rămân conectat, cine ştie ce se poate întâmpla?! Poate se mai taie salarii, poate se măresc impozite, poate apare vreun nou formular pe care, cetăţean conştiincios, trebuie să îl completez… Uitaţi, de pildă, aşa am aflat de recensământ. Am alergat din site în site să găsesc un formular online. E drept că nu l-am găsit (sunt convins că vina îmi aparţine!), de aceea declar pe proprie răspundere că, dacă rezultatele recensământului vor spune că România are 19.000.000 de locuitori, ea, de fapt, are 19.000.001. E o veste bună, zic. Demografic vorbind… E doar un exemplu care mă face să cred că am dreptate: trebuie să urmăresc ştirile. Numai că, zi de zi, ascultând şi citind ştiri din România, am ajuns la o altă concluzie despre care mi-a fost jenă să vorbesc public până acum: sunt eminamente, fatalmente, irecuperabil ignorant. Deşi vorbesc limba română, cunosc literele alfabetului şi le folosesc în scris, sunt un soi de analfabet, de vreme ce nu reuşesc să percep mesajul. El nu mai are pentru mine coerenţă. E clar. Alternativă nu există; dacă eu n-aş fi ignorant, ar însemna, pe cale de consecinţă, că cei care emit mesajele pe care eu nu le pricep, sunt. Or, ei sunt prea mulţi. Mulţi şi în importante posturi decizionale.… Citește mai mult Vă rog să nu mă mai ci-tiţi! O autocritică

Vremea propagandei… Redaţi România românilor!


Poporul este astăzi în România invocat din ce în ce mai des. El, poporul, vrea ca televiziunea publică să fie redată românilor, poporul vrea democraţie, poporul doreşte alegeri anticipate… Şi puterea şi opoziţia sunt specialiste în ce doreşte poporul. Pentru unii, el vrea demisia Preşedintelui şi a Guvernului, pentru ceilalţi, acelaşi popor doreşte continuitate şi stabilitate. Mai nou, lozinca preferată, cu variaţii diverse în funcţie de educaţia şi mofturile vorbitorilor, este o reiterare a unui mai vechi element propagandistic: redaţi România românilor! Nu e un slogan extrem de original, el circulând prin spaţii europene şi nu numai, mai ales în vremuri de criză. Nu, însă, originalitatea lui trebuie să ne preocupe acum, ci profunda lui lipsă de coerenţă internă, adâncul său nonsens.… Citește mai mult Vremea propagandei… Redaţi România românilor!

De la Moș Gerilă la Moș Crăciun. Autismul elitei politice românești


În 1948, Crăciunul era interzis de comuniști. Poate că generației tinere, informația aceasta nu le spune foarte multe. Pentru nostalgici, e doar un amănunt. Comuniștii construia fabrici și uzine, toată lumea avea servici si apartamente date pe repartiție. În contextul unor asemenea mari realizări, ce mai înseamnă interzicerea Crăciunului? Libertatea… un moft! Morții din închisorile comuniste… mare pagubă! Ăștia, oricum, erau entelectuali, adica o tagmă de oameni de care țara, poporul nu aveau și nu au nici astăzi nevoie. Nu interzicerea în sine, ca act, a lui Moș Crăciun, și înlocuirea lui cu Moș Gerilă este ceea ce ar trebui să surprindă, ci, pur și simplu, faptul că cineva se putea gândi în mod serios la asta. Ceea ce i-a lipsit fundamental comunismului românesc a fost simțul ridicolului. Nu e atât de simplu pe cât pare: pentru a fi dotat cu simțul ridicolului, e nevoie, fie de o solidă educație informală, dobândită în familie sau comunitate, fie de ani buni și mulți de școală serioasă. Câștigul e, însă, evident: odată dobândit, simțul ridicolului îți va șopti întotdeauna că sunt lucruri care se fac și lucruri care nu se fac. Dacă acest simplu, evident, adevăr ar fi fost înțeles, multe dintre tragediile deceniilor de comunism românesc ar fi fost evitate. Nu toate, însă, cu siguranță, multe…
Citește mai mult De la Moș Gerilă la Moș Crăciun. Autismul elitei politice românești

Provincialismul românesc. Câte ceva despre proteste şi sublima lor inutilitate


Actuala opoziţie românească, jurnalişti, analişti şi alţi cetăţeni (pe care simpla apariţie pe ecranele televizoarelor pare a-i transforma în formatori de opinie) vorbesc despre pasivitatea românilor (sau românlor, aşa cum articulează actualul preşedinte al ţării) în vreme de criză. Adică, spun ei, de ce nu ieşim în stradă, domnule, de ce nu ne revoltăm, de ce nu organizăm ample mitinguri de protest? Mai nou, şi sindicaliştii, a căror treabă, printre altele, ar fi tocmai să organizeze proteste stradale (paşnice şi democratice, desigur) deplâng aceeaşi, zic ei, apatie generală. Nu am nicio îndoială că, în cazul în care actuala opoziţie ar fi la putere, discursul ar rămâne acelaşi. Ni se oferă exemplele bravilor greci (atât de bravi încât contribuie masiv la paralizarea unei ţări şi aşa în faliment), ni se vorbeşte de spanioli, de britanici, de italieni, de francezi…… Citește mai mult Provincialismul românesc. Câte ceva despre proteste şi sublima lor inutilitate

Sufletul colectiv al naţiunilor. Clişee şi prejudecăţi


Trăim într-o lume în care, surprinzător în secolul vitezei şi al internetului, se vorbeşte cu lejeritate nu despre indivizi, aşa cum cred că ar trebui, ci despre colectivităţi. Stereotipii naţionale, clişee identitare de tot felul, idei preconcepute despre cum sunt nemţii, francezii, românii răsar de te miri unde. E surprinzător că într-o Europă din care au dispărut atâtea frontiere, toate aceste prejudecăţi continuă să existe. Exemplul românesc îmi e cel mai la îndemână, asta neînsemnând că el e singular. Televiziunile de ştiri anunţă frecvent, cu aplomb, că românii cred asta, că românii sunt aşa şi pe dincolo iar ca argument ni se prezintă reportaje în care sunt întrebaţi pe stradă trei, cel mult patru, cetăţeni în legătură cu cine ştie ce problemă. Aceşti trei-patru cetăţeni devin dintr-o dată vox populi.… Citește mai mult Sufletul colectiv al naţiunilor. Clişee şi prejudecăţi

Necesara obsesie a occidentalizării


Nu cu mult timp în urmă, într-o discuţie cu studenţii polonezi de la secţia de Limbă Română a Universităţii din Poznań despre europenism, teoria sincronismului, Eugen Lovinescu şi Lucian Boia, mi s-a adresat o întrebare asupra căreia (destul de bizar şi frustrant!) nu mă aplecasem niciodată cu foarte mare atenţie: de unde obsesia românească pentru Occident? Fără să pună la îndoială validitatea argumentelor, înţelegând cu acurateţe contextul românesc, pentru tinerii polonezi, crescuţi în proximitatea unei culturi care nu poate înţelege dihotomiile româneşti, există, totuşi, în mod firesc aş zice, această uimire. În primul rând, mi-a atras atenţia folosirea substantivului obsesie. Apoi, mi-am imaginat cât de bizar vor fi sunând în urechile unor studenţi crescuţi într-o cultură ca cea poloneză toate contorsiunile acestea culturale care definesc de secole peisajul românesc. În spaţiul culturii române, întotdeauna mi s-a părut că Occidentul e singura opţiune firească, sinonimă progresului, evoluţiei. Sunt convins şi azi că am dreptate. Întrebarea care se pune, însă, e cum am ajuns aici? Cum de paradigma aceasta Orient/Occident e atât de acaparatoare, atâta de… până la urmă obsesivă?! Cum de ea a ajuns atât de relevantă şi, mai ales, de ce se pune problema tranşantă a opţiunii, ceea ce presupune în mod logic că Orientul şi Occidentul nu pot coexista în mod concret?! Ne place să credem că spaţiul românesc ar fi un soi de creuzet în care se armonizează contrariile, dar în mod concret, de fiecare dată când am avut parte de dezbateri reale, ele au fost purtate pe un ton violent, intolerant adesea, instaurându-se domnia lui sau/sau în dauna lui şi/şi. De unde acest sangvinism (cuvântul nu e acreditat de DEX) al dezbaterii?!… Citește mai mult Necesara obsesie a occidentalizării

Jurnal polonez


Polonia… țara la care de câțiva ani privim cu un soi de admirație pe care în primii ani de după 1989 o încercam față de Ungaria. Aproape că nu există talk-show politic în care să nu se invoce modelul polonez. Nimic rău în asta… doar că în afară de a invoca nu prea facem nimic. În plus, compararea a orice cu orice trădează o superficialitate şi o ignoranţă deranjante. E exasperant cum media românească foloseşte orice dezastru ce se petrece în cine ştie ce zonă de pe glob pentru a face paralele dintre cele mai fanteziste (a se vedea recentul caz al cutremurului din Japonia). E totuși interesant cum preferințele în materie de modele se deplasează ușor-ușor către centrul Europei. Fie și numai acesta e un semn că realităţile, oamenii şi aspiraţiile se schimbă în România. N-aș putea spune că Polonia îmi este complet străină, cu toate acestea nu împărtăşesc deloc ideile celor care privesc spre Varşovia ca spre un spaţiu modelator. Sunt prea multe diferenţe. Diferenţe de atitudine, istorice, sociale… Însă pentru mine diferenţa esenţială ţine de modul în care noi şi polonezii ştim să rezistăm. Pe de o parte avem încăpăţânarea poloneză, inflexibilă, pe alocuri rigidă, dar extrem de greu de învins, pe de altă parte acomodarea românească, sufletul nostru făcut când din trestie când din plastilină. Ei au dispărut pentru o vreme de pe harta lumii, noi am rămas acolo când logica istoriei spunea că trebuie să dispărem… Însă e greu de cuantificat cu exactitate preţul plătit de fiecare dintre cele două naţiuni pentru prezervarea modului lor de a rezista…
Citește mai mult Jurnal polonez

De ce nu pot iubi România?


Pentru a preveni eventualele atacuri de panică ale patrioţilor români, e cazul să încep prin a spune că nu importă despre ce fel de ţară e vorba. Întâmplător şi cu totul întâmplător, e vorba, desigur, de România. Întâmplător în sensul unui accident care nu mă face nici fericit, nici trist, nici mândru, nici ruşinat… E un dat şi atâta tot. Însă, argumentaţia pe care v-o propun poate fi aplicată şi înţeleasă cred într-o paradigmă ceva mai extinsă. Cel puţin asta e intenţia mea: să declanşez eventuale polemici care să nu păcătuiască printr-un excesiv provincialism. Nu-mi pot iubi ţara din cel puţin patru motive foarte simple.… Citește mai mult De ce nu pot iubi România?

De ce românii nu sunt şi nu vor fi niciodată… japoneji


Ajungem astfel la o altă întrebare spectaculoasă, dar tot atât de plină de sens precum cea dinainte: de ce nu sunt românii japonezi? Cum adică, uite, ei stau la coadă liniştiţi pentru a primi apă şi la noi să îmbulzesc cetăţenii că se dă zahăr? De ce, domle japonejii poate şi românii nu? Trecem peste abordarea idilică pe care o avem de fiecare dată în aceste cazuri, când ne uităm prosternaţi şi cu o reverenţă impotentă la ce fac alţii. În primul rând, românii nu sunt japonezi la fel cum francezii nu sunt norvegieni, elveţienii nu sunt saudiţi sau indienii nu sunt chinezi. Întrebarea e de un ridicol perfect pentru că nu e nevoie de multe informaţii pentru a afla că formarea naţiunilor despre care vorbim se bazează pe mitologii diferite, pe istorii diferite, pe un context (adicătălea!), incomparabil. A compara Asia şi Europa, de pildă, din punct de vedere al reacţiei la dezastre, presupune a compara două tipuri de raportări la fenomenul numit moarte.… Citește mai mult De ce românii nu sunt şi nu vor fi niciodată… japoneji

România, din nou discriminată şi cu onoarea nereperată


Există o Românie acceptabilă, aproape sofisticată, elitistă, subtilă, dar undeva din underground răsare şi o Românie, mult mai vizibilă, agresivă, plină de ură. Ura celui prost îmbrăcat faţă de cel bine îmbrăcat, ura proletarului faţă de intelectual, ura privatului faţă de bugetar – o ură generalizată care, mai ales în momente de criză, răbufneşte violent. Sentimentele celor care în primii ani după 1989 îi snopeau în bătaie pe cei cu barbă şi ochelari sub pretextul că ar fi intelectuali (crimă impardonabilă!) sunt încă acolo, aşteptând momentul potrivit pentru a se reactiva. Ipocrit, statul român prin vocile sale autorizate ne vorbeşte în continuare despre solidaritate şi conştiinţă naţională. Care solidaritate? Faţă de cine şi faţă de ce? Care conştiinţă naţională? Cumva aceea care pretindem că ar fi apărut la noi prin secolul XVI, deşi ea avea să fie inventată plenar în secolul XIX? Adevărul nud, greu de acceptat pentru că ne duce cumva către alte posibile adevăruri, e că România are în interiorul ei o mulţime de alte Românii care nu interacţionează între ele. România Gării de Nord şi România academică îşi văd fiecare de treaba ei. România e azi profund regionalizată. E o regionalizare nu neapărat teritorială, ci axiologică.… Citește mai mult România, din nou discriminată şi cu onoarea nereperată