„Memoria culturală” te ferește de pericolul de a descoperi America în fiecare zi și te ajută să pricepi că vii de undeva, că te îndrepți spre ceva și că lucrurile care te înconjoară sunt parte a unui sistem coerent care a început înainte ca tu să exiști și va continua, inexorabil, și după ce tu nu vei mai exista.
Știința a rezolvat demult, într-un mod elegant, problema redării integrale a conținutului de la o epocă la alta, de la un spațiu cultural la altul. Limbajul ei și-a găsit o formă de expresie care poate încorpora și transmite idei, fără rest, în formule, ecuații și concepte. Lucrurile se fixează, conform grilei de înțelegere a unei epoci și, mai apoi, se fac pași în față, cu fermitate. Se ajunge frumos, aproape poetic, de la mecanica newtoniana la teoria relativității și, mai apoi, la mecanica cuantică. De la atom, la protoni și neutroni și, mai apoi, la quarci…De aici, mai departe, cine știe unde…
În științele umaniste, pare că de fiecare dată, odată cu fiecare traducere, odată cu fiecare încercare de a accesa matricea de înțelepciune a trecutului, pierdem câte ceva; e o mișcare haotică, circulară și ascendentă în același timp. Reținem ceva de la cei de dinainte, dar și pierdem câte ceva… Înțelegem, dar, în același timp, răstălmăcim, interpretăm…
Aici, istoria și istoricul își găsesc pe deplin utilitatea. În definitiv, a dezgropa personaje istorice și a înțelege evenimente ale trecutului nostru, e un demers care nu cred să aibă legătură cu butada „învățând istoria, nu-i repetăm greșelile”. Pare a fi vorba despre alteva… Mai degrabă, învățând istoria, avem acces la un tipar mental, la o forma mentis a celor de dinaintea noastră. În felul acesta, având în față o evoluție cât de cât lamuritoare a ideilor care i-au animat pe cei de dinainte, putem face exercițiul necesar de a intui cum anume am ajuns unde suntem acum. Ideile nu se nasc în vid, ele sunt consecințele altora și cauze pentru cele de după. Istoria (cu accent pe istoria ideilor), deci, îl înarmează pe criticul literar cu instrumente care-l pot face să priceapă dacă textul din fața lui aparține sau nu timpului în care a fost scris.
Poate că exemplul cel mai potrivit al contemporaneității literare românești este, însă, cartea de confesiuni a Adrianei Săftoiu, „Cronică de Cotroceni” (2015). Deși avem de a face acolo cu persoana întâi, textul este, pe alocuri, descriptiv și rece, aproape de gradul convențional de obiectivitate presupus de persoana a treia. Naratoarea este un martor și, în această calitate, nu pierde foarte mult timp explorându-și interioritatea. O astfel de carte nici nu-și propune altceva decât să mărturisească, să fie oglinda (aproximativ fidelă, ca orice oglindă care se respectă) unei epoci. Jurnalelor și confesiunilor le lipsește o complexă dimensiune temporală, cu legături halucinante între trecut, prezent și viitor, cu amestecuri indistincte de axă a timpului. Acolo, axa timpului este serios dezechilibrată, prin favorizarea prezentului scrierii. De aceea, prezența persoanei întâi
ovidiuivancu.wordpress.com 