Cultura ca ritual

Geert Hofstede definește cultura ca fenomen de programare colectivă a minții. Programatorii nu sunt parte a unei mari oculte ce are o agendă anume, ci părinții, bunicii, învățătorii, profesorii și prietenii noștri care nu fac altceva decât să transmită continuu și involuntar codul cultural cu care ei înșiși au fost programați. Din momentul nașterii noastre, ni se spun povești, ni se dau sfaturi, ni se transmite permanent ceea ce este acceptabil și ce nu, ceea ce este dezirabil și ce nu. Uneori, în mod direct, alteori prin canale ceva mai subtile (modelul personal, simboluri, imagini etc.). Pe această fundație originară, fiecare dintre noi construiește, mai târziu, propria sa clădire. Unii nu mai construiesc nimic; locuiesc în aceeași casă ridicată de alții și dată lor moștenire, acceptând cu seninătate softul ce le-a fost livrat. Acesta are marele avantaj de a rula fără erori majore, până în momentul la care mașinăria pe ca

Cât de inutilă este originalitatea literară?!

articol publicat în revista "Viața Românească", nr. 6/2021 https://www.viataromaneasca.eu/revista/2021/07/cat-de-inutila-este-originalitatea-literara/             Originalitatea în literatură este un concept care merită o discuție ceva mai elaborată. Pare că ne aflăm în fața unei situații des întâlnită, din păcate: contaminarea sensurilor. Mecanismul este relativ simplu; când un anume termen are o circulație vastă, lui i se transferă sensurile generale spre…

Mario Vargas Llosa, „Băieții și alte povestiri”, București, Editura Humanitas, traducere din limba spaniolă de Dragoș Cojocaru, 178 de pagini

Volumul reunește șapte povestiri destul de inegale, nu neapărat prin subiect, cât prin tehnica de scriere. Primele șase („Șefii”) sunt textele cu care Llosa debutează, în 1959. Acțiunea se petrece în Peru și are în centrul ei personaje adolescenți, în plină formare. Ei trăiesc într-o lume marginală, violentă și agresivă, bazată pe un cod al onoarei specific periferiei. Ultima povestire, „Băieții” publicată în 1967,

Ernesto Sabato, „Tunelul”, București, Editura Humanitas, 2016, traducere din spaniolă de Tudora Șandru Mehedinți, 194 de pagini

Romanul lui Ernesto Sabato este povestea unei obsesii. Pictorul Juan Pablo Castel are senzația că, în ciuda faimei de care se bucură, nu foarte multă lume îi înțelege arta. El dezvoltă o pasiune bolnăvicioasă pentru Maria Iribarne

Cristian Fulaș, „Ioșca”, București, Editura Polirom, 2021, 409 pagini

Un roman-revelație. După un debut ezitant, personajul lui Cristian Fulaș capătă contur și culoare. Ioșca este un bătrân care-și trăiește viața undeva într-o vale izolată, bănuim în jurul Brașovului. Om simplu, el comunică prin tăcere. Tăcerile lui și ale celor care îl înconjoară sunt suplinite de observații fine, dure, ironice din partea autorului. Nu lipsesc scenele tari; canibalism, zoofilie, sex. Toate sunt, însă, descrise, cu o naturalețe

Irving Stone, „Viața lui Freud” (2 volume, „Paria” și „Turnul nebunilor”), București, Editura Polirom, 2019, traducere din limba engleză și note de Anca Irina Ionescu, 601 + 546 de pagini

Cele două volume urmăresc îndeaproape biografia lui Sigmund Freud. Primul dintre volume mi se pare a fi și cel ai interesant. Bogat în amănunte, el surprinde personalitatea lui Freud și, mai ales, lumea pe care acesta a reușit să o schimbe. Volumul demolează mituri și place prin detașarea cu care Irving Stone

Lucruri simple despre literatură

 Lucrurile simple a trebuit să le învăț singur; școala era pentru cele complicate. Și tocmai de aceea, mulți ani, părinții, profesorii și prietenii mei mă încurajau să las cititul deoparte și să mă ocup mai mult de „școală”. Cumva, „școala” era o sferă autonomă. Mă ocupam de școală și abia apoi de „restul”, deși acest „rest” era despre viața mea reală, despre trăirile mele autentice, despre biografia mea. „Restul” ocupa statistic un loc mult mai important decât cele câteva ore petrecute în sala de clasă, însă, era mai mereu asociat unei pierderi triviale de vreme. Mă tem că școala a rămas și astăzi un „rest”. Sigur că, probabil, științele exacte sau științele naturii nu sunt prea serios afectate de o astfel de viziune. Literatura, însă, e victimă sigură a acestei abordări scolastice. Lucrurile simple, clare, ușor de înțeles despre literatură sunt exprimate în școli cu maximă sfioșenie. 

Margaret Atwood, „Povestea slujitoarei”, Editura Art 2020, traducere din limba engleză de Diana Marin Caea, 465 de pagini

Acțiunea se petrece în SUA, o țară condusă de un regim teocratic creștin. Femeile nu au drepturi și acelea dintre ele încă fertile (Slujitoarele) sunt trimise în casele Comandanților, cu unicul scop de a le oferi acestora un copil. Ele nu mai au nume și ajung să poarte numele Comandanților pe care îi slujesc. Cartea este o confesiune

Ioana Pârvulescu, „Inocenții”, București, Editura Humanitas, 2016, 348 de pagini

Ioana Pârvulescu scrie un roman al copilăriei. Personajele-copii de aici trăiesc în Brașovul ultimilor ani ai comunismului, într-o casă unde adulții sunt reprezentanți a trei generații, cu o vie memorie a realității de dinainte de instaurarea comunismului. Avem de-a face cu un roman de atmosferă, cu o nostalgie pe alocuri sfâșietoare. Din păcate,

Andrew Crumey, „Muzică într-o limbă străină”, Editura Univers, colecțiile Cotidianul, 2009, traducere de Dana Covăceanu, 242 de pagini.

Din păcate, cărțile apărute în colecțiile Cotidianul sunt iremediabil afectate de superficialitatea cu care au fost editate. Greșeli de tehnoredactare, litere lipsă... toate acestea îngreunează lectura. Dincolo de asta, romanul lui Andrew Crumey pare solid, bine scris, plin de substanță. Într-o Americă distopică, condusă de un regim opresiv comunist, asistăm la

RECUPERAREA SUBIECTIVISMULUI

Cu ani în urmă, George Steiner constata, destul de tăios, că științele umaniste nu mai umanizează individul („the humanities don’t humanize”). Cititorul care lăcrimează la cutare pasaj din Shakespeare, spunea el, nu are niciun fel de tresărire când constată suferințele reale ale lumii în care trăiește. Aceasta este una dintre cele mai dure lecții pe care un umanist le poate învăța din experiența celui de-al Doilea Război Mondial. Atrocitățile comise împotriva evreilor ori altor minorități se desfășurau în paralel cu diverse manifestări artistice și nimeni nu pare a fi avut nicio tresărire la gândul că aceiași oameni care ziua ucideau metodic, seara mergeau la concerte, admirau tablouri celebre ori citeau pagini memorabile din literatura universală. Ce se poate întâmpla în interiorul, în conștiința unui om care practică urâtul (violența este o manifestare a urâtului) în viața reală, însă, în același timp, admiră nedisimulat frumosul în artă?! Unde anume în educația lui s-a produs ruptura de care vorbește Steiner?!

Elena Ferrante, „Viața mincinoasă a adulților”, București, Editura Pandora, 2020, traducere din italiană de Cerasela Barbone, 305 pagini

„Viața mincinoasă a adulților” este primul roman publicat de Elena Ferrante după celebra tetralogie napolitană. Romanul are în centrul său o naratoare care povestește la persoana I. Giovanna trăiește o copilărie idilică, într-o familie care pare a fi ideală. Treptat, ea descoperă că părinții ei au o viață dublă, că între principiile morale pe care le enunță și alegerile de viață pe care le fac există o enormă falie. Ieșirea Giovannei din copilărie și procesul ei d

Margaret Atwood, „Povestea slujitoarei”, Editura Art 2020, traducere din limba engleză de Diana Marin Caea, 465 de pagini

Cartea este o confesiune scrisă la persoana I de către o astfel de Slujitoare. Interesantă tehnica de scriere pe care o folosește aici Margaret Atwood; la un moment dat, realitatea devine atât de brutală și incoerentă, încât Slujitoarea nu mai știe dacă ceea ce i se întâmplă e real sau doar imaginar. Ea prezintă versiuni diferite ale evenimentelor, o versiune a ceea ce și-a imaginat că s-a întâmplat și una pe care o prezintă drept adevăr.

Topul cărților citite în 2020

Topul cărților citite în 2020.

Vladimir Nabokov, „Stories”, Vintage Books, 2008, 697 de pagini

Volumul reunește 68 de povestiri, publicate de Vladimir Nabokov între 1921 și 2007. Există aici câteva teme recurente: nostalgia, dezrădăcinarea emigrantului rus, nevoit să trăiască departe de țara natală sau refuzul de a adera la ideologie (fie că vorbim despre comunism ori fascism). Estetic, povestirile sunt extrem de coerente; Nabokov refuză ideea finalurilor grandioase, a conflictelor spectaculoase. Poveștile sale, chiar și atunci când vorbesc despre lumea

Cui i-e frică de ideologie?

Intenția, așadar, de a rămâne în afara ideologiei poate fi exprimată plenar, însă ea rămâne o abstracțiune, cu excepția cazului în care restrângem în mod nepermis aria semantică a cuvântului „ideologie”. Textul literar, atâta vreme cât articulează idei, nu se poate sustrage ideologicului. Putem clama întâietatea absolută a esteticului, vehiculând teoria că esteticul este o sferă autonomă, plasată dincolo de ideologie, în afara ei. Însă, întrebarea care se pune imediat e următoarea: unde anume se găsește esteticul? Ce colț al lumii ideilor e încă necartografiat de ideologie, care idee se poate exprima în lipsa unei condiționări de natură ideologică?! Deranjantă în literatură nu e neapărat prezența inevitabilă a ideologicului, ci doza în care el se regăsește într-un text și locul pe care îl ocupă în economia textului. 

Martorul și istoria

Cred ca păstrarea memoriei subiective e, înainte de toate, un act de igienă interioară și un exercițiu de imunizare colectivă. De ce igienă? Pentru că ne dezobișnuiește de prostul obicei de a considera că individul e o cifră, o variabilă cuantificabilă statistic. Contactul cu jurnalele, cu destinele individuale, umanizează. În lume, vreme de milenii, într-o formă sau alta, deciziile majore s-au luat și încă se mai iau în funcție de acel odios „the greater good”. Sacrificarea unora e justificată de salvarea ipotetică și viitoare a celor mulți. Sistemele s-au schimbat, însă acest tip de gândire rămâne o constantă

Termenul de valabilitate al textului literar

„Memoria culturală” te ferește de pericolul de a descoperi America în fiecare zi și te ajută să pricepi că vii de undeva, că te îndrepți spre ceva și că lucrurile care te înconjoară sunt parte a unui sistem coerent care a început înainte ca tu să exiști și va continua, inexorabil, și după ce tu nu vei mai exista.

George Orwell, „Despre adevăr”, Iași, Editura Polirom, 2020, traducere din limba engleză de Ioana Aneci, 202 pagini

Volumul reunește fragmente din textele eseistice și beletristice scrise de George Orwell de-a lungul îndelungatei sale cariere de „om al cetății”. Textele în sine sunt relevante, interesante și actuale. Îndeamnă la meditație și, nu de puține ori, trezesc un anume sentiment de panică. Propaganda, ușurința cu care se poate livra minciuna drept adevăr, sunt constatări inconfortabile. Din păcate, e absolut de neînțeles selecția textelor. Se amestecă

Tatiana Niculescu, „Seducătorul domn Nae. Viața lui Nae Ionescu”, București, Editura Humanitas, 2020, 249 de pagini

Din păcate, Tatiana Niculescu nu se prea hotărăște ce vrea să scrie: un text istoric, documentat, ori o portretizare literară. De fiecare dată când Tatiana Niculescu literaturizează, textul cade simțitor. Asta se întâmplă pentru că autoarea nu stăpânește

Primo Levi, „Mai este oare acesta un om?”, București, Editura Art, 2018, traducere din italiană și postfață de Doina Condrea Derer, 250 de pagini

Primo Levi este unul dintre supraviețuitorii Holocaustului. Între 1944 și 1945, el este încarcerat în lagărul nazist de la Auschwitz. Cartea povestește tocmai despre această perioadă. Levi nu e neapărat interesat aici de întâmplări, de relatarea faptelor. Pe el îl preocupă oamenii și mai ales întrebarea: ce mai rămâne uman într-un individ tratat ca un animal?! Dezumanizarea și abrutizarea individului sunt tratate într-o manieră deloc idilică. Primo Levi destramă mitul romantic al solidarității umane și ne vorbește despre

Vasile Ernu, „Izgoniții”, Iași, Editura Polirom, 2019, 304 pagini

Volumul face parte din „Mica trilogie a marginalilor”. Vasile Ernu, un intelectual declarat de stânga, este una dintre cele mai originale voci ale literaturii române contemporane. „Izgoniții” este o carte impunătoare din cel puțin două puncte de vedere: curajul de a aborda în mod serios un subiect (pogromul de la Chișinău și antisemitismul) și maturitatea stilistică a autorului. Ernu nu e nici prețios, nici zgârcit în reflecții, nici patetic

Liu Zhenyun, „Nu mi-am omorât bărbatul”, București, Editura Humanitas, 2019, traducere din chineză și note de Luminița Bălan

Romanul are în centrul său un personaj feminin (Li Xuelian) care, de comun acord cu soțul său, divorțează pentru a evita încălcarea legii care prevede că un cuplu nu poate avea mai mult de un copil. Doar că divorțul, gândit ca o stratagemă de a ocoli efectele legii, devine permanent. Soțul, Qin Yuhe, se recăsătorește iar LiXuelian începe o lungă serie de proteste. Pe parcursul a zeci de ani,

Angoasele omului nou

Crasa noastră incompetență în materie de educație, cumplitul amatorism al abordării românești nu sunt cauza esențială a prăbușirii. De am fi de zece ori mai buni decât suntem, tot n-am putea găsi rezolvarea problemei. Prin alte părți de lume, acolo unde există și resurse și expertiză, se fac încercări. În ultimii ani, facultățile umaniste importante experimentează diferite sisteme, pilotează tot felul de proiecte. Temperatura e aproape de punctul de fierbere. Aceeași insurmontabilă dificultate persistă: nu știm cum ar trebui să arate omul bine construit. Până acum, fiecare epocă a venit cu răspunsul ei. Bun, rău, el exista. O vreme, educația și-a propus să creeze omul religios, cu varianta lui îmbunătățită, omul moral. Apoi, a venit vremea omului rațional, a omului util, a cetățeanului. Ideologia dreptei și-a propus crearea omului eficient. Toate sunt astăzi etape depășite, necesare la timpul lor. Despre următorul pas, însă, nu știm nimic. Stăm cu piciorul ridicat deasupra vidului creat de succesiunea de pași anteriori și nu știm exact către ce vom păși.    

Ayșe Kulin, „Ultimul tren spre Istanbul”, București, Editura Nemira, 2018, traducere din limba turcă de Cristina Crăciun, 353 de pagini

Acțiunea romanului începe la Ankara, în 1941. Textul spune două povești care se întrepătrund permanent. Pe de o parte, ni se prezintă situația delicată a Turciei în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial; pe fondul oprimării populației evreiești de către naziști, Turcia încearcă din răsputeri să-și protejeze cetățenii. Pe de altă parte, avem o poveste de dragoste dintre o tânără turcoaică musulmană și un turc evreu. Cei doi se căsătoresc, în ciuda opoziției familiilor din care fac parte, și aleg calea exilului. Doar că, odată ajunși în Franța, țara e ocupată de Germania nazistă. Deși romanul debutează bine, el se stinge pe parcurs. Se simt anumite nuanțe ideologice, patriotice. În plus, romanul este mult prea narativ. Tema ar fi reclamat, probabil, o altă abordare. „Ultimul tren spre Istanbul” este o supă care promite, dar peste care bucătarul, din cine știe ce motive, tot adaugă apă.

Ray Bradbury, „Fahrenheit 451”, 2013, Editura Art, 2013, traducere din engleză și note de Petre Solomon

Un roman-cult, o distopie care este astăzi cu mult mai actuală decât în 1953, anul în care romanul a fost publicat. Ray Bradbury imaginează o societate în care obiceiul lecturii este considerat periculos. Pompierii ard cărțile interzise, uneori împreună cu oamenii care le citesc și casele în care se găsesc.

Eric – Emmanuel Schmitt, „Visătoarea din Ostende”, București, Editura Humanitas, 2017, traducere din limba franceză de Liliana Donose Samuelsson, 239 de pagini

Fiecare dintre cele cinci povestiri ale cărții are în centrul ei un personaj feminin. Cinci ipostaze feminine, cinci povești de viață. Traducerea în limba română are câteva probleme serioase. Chiar fraza de debut a textului* e scrisă într-o limbă română aproximativă, împiedicată, seacă și greoaie. Eric – Emmanuel Schmitt este surprinzător de inegal;

Limitele rațiunii

A spune „sunt un om rațional” a devenit de ceva secole mantra modernității. Din fericire, ca orice mantră care se respectă, expresia e doar validă prin sonoritatea ei, nu și prin sens. Dacă ar avea sensul pe care pretinde că îl are, ar însemna că demult muzeele ar fi trebuit să fie închise, scriitorii sau vernisajele ar fi trebuit să dispară. Mai mult, ar trebui ca bursele din Londra sau New York să nu se mai prăbușească ori să crească spectaculos, de fiecare dată când cineva răspândește vreun zvon pe o piață financiară prezumat rațională.

Minunata lume nouă

Multe secole, atunci când observația empirică venea în contradicție cu un adevărul considerat obiectiv (definiția simplificată a paradoxului), oamenii au preferat să forțeze adevărul, să-l supună, să găsească explicații în așa fel, încât să concilieze contradicția in avantajul observației empirice și a ceea ce poate fi numit „bun-simț comun”. Explicațiile metafizice au fost la modă o vreme, pentru că ofereau un sens lucrurilor greu de priceput. Această parte a istoriei omenirii e plină de condamnări la moarte și vânătoare de vrăjitoare. A urmat, mai apoi, exilul spiritualității, în formele ei metafizice, și glorificarea rațiunii.

Thomas Pynchon, „The Crying of Lot 49”, Vintage Books, London, 157 de pagini

Romanul, publicat în 1965, este reprezentativ pentru curentul postmodernist. Personajul principal este o tânără femeie, Oedipa Maas. În testamentul unui mai vechi iubit, Pierce Inverarity, este numită executor testamentar. Oedipa se găsește dintr-o dată în mijlocul unei conspirații pe care încearcă să o înțeleagă. Este vorba despre o companie de curierat fondată cu câteva secole în urmă