RSS

Femeie trăind în două lumi


               8-½-Frederico-FelliniPoate pentru că avea câteodată impresia că trăiește atât de puțin, E. obișnuia să aibă vise despre care nu vorbea decât arareori. Era felul ei de a trăi intens… Poate că, în sine, visele astea, odată povestite, ar fi părut ridicole, ușor infantile… Asta pentru că, oricum le-ar fi povestit, n-ar fi reușit să redea intensitatea cu care le trăia, calmul acela desăvârșit, senzația de siguranță, de abandon, de fericire… Într-o noapte, visa că înoată într-o mare desăvârșit de albastră și clară, alături de un delfin uriaș, în alta că e îndrăgostită nebunește de un păstrăv sau că aleargă, goală, pe nisip, la lumina lunii.

               Oricum, E.  trăia într-un vis. De mai bine de doi ani. Pentru ea, în mod dureros, existau două lumi. Una în care se trezea dimineața și se străduia să zâmbească celor din jur; în lumea asta, invariabil, înainte de ora prânzului, devenea ușor agitată, nu-și găsea locul, se ridica brusc de pe scaun și se plimba dintr-o încăpere în alta. Se plimba cu mersul ei pe care unii îl definiseră drept lipsit de feminitate, dar pe care el, bărbatul celei de-a doua lumi, îl vedea integrându-se atât de coerent în întregul ei corp, cu tot ce însemna el, de la părul negru și lung, de la sprâncenele ușor intimidante și până la gesturile care-i însoțeau discursul.

               În cea de-a doua lume, E. începuse să trăiască într-o seară de weekend. Să fi fost un început de iunie, acum vreo doi ani… Urcase în camera lui, fără să știe cu exactitate ce căuta acolo. Știa, desigur, ce avea să se întâmple în seara aceea, dar nimic din ceea ce urmase. Urcase pentru că bărbatul acela nu semăna cu niciun altul, urcase pentru că era intrigată, fascinată, curioasă, flatată. Își aducea aminte că, în mașină, în drum spre el, nu putea scăpa de câteva întrebări chinuitoare: Ce fac?! Ce caut eu aici?! Ce urmează să se întâmple cu mine după seara asta?! Își imaginase, în cel mai rău dintre cazuri, o noapte dezamăgitoare, în cel mai bun dintre ele, una intensă, fizică, ce avea s-o descătușeze de energii care stăteau acolo, în interiorul ei, latente, de prea multă vreme. Mai târziu, avea să-și dorească de nenumărate ori ca unul dintre scenarii să fi devenit realitate. Nu fusese așa. Ce se petrecuse, în schimb, era atât de neașteptat, încât E. avea momente în care nu mai știa cu exactitate ce se întâmplă cu ea. Bărbatul celei de-a doua lumi, cel care ar fi trebuit să fie un simplu pasager în existența ei, ajunsese să-i ocupe gândurile, să o însoțească până și, sau, mai ales atunci când nu era acolo, în carne și oase. Îi plăcuse de la bun început ceea ce trăia alături de el. În această a doua lume, E. râdea atunci când simțea că trebuie să râdă, plângea atunci când simțea că trebuie să plângă și nu mai purta scutul cu care obișnuia să se protejeze de toți ceilalți. Îi trebuiseră luni de zile până să admită că e îndrăgostită, îi trebuiseră alte câteva luni până să poată pune în cuvinte ceea ce, cu greu, admisese.

               Dacă s-ar fi știut, E. n-ar fi fost altceva decât una dintre multele femei căsătorite care au o aventură. Dacă ar fi fost așa, i-ar fi fost ei înseși mai ușor. Uneori, când se întâlneau, se surprindea dorindu-și ca el să facă ceva care s-o elibereze, să spună ceva greșit, să facă un gest care s-o îndepărteze, să-l poată privi ca pe un bărbat oarecare. Își dorea cu disperare să vadă în el doar un actor desăvârșit, stăpân pe gesturi și cuvinte, care manipulează cu lejeritate, care se ridică și pleacă fără a privi înapoi, exact așa cum îl crezuse la început. În schimb, povestea se derula exact invers. O ținea în brațe mult, după fiecare orgasm, deși ei i-ar fi fost atât de ușor dacă el s-ar fi îndepărtat rece, imediat după. Când o ținea în brațe, îl simțea acolo, îi simțea pielea prezentă, deși i-ar fi fost infinit mai ușor să vadă în actul acela un simplu gest de complezență. În toată perioada aceasta, fuseseră momente când amândoi trebuiseră să stea departe unul de altul. La început, E. își dorise să fie departe, se iluzionase cu gândul că depărtarea avea să pună capăt nebuniei, că ea avea să se trezească și să trăiască într-o singură lume, în lumea de dinainte de apariția lui. Iluzii… După fiecare îndepărtare, momentul reîntâlnirii fusese la fel de intens. Așteptat, visat, dorit…

               A două lume începuse s-o invadeze pe prima. Când își bea cafeaua, dimineața, în casa ei în care nu se simțise niciodată acasă, E. se surprindea dorindu-și o țigară, deși, înainte, nu fumase nici măcar o secundă. Începuseră să-i placă lucruri pe care el le făcea, le spunea, le gândea. Oameni, interesanți sau, cel puțin, suportabili altădată, îi deveniseră plați, înguști, conformiști. Simțea cum devine altcineva și nu se putea opune. Despre toate astea, însă, nu se putea vorbi. A doua ei lume, cea care-o îmbogățea, care-o regenera, trebuia să rămână ascunsă pentru că, altfel, prima ei lume s-ar fi prăbușit. Or, arhitectura primei ei lumi era complicată. Erau acolo prea multe cărămizi, prea multe structuri de rezistență… Prea multe clișee, prea multe stereotipuri, prea multe conveniențe, prea multe de pierdut… Cu normele ei morale, provinciale, presiunea socială din jurul ei ar fi strivit-o. I s-ar fi așezat  pe spate etichete pe care ea ar fi fost nevoită să le poarte și împotriva cărora nu era nimic de făcut…

                E. visează și astăzi, poate chiar în secunda aceasta. Visează la reîntâlniri, la nopți albe, la țigări devorate febril, la călătorii în compania lui, la îmbrățișări, la săruturi. Și, spre norocul, dar și spre dezamăgirea ei, visurile astea se vor transforma în realitate odată ce se vor întâlni. Până atunci, cu capul pe pernă și mintea în nori, înoată alături de un uriaș delfin, într-o mare desăvârșit de albastra și clară, se îndrăgostește nebunește de un păstrăv și aleargă, goală, pe nisip, la lumina lunii…

 
Lasă un comentariu

Posted by pe 5 iulie 2015 in Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

Povestea celei care pleacă


© Deborah Turbeville

© Deborah Turbeville

               Plecase de atâtea ori, încât toți cei care o cunoșteau o invidiau pentru ușurința cu care știa să plece. Avea grijă să le spună că stătuse în locuri diferite, în țări diferite, câte un an sau doi, exact atât cât e nevoie pentru a cunoaște oameni și a te atașa de ei. Acum era aici, însă, cine știe pentru câtă vreme! Acesta era secolul în care împlinise 35 de ani, un secol în care oamenii umblă dintr-un colț în altul al țării, dintr-un colț în altul al lumii. Cei care pleacă sunt considerați norocoși de cei ce rămân! Se gândesc, cumva, că e aventuros, dar, mai presus de toate, ușor să-ți faci bagajele și să pleci! Nu se străduise să-i contrazică! Ba dimpotrivă! Îi lăsase pe toți să creadă că are viața perfectă, că nimic nu e mai de dorit decât să stai o vreme într-un loc anume, după care să îngrămădești totul într-o valiză de 40 de kilograme și să pleci! Ceea ce nu știau ei, însă, ceea ce n-aveau cum să știe, oricât le-ar fi explicat, era cât de mult o costaseră toate aceste plecări! Fiecare în parte si toate la un loc. În vreme ce, în urma ei, viața pe care tocmai o părăsise continua în ritmurile ei firești, ca și când nici n-ar fi trecut pe acolo, ea trebuia să străbată coridoarele lungi ale aeroporturilor, să intre în case străine pe care trebuia să le transforme în acasă, să cunoască femei, dar, mai ales, bărbați de lângă care pleca exact atunci când n-ar fi vrut s-o facă!

               De altfel, așa îl descoperise pe Dumnezeu! Nu pe Dumnezeul bisericii, nu pe acela al icoanelor, nu pe acela al ritualurilor, ci pe Dumnezeul detaliilor… Dumnezeul care, întotdeauna, îi făcea fiecare plecare din ce în ce mai grea. Cumva, invariabil, se întâmpla ceva înaintea fiecărei plecări. Ceva care-o sfâșia și despre care nu vorbea decât arareori! Când ajungea pentru prima dată undeva, oamenii o întrebau despre locurile pe care le văzuse, despre experiențele pe care le trăise. Niciodată, însă, despre cei pe care îi lăsase în urmă! Despre bărbații pe care îi iubise atât de mult, încât îi strânsese în brațe, în apropierea plecării, de parcă ar fi vrut să-i frângă și să-i care cu ea, în spate. Nu credea că o poate înțelege cineva. În definitiv, oamenii înțeleg ceea ce li se întâmplă sau li se poate întâmpla și lor; nu sunt mai deloc dispuși să rezoneze la povești cu care nu se pot identifica. Or, în țara care ”a călători” înseamnă, de cele mai multe ori, a împacheta, a te urca în mașină și a merge 4 zile la Constanța, cei din jurul ei aveau această deficiență de imaginație. Nu puteau înțelege că, dincolo de fotografiile din care zâmbea, cu Taj Mahal-ul sau imensa reprezentare a lui Buddha, din Bangkok, pe fundal, se ascunde o infinită tristețe. Dacă le-ar fi vorbit despre asta, i-ar fi spus, cu o grimasă de atoateștiutori, că tot ceea ce trebuie să facă e să se oprească undeva! De parcă ar fi fost ușor, de parcă ar fi fost posibil!

               De altfel, ceea ce-o deranja adesea era că, din momentul în care aflau ceva despre ea, ceilalți o tratau ca și cum din clipă în clipă ar fi de așteptat să se ridice și să plece. Îi făceau loc în viețile lor, având, însă, grijă să-i spună sau să-i arate că, oricum, ea nu e altceva decât o femeie care, mai devreme sau mai târziu, își va lua rămas-bun și se va grăbi spre aeroport. I se părea, câteodată, că numai aeroporturile o pot înțelege pe deplin, că cei pe care-i lăsa în urmă ar fi fost extrem de surprinși dacă ar fi rămas mai mult…  De altfel, pentru asta o și admirau. O admirau pentru că, în vreme ce ei toți se întorceau la casele lor, în fiecare seară, dormeau în paturile lor, își plăteau cu regularitate facturile și își întâlneau, cu aceeași regularitate, vecinii, dimineața, înainte de a merge la muncă, ea schimba avioane, fusuri orare, tipuri de climă și culturi.

               Acum, își ținea paharul cu cidru în mână, trecea de la un grup la altul, îi asculta pe toți, fără să-i aprobe, ci doar privindu-i, căutând cu privirea bărbatul pe care avea să-l lase în urmă, peste mai puțin de o săptămână. Avea să-l lase cu viața lui, el avea s-o urască la început, s-o învinovățească de tot ceea ce avea să simtă, să-i reproșeze, în gând, de mii de ori, că nu fusese mai rece și mai distantă atunci când se întâlniseră, in sâmbăta aceea. Începuse să-l simtă gândindu-se la asta! Ea era cea care-o să plece, știa asta de la bun început, era de datoria ei să nu provoace atât suferință! Cam așa trebuie să fi gândit el chiar acum, în vreme ce se străduia să facă parte din conversația animată a celor din grupul său. N-ar fi avut de unde să știe că prima ei amintire era tocmai a unei plecări, a unei sfâșietoare plecări. Se întâmplase demult

 
Lasă un comentariu

Posted by pe 28 iunie 2015 in Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

Prea mult


(un fragment de text dintr-un proiect momentan abandonat. Îi lipsește ceva si, pînă îmi dau seama ce, va rămîne abandonat)

downloadE straniu cum ne aşteptăm ca anumite lucruri să dureze doar pentru că ni se întâmplă nouă. Dacă li s-ar întâmpla altora, am şti de la bun început că, de la o anume intensitate a trăirii încolo, totul ajunge să dispară. E ca şi cum specia umană ar fi programată să se deconecteze automat, odată ce atinge o anume culme a simţirii; tot ceea ce debutează cu un climax va sfârşi lamentabil. O durere prea intensă, prelungită, produce, finalmente, pierderea conştiinţei sau a vieţii, o pasiune incandescentă are, statistic, toate şansele să se transforme în opusul ei. Intensitatea, deci, cu care debutează sentimentele noastre determină prăbuşirea lor iremediabilă; cu cât intensitatea e mai mare la momentul iniţial, cu atât prăbuşirea e mai accelerată. Se pare că marea lecţie a existenţei noastre e tocmai aceasta; dacă nu ne lăsăm ideile şi sentimentele să se dezvolte lent, natural, gradual, dacă nu le dăm timp, dacă le trăim complet, prea brusc, de la bun început, atunci prăbuşirea lor şi a noastră se precipită. Nimic nu poate fi menţinut pentru un timp îndelungat la cote extreme, fără ca asta să producă, finalmente, un scurt circuit în interiorul fiinţei noastre. În definitiv, oricât de complecşi ne-ar plăcea să ne considerăm, până şi în forul nostru interior funcţionăm asemenea oricărei maşinării; supraîncărcarea produce uzură, produce prăbuşire. Bucuriile noastre, trăite de la bun început la punctul lor maxim de fierbere, lasă atât de uşor loc depresiilor!

Dar, cumva, pentru că ni se întâmplă nouă, avem convingerea că tot acest mecanism, vizibil oriunde am privi în jurul nostru, nu ni se aplică; credem că ne putem sustrage lui. Iar, când, în cele din urmă, inevitabilul se produce, ne agăţăm disperaţi, cu ultimele puteri, de amintirea intensităţii iniţiale, sperând că doar ea, amintirea, e suficientă pentru a recrea ceea ce ne e greu să acceptăm că a dispărut. E momentul cel mai dureros; momentul în care raţiunea ne transmite în toate modurile posibile că totul s-a sfârşit, dar memoria noastră afectivă, încă zdruncinată de intensitatea trăirii de iniţiale, refuză să ia act de realitate. Acum se petrec lucrurile care ţin, într-adevăr, de tragismul naturii umane. În încercarea de a reaprinde o flacără ce ardea atât de viu cu doar câteva momente înainte, ne iluzionăm cu gândul că, oricând, din cenuşă, din rămăşiţele unei scântei pe care, de cele mai multe ori, ne-o imaginăm doar a mai fi prezentă, mai putem recompune incandescenţa de altădată. De fapt, tocmai această incandescenţă ar fi trebuit să ne facă pe deplin conştienţi de efemeritatea ei. Dar cine, în momentele acelea, are cinismul sau extrema luciditate de a vedea finalul în chiar intensitatea debutului?!

Numai trăirea calmă, cu insesizabile crescendouri, are şansa de a ne însoţi vreme îndelungată. Aşa suntem construiţi; nu putem rezista prea mult în proximitatea a ceea ce e, dintr-o dată, de la bun început, e prea intens. Patetismul şi tristeţea speciei noastre ţin de incapacitatea de a supravieţui unor tensiuni care nu s-au acumulat, ci doar au erupt violent, brutal, imprevizibil. Nu e nimic de făcut.

 
Lasă un comentariu

Posted by pe 16 iunie 2015 in Uncategorized

 

Etichete: , , , , , ,

După 20 de ani


               nasturiÎntâlnirile de douăzeci de ani de la terminarea liceului au întotdeauna farmecul lor. De fapt, nu întâlnirea în sine, ci, mai degrabă, pregătirea ei. Pentru N., ritualul cumpărării rochiei, pantofilor și poșetei era, de fapt, un pretext. În felul acesta, nu se mai gândea la bărbatul, pe atunci băiat, cu care-și petrecuse multe dintre zilele și nopțile ultimilor doi ani de liceu. Vorbiseră, goi, despre atâtea lucruri, făcuseră împreună multe, petrecuseră alături foarte multe nopți albe. Se despărțeau, adesea, dimineața, încercănați, mergând fiecare spre patul lui, unde dormeau profund chiar și cât o jumătate de zi, mai ales în weekenduri. Firește, ea nu mai era cea de atunci, era de așteptat ca și el să fie un altul, însă, într-un mod bizar, pe măsură ce N. se apropia de momentul revederii, se simțea ea însăși de parcă n-ar fi trecut douăzeci de ani, ci doar o săptămână. Privea în jurul ei prin casă, știa ce vârstă are, știa că e căsătorită, știa că are un copil, însă, în timp ce turna laptele peste cereale, pentru micul dejun, se simțea de parcă de undeva, dintr-un cotlon al corpului ei de azi, răsărise, în toată splendoarea de altădată, vechea N. Se temea să vorbească deschis despre ceva ce nici măcar ea nu înțelegea pe deplin, tocmai de aceea glumea de fiecare dată când venea vorba de întâlnirea de douăzeci de ani. Una dintre prietenele ei îi spusese, tot în glumă (sau poate nu?!) că rata divorțurilor e mai mare după întâlnirile astea. Sigur că nu voia să divorțeze. Ar fi fost absurd. Nu ar fi avut niciun motiv. Cu toate astea, fără să știe cum, fără să știe de ce, privea către momentul revederii ca spre o răscruce de drumuri, așteptând ca ceva să se întâmpla acolo.

               Va merge singură. Se temuse să-i spună soțului ei că asta își dorea, însă răsuflase ușurată aflând că el nu poate veni. Bărbații nu înțeleg genul acesta de situații. Nu înțeleg că, atunci când o femeie are nevoie de singurătate, de spațiu, nevoia asta nu e legată de ei, nu are legătură cu faptul că ei nu mai sunt iubiți sau doriți. Bărbații intră în panică atunci când află că femeia de lângă ei are nevoie de spațiu, se simt nesiguri și, tocmai de aceea, devin sufocant de posesivi, agresiv de protectori. Lor le place să creadă că își vor găsi întotdeauna femeia acolo unde o lăsaseră de dimineață, că ei sunt mereu suficienți, că nimeni nu-i poate înlocui. Sau, cel puțin așa își imagina N. lucrurile.

               Până acum, ideea infidelității o îngrozea. Pur și simplu, nu se putea imagina în brațele altui bărbat, ridicându-se dimineața devreme din patul lui și ajungând acasă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Era sigură că nu putea face asta. S-ar fi văzut pe fața ei, în gesturile ei, în mersul ei că își petrecuse noaptea acolo unde nu ar fi trebuit să și-o petreacă. Acum, însă, pentru prima dată, N. lua în calcul posibilitatea asta. Nu era vorba doar de fantezie, căci ele existaseră dintotdeauna, ci de faptul că nu o mai îngrozea posibilitatea, nu mai avea sentimentul acela de stânjeneală, imaginându-și ce și cum se va întâmpla. I se părea totul… firesc. Nu era ca și cum s-ar fi aruncat în brațele unui străin, ci ca și cum ar fi revenit într-un loc drag, familiar,  confortabil. În definitiv, își amintea acum, cunoștea bine fiecare bucată de piele de pe corpul băiatului aceluia. Credea că uitase, însă memoria ei senzorială se dovedea a fi remarcabilă. Nu doar că își amintea, dar putea să și retrăiască atingerile de acum douăzeci de ani, cu o precizie care-o debusola. Simțurile ei păstraseră undeva, cine știe pe unde, bine ascunse, cu maximă acuitate, senzații pe care ea credea că le pierduse demult.

               Nu schimbaseră nici măcar un cuvânt vreme de douăzeci de ani. Nu mai știau nimic unul despre altul. Cu toate astea, N. era convinsă că, în momentul în care se vor privi în ochi, cineva pur și simplu va șterge cu buretele timpul, va anula absența unuia din viața celuilalt, va reinstaura firescul vechilor întâlniri pasionale. N. avusese întotdeauna această problemă. În fața bărbaților care îi plăceau, nu se mai putea simți în largul ei. Putea fi naturală până în momentul în care îl privea pe cel din fața ei ca pe un bărbat. În secundele acelea, își pierdea naturalețea și începea să trăiască stânjeneala care, inevitabil, o făcea să se retragă cu un pas în spate. Cu el, însă, nu se va întâmpla la fel. Cu el trăise parcă o viață împreună. Până azi, crezuse că e vorba de o altă viață, îndepărtată, pierdută, irecuperabilă. Iată, însă, că nu era așa…

               În cabina de probă, rămasă doar în lenjerie, înainte de a proba rochia pe care știa de pe acum că avea s-o cumpere, N. se întoarse, expunându-și profilul în fața oglinzii. Își scutură părul și zâmbi de parcă acum s-ar fi văzut pentru prima oară. O aranjau bine pantofii negri, cu toc ascuțit; pielea era fermă, conturul formelor ei de femeie era, fără îndoială, nu cu mult diferit de ceea ce fusese cu douăzeci de ani în urmă. Se așeză pe scaunul din cabina de probă, încercând să vadă, din profil, dacă și stomacul era la fel de ferm. Era. Nu la fel, dar era. Suficient… Acum mai bine de douăzeci de ani devenise femeie. Zi de zi devenise femeie, timp de doi ani… Când cineva trăiește atât de intens, arde atât de mult și de repede, e de înțeles că rămâne cu nostalgia arderii!

               El ajunsese mai târziu. Îl recunoscuse din primul moment. Avea aceeași privire. Doar că acum, cu stomacul proeminent, cu un început de chelie și mâini mari, cu fața rotundă și costum impecabil, nu-i mai spunea nimic. S-au salutat, firește. Au vrut să și vorbească. Nu mai aveau ce să-și spună. El era pragmatic, înfiorător de pragmatic. Pielea lui nu mai era cea de care N. își amintea. Nu mai știa să asculte, nu mai știa să povestească. O enerva inabilitatea cu care făcea aluzii la fostul lor trecut împreună, lipsa aceea de tact cu care ținea să-i amintească ce anume împărțiseră ei acum două decenii. Era un bărbat în comparație cu care soțul ei ar fi strălucit chiar și în momentele lui cele mai proaste. Era explicit, deloc sofisticat, incapabil să gândească mai mult decât vorbea.  Nici măcar n-au dansat împreună în seara aceea.  

 
Lasă un comentariu

Posted by pe 6 iunie 2015 in Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Femeie luptând contra Diavolului


 

 

              femeie-tânără-rugându-se Prima ei amintire era aceea a unei icoane. O icoană obișnuită, care, pe vreme aceea (să fi fost 1975?) nu plângea, nu tușea, nu strănuta. Minunile au început a se petrece mult mai târziu, odată cu apariția posturilor de televiziune unde ele, minunile, puteau fi popularizate mai ușor. Tatăl, preot. Mama, fără ocupație. La ei în casă mirosea a tămâie și mir. La ei în casă, toată lumea se ruga de vreo trei ori pe zi. La ei în casă, dulapurile erau pline cu haine negre și haine albe, cu fuste lungi și baticuri. La ei în casă se discuta despre Diavol, despre tentații și păcate. La ei în casă a învățat ea pentru prima dată că și frumusețea fizică e un păcat în felul ei. Omul trebuie să fie plăcut lui Dumnezeu, nu frumos pentru semenii lui; frumusețea vine de la Necuratul, tot de la el și ispita la care un trup frumos trebuie neapărat să reziste. La ei în casă nu puteai găsi în bibliotecă decât o singură carte, Cartea Cărților.

               Așa cum stă acum, pe un scaun, în cabinetul medicului, semnând în josul paginii cum că nu e de acord ca fiica ei să fie vaccinată după naștere, n-ai zice că V. e un om viu. Se mișcă mecanic, vorbește mecanic, logica ei pendulează între cele două-trei idei care i se învârt în cap ca o roată de bâlci… De fiecare dată când vreuna dintre ele se află în pericol, apare vocea care-i spune că trebuie să ignore tot ce aude, că tot ceea ce amenință acele două-trei idei e venit de la Diavol. Astăzi, e ea însăși preoteasă; are propriile ei icoane, propriul ei dulap cu haine albe și negre, propria ei rezervă de lumânări, mir și tămâie. Și, peste toate… copilul. Binecuvântarea lui Dumnezeu. Părintele stinsese lumina, ca de obicei, se rugaseră împreună, în întuneric, la marginea patului, apoi el, deasupra, cu respirația încă mirosind a mujdei, făcuse minunea posibilă. Ea continuase să se roage și în timpul săvârșirii minunii. O ajuta să treacă mai ușor peste durere. Nu se obișnuise încă… trecuseră ani și ei îi venea încă greu să se obișnuiască. Închidea ochii și aproape că nu respira în cele câteva minute.

               Din momentul aflării veștii, așternuseră totul pe hârtie. În primul rând, fără vaccinuri. Dumnezeu hotărăște cine trăiește și cine moare, Diavolul ne face să credem că avem și noi un cuvânt de spus. Medicii îi vorbiseră despre cifre, despre mortalitatea infantilă de dinainte de apariția vaccinurilor, despre șansele pe care un copil nevaccinat le are să supraviețuiască uneia sau alteia dintre boli… Ea, însă, știa mai bine. De fapt, nu ea… Părintele știa, Dumnezeu știa… Era suficient. Prin rugăciune ajunsese copilul acesta să existe, prin rugăciune va supraviețui și de acum înainte. Iar dacă nu, voia Domnului… Cine suntem noi să ne opunem?! Copilul acela nu era al ei, ci al Domnului, tot la fel cum ea însăși nu-și aparținea. Gândul acesta o ajutase să depășească multe ispite. Nu e ușor să te măriți virgină. Mai ales când porți cu tine blestemul frumuseții; V. rezistase. O singură dată simțise o atingere nepotrivită; o speriase teribil slăbiciunea corpului ei. Dacă nu s-ar fi rugat, s-ar fi prăbușit, ar fi căzut și cine știe unde ar fi fost astăzi.

               Medicul, așezat și el pe scaun, își maschează enervarea încercând să citească ceva de pe o fișă. Văzuse cadavre de copii, cel puțin tot atâtea câte icoane fuseseră atinse de evlavioasele buze ale mamei din fața lui. Se întâlnise cu Dumnezeu prin blocurile operatorii, îi văzuse puterea, dar și limitele; avea acasă propria lui icoană. Una banală, sfințită… sfințită pentru că așa e regula… banală pentru că, în toți anii ăștia în care stătuse agățată în cui, nu plânsese, nu tușise, nu strănutase. Îl simțise pe Dumnezeu uitându-i-se peste umăr când deschidea sau închidea vreun pacient, când își plimba mâinile printre organe. Vorbise cu Dumnezeu în repetate rânduri, avuseseră lungi conversații raționale și ajunsese la concluzia că Dumnezeu e un tip rezonabil, cu simțul umorului, poate chiar ușor gurmand și pus pe șotii. Acum, când o privea pe V., însă, nu reușea să vadă decât un corp cernit, mumificat de ignoranță. Dacă ar fi intrat Dumnezeu pe ușa cabinetului, medicul nu s-ar fi mirat foarte tare dacă l-ar fi văzut scuturând-o serios pe V., prinzând-o de umeri și dându-i ceva bani ca să-și cumpere alte haine în locul ăstora negre pe care le poartă acum. Dumnezeu, însă, trebuie să fi fost ocupat de vreme ce ușa cabinetului rămase închisă.

               De la medic, V. va merge direct la biserică. Apoi, seara, va avea o discuție serioasă cu părintele. Trebuie să aleagă școala pe care fata o va urma, mănăstirea unde va crește ferită de ispite, sfântul ce are s-o ocrotească pe copilă. După botez, vor pleca într-un pelerinaj pe la mănăstirile din Moldova.             

Acum o deranjau sânii care se chinuiau obscen să iasă din sutienul negru. O deranja că, dintr-o dată, trebuia să admită ca are sâni, că ei sunt vii, că devin de necontrolat. Ea fusese vaccinată… Poate că de aici veneau momentele de slăbiciune în care ar fi vrut să se gândească la corpul ei, să-l admire în oglindă. Corpul acesta căpătase, în ultima vreme, o voce a lui, era din ce în ce mai neascultător și toate astea pentru că voința ei slăbea. Mai multă rugăciune, mai puține ispite și totul va reveni la normal. Apoi, va trebui să găsească o soluție pentru a-și proteja fiica. Să-i găsească un soț bun, un preot, un soț ca al ei, un soț ca ale mamei, un soț ca al bunicii. În tablourile ei de familie, V. admira un șir parcă nesfârșit de bărbați în negru, cu bărbi impunătoare, serioși, cu burțile neafectate de posturile ținute riguros, cu privirile crâncene ale celor care intră în luptă directă cu Diavolul… În șirul acesta de luptători va trebui să-și găsească locul și soțul fiicei ei. Fiica ei, darul acesta al lui Dumnezeu care acum adormise la pieptul lui V., copilul Domnului care nu va purta pe umăr semnul Diavolului, floarea aceea scrijelită în carne…    

 
Lasă un comentariu

Posted by pe 17 mai 2015 in Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Nefericirile unei căsnicii fericite


Textul face parte dintr-un volum în lucru: Povești cu și despre femei

Câteva dintre textele scrise până acum pot fi citite in revista “Catchy”, la:

http://www.catchy.ro/author/ovidiu-ivancu

 

 

 

             femeie-21  Pe R. o îngrozea orice fel de schimbare. Așa fusese încă din adolescență. Odată intrată într-o zonă de confort, rămânea acolo chiar și după ce binele dispărea, numai și numai din teama de a face schimbări. Felul acesta al ei de a rămâne într-un loc sau alături de un om până când fie locul, fie omul se săturau de prezența ei, îndepărtând-o, fusese la început o soluție comodă. Cum nu era nevoită să ia decizii dureroase, R. fusese ferită și de zbuciumările inevitabile pe care le aduce cu sine orice schimbare radicală. Ea era femeia pe care o cucereai o singură dată. Odată cucerită, devenea, de bună voie, un trofeu. Rămânea în vitrină, lăsându-se mutată de colo-colo fără să protesteze. Când am întâlnit-o, aveam obiceiul de a practica un joc ce, credeam atunci, mă ajuta să-i înțeleg mai bine pe cei din jur. Imaginam trecerea oamenilor prin lume asemenea unei scări cu miliarde de trepte, pe fiecare dintre ele aflându-se cât un individ. Agățați de treptele scării, unii se uitau mereu în jos. Erau optimiștii incurabili; orice fel de problemă ar fi avut, găseau pe treptele de sub ei pe alții care o duceau mai prost, care aveau mai multe defecte decât ale lor, care aveau o viață mai insipidă și perspective mai puține decât ale lor. Contemplarea celor care o duc mai rău îi făcea pe ei să se simtă mai bine; ridicau din umeri, articulând un invariabil vezi, se poate și mai rău! Apoi, mai erau și cei care priveau mereu în sus. Ăștia erau exigenții, cei pe care nimic din ceea ce făceau nu-i mulțumea pe deplin și pentru o lungă perioadă de timp. Privind în sus, nu puteau să nu observe că sunt alții care au făcut mai mult, care au înțeles mai mult, care au și care sunt mai mult.

R. privea întotdeauna în jos. În prima ei tinerețe, faptul că era incapabilă să ia decizii radicale a ferit-o de multe dezamăgiri și, mai ales, de regrete. R. nu avea ce să regrete pentru simplul motiv că nu plecase niciodată de niciunde. Învățase, fără ca neapărat să-și fi dorit, să găsească o justificare pentru orice. De fiecare dată când puținii, foarte puținii bărbați din viața ei o dezamăgiseră într-un fel sau altul, ea preferase să se gândească la calitățile lor. Atunci când nu existau, se pricepea destul de bine să le inventeze. N-a fost nevoie decât de un singur bărbat care s-o ceară de soție; când s-a întâmplat, era deja atât de obișnuită cu el, încât nici nu i-ar fi trecut prin cap să spună nu, nu încă sau mă mai gândesc. I se părea că, dacă ar fi dat orice alt răspuns în afara unui da categoric, lumea ei s-ar fi schimbat. Bărbatul ar fi plecat, poate, iar ea ar fi trăit veșnic cu nostalgia momentului când un singur da i-ar fi menținut lumea intactă. La momentul acela, părea să nu conteze deloc că cel care întrebase era un om pentru care cărțile nu contează, pentru care scopul, unicul scop în viață e să muncești și să reușești să aduni cât mai multe hârtii colorate, cu autograful Guvernatorului Băncii Naționale. Ce poate fi rău în asta, gândea R.? Ea și-ar fi îngrijit copiii (își dorea mulți), el ar fi venit seara obosit acasă, i-ar fi pus masa, ar fi povestit despre cum fusese ziua lui, despre cum fusese ziua ei, apoi s-ar fi rostogolit amândoi în patul din dormitor… În week-end ar fi dormit mai mult, ar fi mers în parc amândoi, însoțiți de copii… Ce și-ar fi putut dori mai mult?

               În plus, R. se hrănea pe ascuns și cu vechea iluzie, plantată adânc în creierul fiecăruia dintre noi, cum că nu om îl poate schimba pe celălalt, mai ales dacă îl iubește suficient de mult. E posibil să fi crezut că o femeie poate schimba un bărbat, chiar și când acesta nu are nici cea mai mică dorință de a se schimba. Chiar și când el, bărbatul, nu știe să asculte, nu citește, are idei puține, certitudini multe și dubii mai deloc. Poate să-și fi imaginat că a schimba un om e un act magic, un ritual vrăjitoresc ce poate fi făcut din afară, fără ca subiectul să participe în vreun fel. Ar putea-o condamna cineva?! Nu asta ne învață, în definitiv, școala, familia, societatea? Că ne putem schimba unii pe alții așa cum schimbăm canalele tv, butonând telecomanda?! Că-i putem face pe oameni să gândească într-un fel sau altul, să se comporte într-un fel sau altul doar apăsând pe niște butoane?! Umblăm cu toții prin lume cu butoanele după noi și, la un moment dat, hop, vine unul, apasă butonul și totul se schimbă fără ca posesorul butonului să aibă ceva de făcut…

R. nu va divorța niciodată. O îngrozesc schimbările. Îl va aștepta acasă, o casă unde el va veni din ce în ce mai târziu și din ce în ce mai obosit. Va veni o vreme când R. își va dori chiar ca el să vină din ce în ce mai târziu, să lipsească din ce în ce mai mult. Vor merge împreună în parc, la nunți și botezuri, vor trece în ochii celorlalți drept o mare familie fericită, vor îmbătrâni împreună și le vor povesti nepoților câte ceva despre secretul unei căsnicii trainice. Le vor vorbi despre înțelegere, despre cum trebuie să treci cu vederea, despre compromisuri și, finalmente, vor muri fără să-și fi spus unul altuia cât de mult s-au plictisit reciproc în ultimele decenii. Iar ei, nepoții, își vor crede bunicii pe cuvânt și vor încerca, poate, să le urmeze exemplul… Cu aceleași rezultate, desigur…

               Cu puțin noroc, R. se va trezi, accidental, în patul câtorva bărbați… Pe unii dintre ei îi va iubi, însă niciodată suficient de mult pentru ca ceva fundamental să se schimbe. Va sta cu capul sprijinit în mâini, privind în jos către muritori care au și sunt mai puțin decât ea. Va încerca atunci un sentiment de mândrie. Va și zâmbi, de data asta fără să se teamă că bărbatul de lângă ea ar putea-o întreba de ce zâmbește, obligând-o să improvizeze, în grabă, o explicație. El nu mai întreabă de mult…

 

 

 

 

 

 

 
4 comentarii

Posted by pe 9 mai 2015 in Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , ,

Truman Capote, „Mic dejun la Tiffany”, București, Editura Univers, 2006, 160 de pagini


truman capote mic dejun la tiffanyBănuiesc că pentru fanii lui Truman Capote, micro-romanul și povestirile reunite în aceasta carte („Mic dejun la Tiffany”, „Casa florilor”, „Chitara cu diamante” și „Amintire de Crăciun”) pot prezenta un oarecare interes. Cum nu mă număr printre ei (de gustibus!), cel puțin nu momentan, constat doar că textele se susțin prea mult prin personaje. O excentrică femeie aproape fără vârstă, Holly Golightly („Mic dejun la Tiffany”), Ottilie („Casa florilor”), domnul Schaeffer („Chitara cu diamante”) sau Queenie („Amintire de Craciun”)… sunt cu toții oameni ce populează o lume din care lipsește filonul narativ. În plus, personajele principale ocupă atât de mult spațiu, încât nu mai lasă, parcă, loc pentru nimic altceva. Per ansamblu, o lectură plăcută, totuși…

Nota mea: 7

Cărţi şi opinii subiective despre cărţi la: 

CE AM MAI (RE)CITIT ÎN ULTIMA VREME (AUGUST 2009-DECEMBRIE 2012),    

https://ovidiuivancu.wordpress.com/ce-am-mai-citit-in-ultima-vreme/

CE AM MAI (RE)CITIT ÎN ULTIMA VREME (IANUARIE 2013 – …)

https://ovidiuivancu.wordpress.com/ce-am-mai-recitit-in-ultima-vreme-ianuarie-2013/

 
2 comentarii

Posted by pe 9 mai 2015 in Uncategorized

 

Etichete: , ,

 
Urmăresc

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 1,073 de alți urmăritori

%d blogeri ca acesta: