RSS

Femeie luptând contra Diavolului


 

 

              femeie-tânără-rugându-se Prima ei amintire era aceea a unei icoane. O icoană obișnuită, care, pe vreme aceea (să fi fost 1975?) nu plângea, nu tușea, nu strănuta. Minunile au început a se petrece mult mai târziu, odată cu apariția posturilor de televiziune unde ele, minunile, puteau fi popularizate mai ușor. Tatăl, preot. Mama, fără ocupație. La ei în casă mirosea a tămâie și mir. La ei în casă, toată lumea se ruga de vreo trei ori pe zi. La ei în casă, dulapurile erau pline cu haine negre și haine albe, cu fuste lungi și baticuri. La ei în casă se discuta despre Diavol, despre tentații și păcate. La ei în casă a învățat ea pentru prima dată că și frumusețea fizică e un păcat în felul ei. Omul trebuie să fie plăcut lui Dumnezeu, nu frumos pentru semenii lui; frumusețea vine de la Necuratul, tot de la el și ispita la care un trup frumos trebuie neapărat să reziste. La ei în casă nu puteai găsi în bibliotecă decât o singură carte, Cartea Cărților.

               Așa cum stă acum, pe un scaun, în cabinetul medicului, semnând în josul paginii cum că nu e de acord ca fiica ei să fie vaccinată după naștere, n-ai zice că V. e un om viu. Se mișcă mecanic, vorbește mecanic, logica ei pendulează între cele două-trei idei care i se învârt în cap ca o roată de bâlci… De fiecare dată când vreuna dintre ele se află în pericol, apare vocea care-i spune că trebuie să ignore tot ce aude, că tot ceea ce amenință acele două-trei idei e venit de la Diavol. Astăzi, e ea însăși preoteasă; are propriile ei icoane, propriul ei dulap cu haine albe și negre, propria ei rezervă de lumânări, mir și tămâie. Și, peste toate… copilul. Binecuvântarea lui Dumnezeu. Părintele stinsese lumina, ca de obicei, se rugaseră împreună, în întuneric, la marginea patului, apoi el, deasupra, cu respirația încă mirosind a mujdei, făcuse minunea posibilă. Ea continuase să se roage și în timpul săvârșirii minunii. O ajuta să treacă mai ușor peste durere. Nu se obișnuise încă… trecuseră ani și ei îi venea încă greu să se obișnuiască. Închidea ochii și aproape că nu respira în cele câteva minute.

               Din momentul aflării veștii, așternuseră totul pe hârtie. În primul rând, fără vaccinuri. Dumnezeu hotărăște cine trăiește și cine moare, Diavolul ne face să credem că avem și noi un cuvânt de spus. Medicii îi vorbiseră despre cifre, despre mortalitatea infantilă de dinainte de apariția vaccinurilor, despre șansele pe care un copil nevaccinat le are să supraviețuiască uneia sau alteia dintre boli… Ea, însă, știa mai bine. De fapt, nu ea… Părintele știa, Dumnezeu știa… Era suficient. Prin rugăciune ajunsese copilul acesta să existe, prin rugăciune va supraviețui și de acum înainte. Iar dacă nu, voia Domnului… Cine suntem noi să ne opunem?! Copilul acela nu era al ei, ci al Domnului, tot la fel cum ea însăși nu-și aparținea. Gândul acesta o ajutase să depășească multe ispite. Nu e ușor să te măriți virgină. Mai ales când porți cu tine blestemul frumuseții; V. rezistase. O singură dată simțise o atingere nepotrivită; o speriase teribil slăbiciunea corpului ei. Dacă nu s-ar fi rugat, s-ar fi prăbușit, ar fi căzut și cine știe unde ar fi fost astăzi.

               Medicul, așezat și el pe scaun, își maschează enervarea încercând să citească ceva de pe o fișă. Văzuse cadavre de copii, cel puțin tot atâtea câte icoane fuseseră atinse de evlavioasele buze ale mamei din fața lui. Se întâlnise cu Dumnezeu prin blocurile operatorii, îi văzuse puterea, dar și limitele; avea acasă propria lui icoană. Una banală, sfințită… sfințită pentru că așa e regula… banală pentru că, în toți anii ăștia în care stătuse agățată în cui, nu plânsese, nu tușise, nu strănutase. Îl simțise pe Dumnezeu uitându-i-se peste umăr când deschidea sau închidea vreun pacient, când își plimba mâinile printre organe. Vorbise cu Dumnezeu în repetate rânduri, avuseseră lungi conversații raționale și ajunsese la concluzia că Dumnezeu e un tip rezonabil, cu simțul umorului, poate chiar ușor gurmand și pus pe șotii. Acum, când o privea pe V., însă, nu reușea să vadă decât un corp cernit, mumificat de ignoranță. Dacă ar fi intrat Dumnezeu pe ușa cabinetului, medicul nu s-ar fi mirat foarte tare dacă l-ar fi văzut scuturând-o serios pe V., prinzând-o de umeri și dându-i ceva bani ca să-și cumpere alte haine în locul ăstora negre pe care le poartă acum. Dumnezeu, însă, trebuie să fi fost ocupat de vreme ce ușa cabinetului rămase închisă.

               De la medic, V. va merge direct la biserică. Apoi, seara, va avea o discuție serioasă cu părintele. Trebuie să aleagă școala pe care fata o va urma, mănăstirea unde va crește ferită de ispite, sfântul ce are s-o ocrotească pe copilă. După botez, vor pleca într-un pelerinaj pe la mănăstirile din Moldova.             

Acum o deranjau sânii care se chinuiau obscen să iasă din sutienul negru. O deranja că, dintr-o dată, trebuia să admită ca are sâni, că ei sunt vii, că devin de necontrolat. Ea fusese vaccinată… Poate că de aici veneau momentele de slăbiciune în care ar fi vrut să se gândească la corpul ei, să-l admire în oglindă. Corpul acesta căpătase, în ultima vreme, o voce a lui, era din ce în ce mai neascultător și toate astea pentru că voința ei slăbea. Mai multă rugăciune, mai puține ispite și totul va reveni la normal. Apoi, va trebui să găsească o soluție pentru a-și proteja fiica. Să-i găsească un soț bun, un preot, un soț ca al ei, un soț ca ale mamei, un soț ca al bunicii. În tablourile ei de familie, V. admira un șir parcă nesfârșit de bărbați în negru, cu bărbi impunătoare, serioși, cu burțile neafectate de posturile ținute riguros, cu privirile crâncene ale celor care intră în luptă directă cu Diavolul… În șirul acesta de luptători va trebui să-și găsească locul și soțul fiicei ei. Fiica ei, darul acesta al lui Dumnezeu care acum adormise la pieptul lui V., copilul Domnului care nu va purta pe umăr semnul Diavolului, floarea aceea scrijelită în carne…    

 
Lasă un comentariu

Posted by pe 17 mai 2015 în Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Nefericirile unei căsnicii fericite


Textul face parte dintr-un volum în lucru: Povești cu și despre femei

Câteva dintre textele scrise până acum pot fi citite in revista “Catchy”, la:

http://www.catchy.ro/author/ovidiu-ivancu

 

 

 

             femeie-21  Pe R. o îngrozea orice fel de schimbare. Așa fusese încă din adolescență. Odată intrată într-o zonă de confort, rămânea acolo chiar și după ce binele dispărea, numai și numai din teama de a face schimbări. Felul acesta al ei de a rămâne într-un loc sau alături de un om până când fie locul, fie omul se săturau de prezența ei, îndepărtând-o, fusese la început o soluție comodă. Cum nu era nevoită să ia decizii dureroase, R. fusese ferită și de zbuciumările inevitabile pe care le aduce cu sine orice schimbare radicală. Ea era femeia pe care o cucereai o singură dată. Odată cucerită, devenea, de bună voie, un trofeu. Rămânea în vitrină, lăsându-se mutată de colo-colo fără să protesteze. Când am întâlnit-o, aveam obiceiul de a practica un joc ce, credeam atunci, mă ajuta să-i înțeleg mai bine pe cei din jur. Imaginam trecerea oamenilor prin lume asemenea unei scări cu miliarde de trepte, pe fiecare dintre ele aflându-se cât un individ. Agățați de treptele scării, unii se uitau mereu în jos. Erau optimiștii incurabili; orice fel de problemă ar fi avut, găseau pe treptele de sub ei pe alții care o duceau mai prost, care aveau mai multe defecte decât ale lor, care aveau o viață mai insipidă și perspective mai puține decât ale lor. Contemplarea celor care o duc mai rău îi făcea pe ei să se simtă mai bine; ridicau din umeri, articulând un invariabil vezi, se poate și mai rău! Apoi, mai erau și cei care priveau mereu în sus. Ăștia erau exigenții, cei pe care nimic din ceea ce făceau nu-i mulțumea pe deplin și pentru o lungă perioadă de timp. Privind în sus, nu puteau să nu observe că sunt alții care au făcut mai mult, care au înțeles mai mult, care au și care sunt mai mult.

R. privea întotdeauna în jos. În prima ei tinerețe, faptul că era incapabilă să ia decizii radicale a ferit-o de multe dezamăgiri și, mai ales, de regrete. R. nu avea ce să regrete pentru simplul motiv că nu plecase niciodată de niciunde. Învățase, fără ca neapărat să-și fi dorit, să găsească o justificare pentru orice. De fiecare dată când puținii, foarte puținii bărbați din viața ei o dezamăgiseră într-un fel sau altul, ea preferase să se gândească la calitățile lor. Atunci când nu existau, se pricepea destul de bine să le inventeze. N-a fost nevoie decât de un singur bărbat care s-o ceară de soție; când s-a întâmplat, era deja atât de obișnuită cu el, încât nici nu i-ar fi trecut prin cap să spună nu, nu încă sau mă mai gândesc. I se părea că, dacă ar fi dat orice alt răspuns în afara unui da categoric, lumea ei s-ar fi schimbat. Bărbatul ar fi plecat, poate, iar ea ar fi trăit veșnic cu nostalgia momentului când un singur da i-ar fi menținut lumea intactă. La momentul acela, părea să nu conteze deloc că cel care întrebase era un om pentru care cărțile nu contează, pentru care scopul, unicul scop în viață e să muncești și să reușești să aduni cât mai multe hârtii colorate, cu autograful Guvernatorului Băncii Naționale. Ce poate fi rău în asta, gândea R.? Ea și-ar fi îngrijit copiii (își dorea mulți), el ar fi venit seara obosit acasă, i-ar fi pus masa, ar fi povestit despre cum fusese ziua lui, despre cum fusese ziua ei, apoi s-ar fi rostogolit amândoi în patul din dormitor… În week-end ar fi dormit mai mult, ar fi mers în parc amândoi, însoțiți de copii… Ce și-ar fi putut dori mai mult?

               În plus, R. se hrănea pe ascuns și cu vechea iluzie, plantată adânc în creierul fiecăruia dintre noi, cum că nu om îl poate schimba pe celălalt, mai ales dacă îl iubește suficient de mult. E posibil să fi crezut că o femeie poate schimba un bărbat, chiar și când acesta nu are nici cea mai mică dorință de a se schimba. Chiar și când el, bărbatul, nu știe să asculte, nu citește, are idei puține, certitudini multe și dubii mai deloc. Poate să-și fi imaginat că a schimba un om e un act magic, un ritual vrăjitoresc ce poate fi făcut din afară, fără ca subiectul să participe în vreun fel. Ar putea-o condamna cineva?! Nu asta ne învață, în definitiv, școala, familia, societatea? Că ne putem schimba unii pe alții așa cum schimbăm canalele tv, butonând telecomanda?! Că-i putem face pe oameni să gândească într-un fel sau altul, să se comporte într-un fel sau altul doar apăsând pe niște butoane?! Umblăm cu toții prin lume cu butoanele după noi și, la un moment dat, hop, vine unul, apasă butonul și totul se schimbă fără ca posesorul butonului să aibă ceva de făcut…

R. nu va divorța niciodată. O îngrozesc schimbările. Îl va aștepta acasă, o casă unde el va veni din ce în ce mai târziu și din ce în ce mai obosit. Va veni o vreme când R. își va dori chiar ca el să vină din ce în ce mai târziu, să lipsească din ce în ce mai mult. Vor merge împreună în parc, la nunți și botezuri, vor trece în ochii celorlalți drept o mare familie fericită, vor îmbătrâni împreună și le vor povesti nepoților câte ceva despre secretul unei căsnicii trainice. Le vor vorbi despre înțelegere, despre cum trebuie să treci cu vederea, despre compromisuri și, finalmente, vor muri fără să-și fi spus unul altuia cât de mult s-au plictisit reciproc în ultimele decenii. Iar ei, nepoții, își vor crede bunicii pe cuvânt și vor încerca, poate, să le urmeze exemplul… Cu aceleași rezultate, desigur…

               Cu puțin noroc, R. se va trezi, accidental, în patul câtorva bărbați… Pe unii dintre ei îi va iubi, însă niciodată suficient de mult pentru ca ceva fundamental să se schimbe. Va sta cu capul sprijinit în mâini, privind în jos către muritori care au și sunt mai puțin decât ea. Va încerca atunci un sentiment de mândrie. Va și zâmbi, de data asta fără să se teamă că bărbatul de lângă ea ar putea-o întreba de ce zâmbește, obligând-o să improvizeze, în grabă, o explicație. El nu mai întreabă de mult…

 

 

 

 

 

 

 
4 comentarii

Posted by pe 9 mai 2015 în Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , ,

Truman Capote, „Mic dejun la Tiffany”, București, Editura Univers, 2006, 160 de pagini


truman capote mic dejun la tiffanyBănuiesc că pentru fanii lui Truman Capote, micro-romanul și povestirile reunite în aceasta carte („Mic dejun la Tiffany”, „Casa florilor”, „Chitara cu diamante” și „Amintire de Crăciun”) pot prezenta un oarecare interes. Cum nu mă număr printre ei (de gustibus!), cel puțin nu momentan, constat doar că textele se susțin prea mult prin personaje. O excentrică femeie aproape fără vârstă, Holly Golightly („Mic dejun la Tiffany”), Ottilie („Casa florilor”), domnul Schaeffer („Chitara cu diamante”) sau Queenie („Amintire de Craciun”)… sunt cu toții oameni ce populează o lume din care lipsește filonul narativ. În plus, personajele principale ocupă atât de mult spațiu, încât nu mai lasă, parcă, loc pentru nimic altceva. Per ansamblu, o lectură plăcută, totuși…

Nota mea: 7

Cărţi şi opinii subiective despre cărţi la: 

CE AM MAI (RE)CITIT ÎN ULTIMA VREME (AUGUST 2009-DECEMBRIE 2012),    

https://ovidiuivancu.wordpress.com/ce-am-mai-citit-in-ultima-vreme/

CE AM MAI (RE)CITIT ÎN ULTIMA VREME (IANUARIE 2013 – …)

https://ovidiuivancu.wordpress.com/ce-am-mai-recitit-in-ultima-vreme-ianuarie-2013/

 
2 comentarii

Posted by pe 9 mai 2015 în Uncategorized

 

Etichete: , ,

Fifty Shades of Europe.  The Romanian Public Discourse on Trans-Forming/ De-Forming/ Re-Forming/ Con-Forming (to) Europe


Text prezentat pe 4 mai 2015, la Universitatea Ben Gurion din Beer Sheva,  Israel. Eveniment organizat de ICR Tel Aviv si Centrul pentru Studierea Politicilor si societatilor Europene, din cadrul Universitatii Ben Gurion, Beer Sheva, Israel

 

 

 

             20150504_145154To speak about discourses on identity seems to be rather a process of opposing different identities hoping to define one of them. For me, the supreme irony here is that, we define our cultures, our values the only way we can, and that means to place them so that they face other cultures or values.  Consequently, the existence of an alterity, of an otherness, is absolutely necessary in order to determine and strengthen one identity. Identity in itself can be defined as what remains after a struggle with an alterity, an otherness which challenges it in a precise moment in history. Ergo, the concept itself is doomed to be conflictual. For a more graphic image, allow me to picture the struggle like this: a certain identity and a certain alterity collide in a certain moment in time; they mingle in a melting pot and then, they end up by being influenced one by the other, but never to that point to become one. The conflict still exists inside the melting pot, although “in times of war, we forget how much we owe to our enemies” (Ruskin Bond, “Book of Humour”). In the end, no pure identity and no pure alterity will arise from the melting pot; nevertheless, any discourse on identity will emphasize, at one point or another, the idea of “purity”. I am pure, The Other is impure. In his book entitled “Pure and Impure”, the French philosopher Vladimir Jankelevitch says: “Once fallen into History, what is pure, is doomed to become impure, even if it were to remain alone in the world”. History is here a metaphor for the human interaction throughout time. By interacting permanently, humans share their ideas and values in such an indistinct way that it is impossible, at one moment in history, to state precisely that one’s identity is completely unaltered by these continuous interactions. The idea of purity degenerates in nationalism and violence precisely because those who consider themselves pure feel the desire to defend their purity at any cost.

            What does it mean for a 21stCentury Romanian citizen to be European? It depends, of course, on the citizen we discuss about but, at the same time, more disturbingly, it depends on what kind of space and time this European identity faces. On the streets of Tel Aviv, one can have a different sense of being European than on the boulevards of Paris or Berlin. For an Eastern European, the paradigm is even more confusing. For almost half a century, inside the Iron Curtain, the Easterner had a distinct feeling of being thrown out of Europe, the feeling of not belonging to a type of society upon which he/she had projected dreams, wishes and images. In order to describe this sense of awkwardness an Eastern European felt after the fall of Communism when being in a Western country, allow me to quote a Georgian writer, Lasha Bugadze, who said in his novel “The Literature Express”: “I guess the Europeans don’t suspect such complexes exist. One has to come from the former Soviet Union or be a survivor of the `80-ies in order to understand these fears. The fear of making a mistake. The fear of misdemeanour. The fear of pissing in Vienna airport toilet design for handicapped and being obliged to pay the fine out of the miserable amount you managed to save for your trip abroad. Why have you urinated in the toilet for handicapped, citizen?” (p. 16)”.Therefore, the title I chose for my lecture. “50 Shades of Europe” is a metaphor covering the idea of Europe as an escape from a world of prejudices, conformism and lack of freedom and prosperity. Throughout my lecture I will use the terms Occident and Orient, as an alternative for the commonly used East and West precisely because this terminology is closer to the Romanian cultural realities about which I will try to discuss.

            After centuries of being in the Ottoman sphere of influence and, much recently, under the Russian influence, the way Romanians perceive Europe is significantly different from the way a Westerner does. Apparently, we all speak about the European identity, in reality we just use the same concept which covers completely different, and sometimes antagonistic, realities. Precisely because of this unavoidable dialectic, allow me, at the beginning of my lecture to draw some red lines on which I would like to focus on. Firstly, I would like to introduce a brief history of the idea of Europe in the Romanian culture starting with the Romanian Renaissance, moving through Enlightenment, then to the dawn of the Romanian state (19th Century), the interwar period, the Communist era and, finally the spectacular change of paradigm which began at the Fall of Communism, in December 1989. Secondly, after stating the obvious, meaning East and West have different views and approaches on the same European concepts, I will try to identify the moments in history when Romanian culture, alongside with some other Balkan cultures, seemed to drift apart from what is today the core of Europe. My conjecture is that we need to focus mainly on the 15th and 16th centuries and on the 20th Century. I think we will find fascinating premises there.

*

            As opposed to the Dark Ages, Renaissance (14th Century – 17th Century) detached from the idea that the human being was being reduced to just a creation of a Divine force by stating that Man was defined by free will, freedom and the ability of evolving on his own. Europe rediscovered the Latin and Greek Antiquity not exclusively through the filter of religion, as it had been before. For Moldavian and Wallachian intellectuals (two separate Principalities which, centuries later, would form Romania), the stake was even higher.

            In spite of the generous Renaissance ideas, it is precisely the religious paradigm that was to fuel up the discourse about a common European identity during the 15th and the 16th centuries when the Ottoman Empire reached its peak. At the end of the 14th century, the Balkan Peninsula falls under the influence of the Ottomans; in 1453, after the Conquest of Constantinople, Europe felt the constant threat of an alien identity which produced soon enough a retaliation, an exacerbation of a common European discourse whose core was the idea of defending Christianity.

            The Myth of the never-ending fight of the Medieval Moldavian and Wallachian rulers to protect the Christian Europe is one of the strongest ideas which is still extant in the Romanian collective mentality and excites it even today. Facing a common opponent, the Renaissance intellectuals from Moldavia and Walachia discovered the Latin roots of their language, portraying the struggle against the Ottoman Empire as a resistance of a Christian world against an Islamic one. The Moldavian historians Grigore Ureche and Ion Neculce of the 17th century attempted to create a feeling of belonging by emphasizing the ideas of Moldavians being the ancestors of Romans. In his chronicle covering the history of Moldavia between 1359-1594 (allegedly written between  1642-1647), Grigore Ureche provides us with a relevant depiction of the Ottomans, emphasizing the paradigm Islam vs. Christianity: “This kind of people which we call Turks, who were, in the beginning, but a hand of criminals spread so much that they cover two parts of the world, Asia and Africa, and they are attempting now to conquer the third part, Europe; they [seem to be]  allowed by God to fight the Christians and spread horror on all their neighbours”. With Russia not playing yet a major role in the European game of power and not having a common border with any of the later Romanian territories, with the Ottomans shaking the gates of Europe, there were not too many options left. The immediate consequence of Romanians’ perceiving and presenting themselves as the inheritors of Roman ancestors was to give birth later to the Romanian national conscience. At that time Europe was a euphemism for the Christian world. As a consequence, Christianity remained until later on a defining idea of the major discourses on European identity.

            With the Enlightenment (17thth Century – 19th Century), the history of Europe seems to evade the religious paradigm. The new religion of Enlightenment will be the concept of the social contract and, later, the notion of the Nation State. With the decline of the common enemy, the Islamic world, (The Ottoman Empire will collapse in 19th century), there was enough room for the new enemy. The old paradigm Christianity vs. Islam was temporarily downgraded and replaced by the new one, The Empires vs The Nation States. The alterity was now not the Non-European, but the foreigner from within, from inside the continent. On the stage of the history of ideas, the Transylvanian Romanian intellectuals emerged. After 170 years of independence, Transylvania was part of the Austrian Empire from 1699 till 1867. From 1867, the province fell under the influence of the Hungarian side of the newly created Austro-Hungarian Empire. Although, throughout the years, the numbers have been used ideologically, according to a census organised by the Austrians at the beginning of the 18th Century, 34% of the total population of Transylvania were Romanians. Poorly educated and having no civil rights, Romanians, as many other minorities incorporated in the dualist Austro-Hungarian Empire, were fascinated with the ideas of the French Revolution. The Transylvanian Enlightenment (“Școala Ardeleană” i.e. The Transylvanian School) developed at the end of the 18th century. Samuil Micu, Gheorghe Șincai and Petru Maior, following the Enlightenment tradition in Western Europe, strive to make knowledge available to people in their own language that is Romanian. They translate, publish dictionaries and set up schools, disseminating the idea of the Latinity of the Romanian language. Their cultural option for the Western Europe is defined in opposition to what they perceived to be the Hungarian oppression. In an official document sent to the Emperor of the Holy Roman Empire, Leopold II, was written” “The Romanian nation is the oldest amongst all the nations in Transylvania, because it is well known and proved, by historical documents, which testify of a [Romanian] tradition never interrupted, of the language, customs and folkways all proving that  that the Romanian nation originates in the Roman colonies set up at the beginning of the 2nd  century by the Roman Emperor Trajan, , who repeatedly sent  large numbers of veteran soldiers to defend the Province Dacia”.

            Perhaps now there is the right moment to introduce in this stream of thought one of the strongest inner contradictions which defines Romanian culture even today; the vast majority of the Romanians are Greek Orthodox, but the language they speak is Latin rooted, Latin being the liturgical language of Catholicism. Moreover, the relation between State and Church, the perception of the state in the collective mentality derives from Byzantium; even today we have European aspirations, but Byzantine expectations. Precisely this contradiction was and still is the source of many cultural conflicts and a possible explanation for the superfluous and superficial understanding the Romanian society has of some European concepts such as tolerance, multiculturalism, plurality or globalization. In Transylvania, in 1697, 1698 and 1700, the Romanian Greek Orthodox Church, represented by its clergy, wanted more rights and recognition for people, and consequently signed three documents stating the affiliation of the Church to Catholicism. At first sight, from the outside, this might seem an attempt to create cohesion between the Latinity of Romanian culture and the Romanian religious beliefs. Reading the documents carefully, yet one may notice that, in terms of beliefs and ritual nothing is changed: “And in such a way do we confess to be part of the Sacred, Catholic Church of Rome that we and our ancestors shall not be alienated from the traditions of the Eastern Church. And all our rituals and fasting will be kept just as before, following the old calendar […]”. So, the Union with Rome was more an administrative and political movement meant to obtain civil rights and influence for Romanians in Transylvania than an attempt to deal with the cultural tension between an Eastern Church and a Western rooted language.

            With the creation of the first Romanian state, a never-ending debate starts: where are we, the Romanians, culturally placed? In the shade of Orient, in the shade of Occident or, if of neither, are we a bridge between Orient and Occident, and what exactly does this mean and imply?! Never before the late 19th century did this debate seem to be more prolific. Not having a state, struggling to create one, while the Ottoman Empire was haunting the continent and sending cold shivers to the Christians, the option for the Romanian intellectual elite seemed to be clear: we have the Latin language, we belong to a Christian Europe, we have to keep our eyes opened to the West… In the second half of the 19th century, the matrix is much more complicated. When a nation needs to create a state, its elite faces many challenges, and the first question which arises is: on what kind of values, on what kind of institutions, on what kind of foundations should this new state be built? Above all, a newly created nation needs heroes. Nicolae Bălcescu, a Romanian revolutionary of 1848, created one of the most important Romanian heroes, the medieval ruler Mihai Viteazul (Michael the Brave), in his book “The Romanians under Michael the Brave” (allegedly written in 1846). For Bălcescu, Europe should be grateful to the Romanians for their fight against the Ottomans. “If our neighbours had been making the same sacrifices as we were or, at least, if they had had supported us more, if the Germans had not been so soft in the war and so unreliable in their promises, if the Polish had not stopped us […], then the Turks, these cruel enemies of civilization, whose cruelty have been delaying the enlightenment and the freedom of the world for centuries, would have been thrown away to their Asian deserts, and Oriental Europe would have had a different fate”.

            In 1859, Moldavia and Wallachia became unified under a single ruler, Alexandru Ioan Cuza, forming The Romanian Principalities. A series of reforms follow soon; a national system of education was conceived, the Latin alphabet replaced the Cyrillic one (1862), the estate of the Church was nationalized and given to people. The Orient and the Occident were still disputing their pre-eminence; centuries of being under the Ottoman influence shaped the mind of people in a way that was incompatible with the ideas of the French Revolution. On the streets of Bucharest and Iași, the two capitals of the young state, one could easily catch a glimpse of this puzzling reality by paying attention to the way people used to dress. If, by any chance, one of us were to get teleported in the late 19th century Romania, maybe the most striking image would be that of an amount of Romanians wearing the old Oriental clothes while the other amount dressed according to  the fashion of Paris and Wien. The dressing code is primarily a significant, relevant metaphor for these two cultural options which the Romanians faced. The most important Romanian play writer, I.L Caragiale, in his comedy “A Lost Letter” (1883), creates a character (Nae Cațavencu, a demagogic politician) who summarizes, in a comic way, the confusing attitude towards Europe: “I do not wish to know, my dear honourable man, about your Europe, I want to know about my Romania and only about my Romania. The progress, my dear honourable man, the progress! In vain do you come with lies and antipatriotic inventions, with Europe, to deceit the public opinion […] Europe should mind its own business. Are we interfering with its business? No, we are not!… Consequently, Europe does not have the right to interfere with ours…”.

            With the first king of Romanians, Carol I, who comes to power in 1866, the option for Europe, for West, seems to be clear, strong and irreversible. Ruling for 48 years, the King gave his country a Constitution, inspired by the Belgian Constitution, created democratic institutions, while the political parties played a certain role in governing the country. But the state itself, young and vulnerable, remained corrupt and venal. Authoritarian, the King, coming from the Hohenzollern-Singmaringen family, has the merit to have accomplished a major achievement and that achievement was that of turning the country face to the West, and of removing it out of the Ottoman sphere of influence. But, we are now at the dawn of the 20th century, when the European paradigm became even more complicated and when the West itself could not be defined anymore as just the land of Enlightenment and culture. The time when the Ottomans were the only alterity is long gone. In 1918, Transylvania became part of Romania. In the field of culture, the old debate was soon to be returned to: the Orient vs. the Occident, the East vs. the West. This time, with the rise of Russia, the cardinal points which catch the intellectual’s attention are much more diverse. Two major cultural trends were being disputed on the Romanian stage of ideas in the interwar period: Modernism vs. Traditionalism. While traditionalists considered Western Europe as being the otherness, Modernists, on the contrary, saw in the West the Lighting House. Nichifor Crainic published, in 1929, an article entitled “The meaning of Tradition”. He wrote the following: “If the purpose of the Romanian people is to create a culture of its own, this also implies an orientation towards something. Those who seek an orientation towards the Occident, state a non-sense. The Orientation has in itself the word ‘Orient’, and means looking in the direction of the Orient. The religious altars are built facing the Orient, the religious icons are placed on the walls facing the Orient; the peasant, when making the sign of cross on the fields, turns to the Orient. An old saying says the light comes from the Orient. And, because we are geographically placed in the Orient and, through our Orthodox religion, we possess the truth of the Eastern light, our orientation cannot be elsewhere but towards the Orient, towards ourselves, towards what we are through the heritage we are proud of. We inherited an Eastern land, and we are the inheritors of our Christian forefathers – our fate is all contained within these geo-anthropological data. […] Occidentalizing ourselves would mean denying our Oriental side; the European nihilism means the denial of our creative potential”. Unfortunately, this view, not at all singular, will be the root of Romanian nationalism, anti-Semitism, xenophobia.

            On the other hand, Eugen Lovinescu, the promoter of Modernism, elaborated his well-known theory of synchronicity. For him, the Romanian culture should try to keep an eye open for the Occident, the place where the main philosophical, political and cultural ideas were spreading from country to country, shaping a strong cultural identity. In his monumental three volume work, “The History of the Modern Romanian Civilization”, published between1924-1926, Lovinescu proved that the modernization of the Romanian culture was based on European ideas. While for traditionalists, the Greek Orthodox religion was the natural expression of the Romanian spirituality, a cardinal point which should guide the Romanian culture, Lovinescu had the remarkable intuition of seeing inside the Romanian society the clash between an Eastern religion and a western based culture. He also argued that the Slavonic language having been imposed as the liturgical language delayed the appearance of the first documents written in Romanian. Moreover, he equated Capitalism with the modernization of the Romanian state. Lovinescu also spoke about the spirit of the time (zeitgeist), a concept used, in various contexts, by Hegel or Herder. Each century, each specific historical moment has its own spirit, is defined by a set of values and norms which cross borders and contaminate cultures. For Lovinescu, this was of extreme importance for a culture, to be connected to the spirit of the time, to evolve and manifest itself while being aware of the existence of the spirit of the time. In the particular case of the Romanian culture, connecting to the spirit of the time means connecting to Occident. The main challenge his theory had to face was the accusation that, by accepting the Occidental cultural influence, the Romanian culture would be doomed to remain a minor one, imitating and not producing original works. To this accusation, Lovinescu replied with the same theory of synchronicity; to him, any process of synchronizing a culture with certain cultural models would eventually lead to integration and finally, originality. As a consequence of his ideas, a new generation of Romanian writers were born. Writers such as Camil Petrescu, Hortensia-Papadat Bengescu, Anton Holban, Ion Barbu, reading their texts in Lovinescu’s literary circle held in his own house, being guided and influenced by his aesthetic views and theories, produced a type literature partly synchronized with the new aesthetic ideas which animated the  Occidental literatures.

            Unfortunately, those were not auspicious times for ideas and debates. Nationalism, fascism, anti-Semitism and Communism arose; ideas were silenced by the noise of arms. After the Second World War, Europe was split, Romania falling under the influence of USSR. On February, 1945, in Ialta, Roosevelt, Stalin and Churchill divided Europe into two spheres of influence. Eastern Europe was supposed to follow the Communist ideology while the West went on the Capitalist path   with more than financial help from the USA. For more than four decades, the Iron Curtain (the term was used with its nowadays meaning by Churchill) fell over Europe, blocking any kind of cultural exchange between The Occident and Romania. Poverty, provincialism, propaganda, political cleansing were mutilating the Romanian society. Although having a theoretical international agenda, Communism imposed an aggressive nationalism under Nicolae Ceaușescu, the last Romanian Communist president. Not only was synchronicity as envisioned by Lovinescu not possible anymore, but also Capitalism and the Occident, the entire world outside the Iron Curtain became, in the official propaganda, a demon, an euphemism for exploitation. In the field of culture, the Romanian Communist Party encouraged writers to reflect on their works the great achievements of Communism, idealizing the status of the workers. Those who would fit in the new ideology were promoted and published, the others were constantly marginalized and banned. Everything was rigorously controlled by the Party-State that is the Party which was the State; the censorship and propaganda were functioning precisely like in Orwell`s novel “1984”. For Romanians, Orwell’s novel was not a Utopia or fiction, but the reality itself. During Communism, the Romanian collective mentality perceived Europe as a forbidden land. The borders, so strictly monitored, prevented the Romanians from travelling abroad, giving them the feeling that they were, in fact, outside Europe.

            Immediately after the Bolshevik coup d’état, in 1917, a new political ideology was to be created. According to it, art was supposed to reflect the struggle and the triumphs of two social classes: workers (proletarians) and peasants. In Romanian literature, this trend artificially imposed by the Communist Party was later on called “proletcultism” (effective between 1945 and 1960). The word drives from two Russian words “proletarnaia kultura” (the culture of the proletariat). For the new ideology, the artist was supposed to come down from his ivory tower, to go to factories, to speak with the workers and to reflect the contribution of the latter to the creation of the Communist State. Although several remarkable novels were written and published, the general view one has of the culture under Communism is that of a culture ideologically oriented. The crisis of the Communist system, more than obvious in the late seventies, contributed to the idealization of Western Europe. The more propaganda would say Capitalism was the absolute evil, the more powerful was the fascination towards it. Europe ended up by being seen in opposition to the Communist world. More than relevant is the fact that by saying the word “Europe” in Romania, everyone understood exclusively “Western Europe”.

            With the fall of Communism, the full proportions of the disaster appeared in front of our eyes. Everything seemed to be collapsing; one by one, the old illusions so carefully and nicely presented by Communist propaganda were falling apart. For more than forty years, Western Europe was moving in a different direction. The art of dissimulating, a common practice for the Romanians, where everyone had to live in a schizophrenic universe, with bright official political speeches and dark realities, was easily transferred to the field of culture. An entire mythology so aggressively promoted by Romanian Communism became effective. Europe, for so long a forbidden place, was poorly understood in its values and ideas. The tolerance for sexual, religious or ethnic minorities, freedom of speech or the commitment against death penalty were ideas built during centuries in Western Europe. They grew up gradually and were internally assimilated while in Romania, there was never a real debate on any of them in the public space. Before joining E.U, in 2007, being forced to adjust the legislative system in such a way as to become compatible with the E.U standards, Romanians did not have the time to fully understand and commit to any of the values which define E.U. today. Whenever tough decisions had to be made, Romanian politicians would blame E.U for trying to impose them on Romania. Although Euroscepticism was initially marginal, after Romania’s joining E.U, the faith in Europe dramatically decreased. After so many dreams, after so many unreasonable expectations, the tendency was nothing but normal.  The desire to be part of E.U was exclusively based on the idea of being part of a richer world. Often, Europe was seen as an aggressor to the Romanian national specificity. On April 2013, a pole on Romanian Euroscepticism revealed the following data: 58% of the respondents considered their life had been changed for worse after joining E.U. 53% of them did not know anything about the European institutions and their role.

            On the other hand, after empathizing with the Romanian revolution (December, 1989), several waves of Romanian emigrants severely reduced the sympathy the Occident had for this eastern country so highly regarded for its struggle to get rid of Communism and embrace democracy. While separated by the Iron Curtain, East and West, Occident and Orient, were idealizing each other. When, finally Romanians were not only a geographical, abstract reality, but a real presence on the streets of Madrid, London, Paris or Rome, it was impossible to ignore anymore a simple fact; for more than four centuries, East and West were speaking different languages, were raised to believe in different values. The tolerant Western Europe, facing an economic crisis and meeting easterners whose minds had been shaped by decades of Communism, rediscovered an early 20th century discourse, nationalistic and hatred-centred. All the illusions, all the expectations regarding a unifying Europe seem to fade away today.

*

 

Now, after having briefly covered some centuries of Romanian history and culture, centuries where the idea of Europe changed under ideological pressure, there come, perhaps, the time to try to give a possible answer to the question I raised at the beginning of my lecture. When exactly in history, did Romanian culture drift apart from the West, ending up being embedded in a different cultural paradigm? I suggest we focus on two crucial moments. The first one takes place in the early 15th century and is referred to as The Age of Discovery. Westerners, pushed forward by economic necessities, were discovering and colonizing exotic spaces. For them, this was the alterity, the otherness. From the 15th century onwards, the mind of the Westerner was shaped around two concepts which have remained unknown for the Easterner: colonialism and post-colonialism. While these two topics are merely subjects of academic interest in the East, they had become important parts of the everyday life in the West. For Romanians, the 15th century alterity was the Ottoman Empire. While the West was arguably imposing its own values on faraway territories, the East was preoccupied with accommodating itself to the values and desires of the Ottoman Empire. For centuries after, the East and the West were playing these two different games. In spite of the fact that the ideas of the French revolution penetrated the cultural Romanian space in the 19th century, the seeds were falling on a completely different ground. An Oriental one.

            Secondly, for the Romanian collective mentality, the date of 30th of December 1947 was a crucial one. It came precisely when the gap between the Orient and the Occident was slowly closing. The Romanian king was deposed by Communists. What initially seemed to be but a mere  sinister joke that is the Romanian Communist Party having  only  few members at that moment, became a reality which was to shape the Romanian cultural space for almost half a Century. The gap was dramatically widening. It is of extreme importance to state that in the whole Romanian history, the period between 1990 till present is the longest time of uninterrupted democracy. And, as we all know, democratic mechanisms need time to impose themselves, nations need time to assimilate them, and people need to continually exercise democracy, freedom of speech, freedom of vote, equality of opportunity s.o in order to profoundly understand how they function.

*

            At the end of my talk, allow me to indulge in a speculative attempt to picture the future of the Romanian’s relations to Europe. It is merely an exercise of imagination, plus an important dosage of wishful thinking. The key to closing the gaps between West and Romania might be… time. More than two and a half millennia ago, the Chinese general, Sun Tzu, in his well- known “Art of War”, said: “If you wait by the river long enough, the bodies of your enemies will float by”. Provincialism, ethnocentrism, nationalism, xenophobia can be, sooner or later, alien concepts for the new generations travelling from country to country, meeting people having different ethnic origins, sexual or religious options. The sense of belonging, for so long defined in a violent opposition to the Other will, perhaps, step aside from the path of violence. The body of the enemy, which is the ignorance and the exacerbation of several forms of cultural autism, will float by the river if we wait long enough and, while waiting, we find ways of allowing young generations to travel and find the Other, speak to him about things we share. The Bogeyman, portrayed as a dark and devilish monster, might be, when met directly, just a human being who perhaps thinks differently, behaves differently, speaks differently but has the same desire of stating his difference in a calm voice, using arguments and ideas… I am the first to admit there are not too many signs to justify such a bright view today. But, no one can reasonably predict the way our world will be in, let us say, 2090. The grownups who will populate the Earth in 2090 are not even born, and the beauty of it is that, under the circumstances, everything is possible…

 
2 comentarii

Posted by pe 8 mai 2015 în Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

Amos Oz, „Cutia neagră”, București, Editura Univers, 2006, 272 de pagini


imagesRomanul este în întregime alcătuit din scrisorile pe care personajele și le trimit unul altuia. Modul acesta minimalist de a scrie literatură nu e deloc deranjant aici. Personajele și poveștile lor prind contur, se individualizează foarte bine. În esență, romanul e povestea despărțirii a doi oameni care s-au iubit mult, cu o dragoste obsesivă care continuă să supraviețuiască propriului lor divorț. În fundal, cunoaștem alte două personaje, Michel, un fundamentalist religios în devenire și Boaz, un tânăr masiv, pasionat de supraviețuirea simplă, în mijlocul naturii, supraviețuirea ce exclude complicațiile lumii moderne. Poate că cel mai interesant la acest roman e măiestria cu care Amos Oz își pune personajele să-și susțină cauza. Citindu-le argumentele, ai senzația că fiecare în parte deține adevărul, deși adevărurile lor se exclud reciproc. Personajul meu favorit rămâne Ilana, o femeie pasională ce trăiește într-o societate mult prea conformistă. Din păcate, există stângăcii de tehnoredactare și, probabil, de traducere, atât de prezente în colecția de cărți „Cotidianul”.

 

Nota mea: 8

Cărţi şi opinii subiective despre cărţi la: 

CE AM MAI (RE)CITIT ÎN ULTIMA VREME (AUGUST 2009-DECEMBRIE 2012),    

https://ovidiuivancu.wordpress.com/ce-am-mai-citit-in-ultima-vreme/

CE AM MAI (RE)CITIT ÎN ULTIMA VREME (IANUARIE 2013 – …)

https://ovidiuivancu.wordpress.com/ce-am-mai-recitit-in-ultima-vreme-ianuarie-2013/

 
3 comentarii

Posted by pe 19 aprilie 2015 în Uncategorized

 

Etichete: , , , , ,

Dacă un bărbat e suficient de insistent și arată suficient de bine, atunci de ce nu… ?!


Textul face parte dintr-un volum în lucru: Povești cu și despre femei

Câteva dintre textele scrise până acum pot fi citite in revista “Catchy”, la:

http://www.catchy.ro/author/ovidiu-ivancu

gheișa-perfectă– Zău, E., despre oameni care îmbătrânesc s-au scris milioane de pagini!

– Despre cum îmbătrânesc eu, nu s-a scris încă nimic! Poate fi un text sfâșietor!

 

 

*

               Am privit-o lung, neștiind în momentul acela cum ar fi trebuit să reacționez, ce ar fi trebuit să spun. Vorbea serios. Așa cum stătea, cu picioarele arcuite lateral, de la genunchi în jos, ocupând toată abia o mică parte din fotoliul pe care se așezase, semăna cu o pisică. Auzind-o folosind cuvântul „sfâșietor”, aproape că mă așteptam să miaune, să toarcă, să mârâie… Aș fi râs, căci imaginea lui E. transformată în pisică avea în ea ceva duios-comic. Ea, însă, vorbea așa de serios, încât mă temeam să n-o rănesc cumva.

               Nu știu de unde îi venise lui E. ideea aceasta că îmbătrânește și că ar trebui să mă convingă să scriu despre îmbătrânirea ei. Nu avea mai mult de 43 de ani. Ar fi vrut să fie amantă, dar sfârșise prin a fi cerută în căsătorie atât de des, încât, în cele din urmă, acceptase. Credea că, născută în altă parte, ar fi fost gheișa perfectă. Picta peisaje, citea în timpul liber, era capabilă de conversații inteligente și adora ceaiul. Oriunde s-ar fi așezat, avea obiceiul de a-și ține foarte aproape unele de altele picioarele și mâinile. Cuibărită astfel, emana în jur un soi de fragilitate cochetă, care invita la protecție. Pe stradă, silueta ei minionă se pierdea în mulțime. Abia când se așeza devenea imposibil de ignorat. Folosea cu o naturalețe dezarmantă cuvinte mari, precum acel „sfâșietor”, cuvinte care, rostite de ea, își pierdeau din patetism.

               Dacă ar fi s-o cred pe cuvânt, E. începea să îmbătrânească. Îmi scrisese odată, mai demult, un mail care conținea o singură întrebare: „de ce credeți că o femeie de peste patruzeci de ani și-ar înșela soțul?”. De unde era să știu?! Eu doar scriu povești cu și despre femei; aflu povești și le transmit mai departe… Atâta și nimic mai mult. I-am răspuns, totuși, folosind clișeele obișnuite: pentru că vrea să se simtă dorită, pentru a ieși din rutină, pentru că îmbătrânește etc. Mi-a răspuns sec, cu un emoticon ce sugera că râde în hohote. Apoi, m-a dezarmat acel „de ce nu?”, urmat de o scurtă explicație: „dacă un bărbat arată suficient de bine, e suficient de insistent, ei bine, atunci… de ce nu?!”.

               Simțise că îmbătrânește într-o după-amiază de duminică, atunci când una dintre puținele ei prietene îi vorbea despre un bărbat de 50 de ani și ea se surprinsese întrebând: „50 de ani? E tânăr, așa-i?”. Faptul că el, bărbatul de 50, era tânăr însemna, pe cale de consecință, că ea, femeia de 43, era încă și mai tânără. Apoi, a început s-o îngrozească ideea că dorințele ei, în mare, aceleași ca acum douăzeci de ani, vor rămâne prizoniere într-un corp care va începe să poarte semnele trecerii timpului. Dacă pe interior ar fi îmbătrânit în același ritm în care îi îmbătrâneau celulele, n-ar fi fost nicio problemă. Sau măcar dacă ar fi trăit într-o lume în care n-am fi fost sistematic educați să credem că bătrânii sunt condamnați la decență, că ridurile lor trebuie obligatoriu să-i transforme în indivizi „respectabili”, asexuați…

E. își privea din ce în ce mai mult mâinile. Erau ferme, dar încrețiturile pielii, o anume rigiditate, încăpățânarea cu care pielea refuza să rămână perfect întinsă, o înspăimântau… Abia sesizabilele linii verticale ce-i traversau gâtul de fiecare dată când își întorcea capul, sânii care acum lăsau între ei un spațiu ce i se părea pe zi ce trece mai mare, oasele care începeau să doară când se schimba vremea brusc erau toate semne ale unei treceri a corpului către o altă stare. În plus, peste toate astea venea și o anume febrilitate cu care E. nu știa ce să facă. I se părea că mai are atâtea experiențe de trăit și atât de puțin timp în care ar putea să le trăiască… Trăise cu fanteziile ei vreme de zeci de ani, fără ca ele s-o deranjeze. Ba dimpotrivă, se bucura de fanteziile astea cu voluptate, fără să-i treacă prin cap că le-ar putea pune în practică. Acum, însă, le-ar fi vrut trăite pe toate într-o singură zi, dacă s-ar fi putut. Erau momente când respira adânc, de parcă ar fi vrut să își umple plămânii cu tot aerul disponibil în jurul ei, de parcă ar fi vrut să-și oxigeneze creierul atât de puternic, încât el să înceapă să transmită brusc corpului semnalul întineririi.

               Dacă i-ar fi spus soțului ei câte ceva despre toate astea, el ar fi devenit gelos, posesiv, suspicios, nesigur pe el. S-ar fi simțit trădat, înșelat și ar fi avut toate motivele din lume să se simtă așa. Dacă le-ar fi spus copiilor, poate că ei i-ar fi programat ceva ședințe la psiholog, i-ar fi dat să citească volume întregi despre criza vârstei de mijloc. Prietenele ei i-ar fi vorbit, cu o ipocrizie grețoasă, despre ce se cade și ce nu se cade să faci la o anumită vârstă…  Amanților ei ocazionali oricum nu le păsa, ei o voiau pentru cu totul altceva…

E. înțelegea că cei din jurul ei o doreau mereu echilibrată, egală cu sine însăși. Cui i-ar fi fost ușor să accepte că în mintea ei supraviețuiau, suprapuse, mai multe identități, că din diferite colțuri ale minții ei ieșeau la iveală demoni cu voci puternice?! Îi venea uneori să urle, însă n-o făcea niciodată. Ghemuită ca o pisică, pe fața ei nu se putea ghici nimic din senzația de prizonier care-o încerca, nimic din viața dublă, triplă, cvadruplă, cvintuplă pe care trebuia s-o ducă zilnic…

 

*

– Serios, E., crezi c-ar ajuta cu ceva dacă aș scrie despre asta?

– Sigur că da. Aș vrea să știu că nu sunt singura. Sau, și mai bine, să știe și altele ca mine că nu sunt singure…

– Dacă zici tu…

 
Lasă un comentariu

Posted by pe 4 aprilie 2015 în Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Femeia pentru care nu mai există bărbatul potrivit


 

Textul face parte dintr-un volum în lucru: Povești cu și despre femei

Câteva dintre textele scrise până acum pot fi citite in revista “Catchy”, la:

http://www.catchy.ro/author/ovidiu-ivancu

              femeie-frumu În camera ei, totul era în dezordine, într-o stare de răvășire ce rivaliza adesea cu loviturile de stat pe care le dădea constant părul ei blond, incapabil să urmeze reguli, oricât de simple ar fi fost acestea. Când am citit mai târziu undeva că, de fapt, dezordinea nu e altceva decât o altfel de ordine, ale cărei legi ne scapă, m-am gândit instantaneu la cărțile și hainele aruncate alandala prin camera lui Z. Ea se mișca printre ele cu o agilitate pe care și-o pierdea în orice alt spațiu.

                        Z.  era irascibilă… extrem de irascibilă. Trecea de la o stare la alta cu viteza cu care își punea mâinile în șolduri, de fiecare dată când credea că a găsit argumentul suprem cu care să-mi demonstreze indubitabil că nu am dreptate. Obișnuiam să susțin idei pe care tocmai le combătusem vehement, în fața unui alt auditoriu, cu o zi înainte, doar pentru că asta mi se părea atunci și mi se pare și acum forma supremă de divertisment; pe ea, evident, o enerva teribil, mai ales atunci când practicam jocurile astea de rol în public și mai eram și luat în serios. Atunci, vorbea mult, încercând să trateze cu toată seriozitatea de care era în stare subiectele de conversație care pentru mine nu erau decât o farsă. Z. avea o logică alambicată; trebuia să o asculți cu cea mai mare atenție și pentru multă vreme până când începeai să îți dai seama unde vrea să ajungă. Mintea ei lucra în felul acesta: scurtcircuita demonstrația, începea abrupt cu o concluzie care pentru ea era evidentă și, mai apoi, tu, ca ascultător, trebuia să faci efortul supraomenesc de a înțelege, din frânturi, cam cum ajunsese ea acolo unde ajunsese.

               Fusese căsătorită 8 ani după care, trebuind să lucreze undeva în Asia, constatase că, în lipsa ei, fusese pur și simplu înlocuită. A urmat divorțul și încă 8 ani de singurătate. Singurătate relativă, desigur. Z. era mult prea temperamentală pentru a suporta singurătățile. Relațiile ei, însă, nu durau. Se consumau incandescent și se stingeau relativ repede. O enervam frecvent; ridica vocea, strecura câteva înjurături în limba ei natală (ajunsesem să le învăț pe de rost), însă nu-mi aduc aminte ca supărările ei să fi durat foarte mult. În zilele ei bune, devenea ea însăși ludică; vedea că mă plictisește, știa că n-o să-i spun niciodată în față că mă plictisesc și continua să vorbească ore în șir, amuzată, cu un cinism pe care mi l-a mărturisit ceva ani mai târziu, când am plecat, fiecare dintre noi, către Europa. O amuza efortul meu inabil de a da din cap, simulând interesul. Era felul ei de a-și lua revanșa pentru toate situațiile în care o contraziceam în public, folosind exact argumentele pe care ea mi le livrase cu câteva zile înainte, atunci când, evident, eram de cealaltă parte a baricadei, susținând lucruri pe care azi le combăteam.

               Vorbea foarte mult despre soțul ei, cel cu care se întâlnea adesea, la o cafea, de fiecare dată când se aflau în același oraș. Cred că, în afară de tatăl ei, fostul soț era singurul bărbat pe care îl respecta cu adevărat. De când se despărțiseră, nu mai ajunseseră vreodată în același pat, deși ocazii fuseseră destule. Z. și-l dorea mai mult decât pe oricine, dar nu putea suporta gândul ca el să creadă că femeia care îi fusese o vreme soție era acum o femeie pasională. Pentru el, Z. ar fi vrut să rămână femeia care fusese atunci când se despărțiseră; îi ascundea cu grijă aventurile, nu vorbea niciodată cu el despre bărbați așa cum vorbea cu mine. Z. gândea cam așa cum arăta și camera ei, întortocheat, aparent haotic. Îi plăcea să joace încă față de el rolul soției, deși ea se transformase de multă vreme în altceva.               Vorbea despre acei 8 ani ca despre o perioadă la care s-ar fi putut întoarce oricând, dacă ar fi apărut bărbatul potrivit. Cred că se mințea pe ea însăși. Pe Z. cea de acum n-o mai mulțumea statutul de femeie care își așteaptă soțul cu masa pusă, după ce ore în șir se agitase prin bucătărie, purtând șorțulețul acela înflorat pe care încă îl avea și la momentul în care am întâlnit-o. În plus, pentru Z. cea de acum, pur și simplu nu mai exista bărbatul potrivit. Existau bărbați, fiecare potriviți pentru o anume perioadă de timp. Am făcut greșeala de a-i spune toate acestea.

               S-a întâmplat într-o seară, când ea cocheta nostalgic cu ideea de a redeveni, cândva, soția care fusese. I-am spus brutal că nu cred că se mai poate; e dependentă de libertatea ei. Dintre toate formele acceptabile de dependență, cred că asta e cea mai lipsită de speranță. Când ajungi dependent de libertate, nu mai poți face drumul înapoi. Poți să ți-o dorești, căci libertatea se plătește greu, cu momente insuportabile de singurătate, de insomnie, de incertitudine, de nesiguranță… Însă, cine consumă libertate în cantități industriale și pentru o bună bucată de timp, așa cum o făcuse Z., plătește bucuros orice preț. M-a ascultat și m-a dat afară. Mi-a scris, câteva ore mai târziu, un mail din care nu am înțeles nimic. Sau aproape nimic… singurul lucru pe care l-am priceput era că o jignisem. Evident că avea dreptate. Ce altă formă mai mare de jignire poate fi imaginată în afară de aceea de a încerca să ridici cortina și să faci incizii adânci în viitorul cuiva?! Mai ales atunci când, din noroc, incizia nimerește acolo unde doare mai tare?! O făcusem inconștient și arogant. Cu Z. m-am mai întâlnit de atunci de câteva ori. Am evitat amândoi să mai deschidem subiectul.

               Povestea lui Z. și a camerei ei în dezordine se încheie aici. Departe unul de altul, nu ne mai căutăm astăzi, nu ne mai vorbim. Ca toți cetățenii planetei cu acces la internet, ne aflăm la o distanță de un click unul față de altul. E, însă, o distanță care, astăzi cel puțin, nu mai poate fi parcursă…

 
Lasă un comentariu

Posted by pe 20 martie 2015 în Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , ,

 
Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,070 other followers

%d blogeri ca acesta: