RSS

Paulo Coelho, „Manual of the Warrior of Light”, London, Herper Collins Publishers, 2003, 290 de pagini


downloadCartea se vrea a fi una motivațională și cuprinde foarte scurte fragmente de text care descriu lumea interioară a „Războinicului luminii”: cine este el, ce trebuie să facă, cum trebuie să se raporteze la realitatea din jur. De la primele pagini, devine destul de evident că textul e, ca intenție, un amestec infantil de „Arta războiului” (Sun Tzu) și „Principele” lui Machiavelli. Problema e că, dacă un asemenea „războinic al luminii” ar exista, urmând indicațiile cărții, el n-ar fi altceva decât un farseur, o caricatură umană, un amestec straniu, contradictoriu, un personaj deopotrivă infatuat și modest, curajos și laș, egoist și altruist, pacifist și războinic etc. Coelho sesizează lipsa de coerență a textului și o rezolvă pueril, în final, într-o singură propoziție, în care ni se spune că „războinicul luminii” a învățat să trăiască cu propriile lui contradicții. Per ansamblu, o filozofie ieftină, transmisă într-un limbaj simplist. Ca în atâtea alte rânduri, strădania lui Coelho de a părea profund eșuează în ridicol.

Nota mea: 3

Cărţi şi opinii subiective despre cărţi la: 

CE AM MAI (RE)CITIT ÎN ULTIMA VREME (AUGUST 2009-DECEMBRIE 2012),    

https://ovidiuivancu.wordpress.com/ce-am-mai-citit-in-ultima-vreme/

CE AM MAI (RE)CITIT ÎN ULTIMA VREME (IANUARIE 2013 – …)

 
Un comentariu

Posted by pe 16 august 2015 in Uncategorized

 

Etichete: , , , ,

„Un alt fel de Orient Express: de la Roma la Bizanț. O incursiune în imaginarul identitar românesc”


Conferință susținută în februarie 2014, în Tel Aviv, la invitația ICR Tel Aviv

 
Lasă un comentariu

Posted by pe 15 august 2015 in Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

Acasă


(reflecții asupra lui „acasă”, redactate cu ceva ani în urmă, în India)

               imagesNimic nu pare mai artificial, mai lipsit de sens, mai melancolico-patetic, mai fără perspectivă decât o discuţie despre… acasă. Căci, a face vorbire despre acasă înseamnă una din două: fie extindem spaţiul dincolo de limitele noastre subiective şi ne definim casa ca fiind patria, naţiunea sau poporul cărora le aparţinem şi, atunci, dacă nu avem grijă, ajungem direct în fundătura naţionalismului, fie ne retragem în noi înşine şi devenim idilici, amintindu-ne de un acasă atât de personal, încât el nu mai spune nimic celui ce ne ascultă sau ne citeşte, devenind un lamento cu puternic impact emoţional pentru vorbitor, dar plictisitor pentru ascultător. Există a treia cale? Un fel de a vorbi despre acasă fără a aduce în discuţie nici propria ta biografie şi nici concepte politice precum naţiune sau popor?! Există o a treia cale, atât de flexibilă, încât să poată fi înţeleasă în spaţii culturale dintre cele mai diverse, care se situează dincolo de cetăţenii şi nostalgii?! Eu cred că da… Primul pas către a treia cale ar trebui să înceapă cu o dezrădăcinare… Singurul acasă veritabil, transmisibil şi perfect inteligibil, e acela de care devii conştient atunci când eşti departe. Constatam acum câţiva ani că niciodată nu m-am simţit mai ortodox decât într-o catedrală catolică sau într-o moschee evreiască. Aşa se întâmplă şi cu acasă; atâta vreme cât eşti acolo, nu poţi şti niciodată dacă nu cumva esenţa lui acasă ţine mai degrabă de un confort, de o obişnuinţă, de rutina de a te şti înconjurat de lucruri familiare, de spaţii familiare, de oameni ale căror figuri le recunoşti şi caractere pe care ţi se pare că le intuieşti. Abia dezrădăcinarea poate da un răspuns definitiv în privinţa a ceea ce e cu adevărat acasă.

               Pentru generaţii întregi de români, căci România a fost şi rămâne, încă, în esenţa ei, o ţară rurală, spaţiul natal restrâns, sub forma casei părinteşti, sau cel extins, sub forma regiunii istorice căreia aparţinem, acasă a fost, inevitabil, un teritoriu. Bietul Goga, transplantat din Transilvania la Bucureşti, avea să îşi piardă capacitatea de a scrie poezie aşa cum o făcuse înainte. Există o întreagă pleiadă de scriitori pentru care nostalgia spaţiului natal avea să fie subiectul preferat al unor scrieri de maturitate şi bătrâneţe. Cu toată înţelegerea pe care o am pentru ei, trebuie să spun că nu despre acest acasă vreau să vorbesc. El este în integralitate neinteresant, de vreme ce orice fiinţă umană, dotată cu o minimă inteligenţă, e capabilă de nostalgii de acest fel. Mai sunt unii care, pe acelaşi principiu, confundă nostalgia faţă de propria lor tinereţe cu un soi de Vârstă de Aur despre care vorbesc la nesfârşit, cu o amnezie selectivă. Aceştia sunt cei care se gândesc cu o lacrimă, reală sau imaginară, în colţul ochilor, la comunism. Comunismul s-a suprapus propriei lor tinereţi, şi cum nimic nu e mai firesc decât să te gândeşti la propria tinereţe cu emoţie şi regret, ei transferă asupra comunismului nostalgia faţă de momentul în care erau tineri. Nici unii, nici alţii, însă, mi se pare că nu ating substanţa a ceea ce ar trebui să fie acasă.

               Marile dezrădăcinări, fie că au îmbrăcat forma unei simple modificări de domiciliu, sau aceea, mult mai gravă ca tonalitate, a exilului, îmi par a fi cheia problemei. Cu alte cuvinte, după ce înlăturăm pe rând, din preajma noastră, oamenii şi locurile care ne-au marcat, ar trebui să rămână ceva. Acel ceva e acasă. Idei şi senzaţii pure, asociate cu locuri şi oameni, dar nu depinzând de ele, idei şi senzaţii pe care le purtăm cu noi în momentul marii dezrădăcinări şi care vor fi acolo, mascate sau uşor denaturate de propriile noastre evoluţii, de educaţia noastră, pe tot parcursul vieţii. Aşadar, acasă nu e o noţiune statică, un soi de spaţiu în care personajul din Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte se întoarce pentru a se regăsi, cu consecinţe previzibile şi tragice. Dacă trebuie să te întorci undeva în spaţiu sau în timp pentru a te regăsi acasă, atunci procesul acesta e doar de natură personală, fără relevanţă universală, doar un soi de patetism individual în faţa căruia fiecare dintre noi cedează, mai devreme sau mai târziu, pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp. Singurul acasă căruia ii recunosc o valoare universală, care e potent dincolo de graniţa subiectivismului personal, e acela pe care îl purtăm cu noi şi care e vizibil oricând şi oriunde, indiferent dacă ne aflăm la mii de kilometri distanță de spaţiul natal sau la decenii în timp de propria noastră tinereţe.

               Ajungem, aici, la o altă carenţă a majorităţii discursurilor despre acasă.  Noţiunea e asociată unui spaţiu-timp fondator, de cele mai multe ori casa părintească ori oraşul sau satul în care ne-am petrecut copilăria. Ne întoarcem la maturitate în acest spaţiu-timp doar pentru a exclama, asemenea lui Eminescu: astăzi chiar de m-aş întoarce/ A-nţelege nu mai pot/ Unde eşti copilărie/ cu pădurea ta cu tot? Un vid, deci, de netrecut, şi, mai grav, de necomunicat se naşte astfel. Ne aşezăm în colţul casei unde obişnuiam să stăm în copilărie, luăm la pas străzile şi uliţele pe care le băteam cu zeci de ani în urmă şi ne descoperim acasă. Pentru cel care ne priveşte, însă, detaşat, urmărindu-ne în peregrinările noastre, nu suntem altceva decât biete fiinţe umane animate de nostalgii de neînţeles. Şi aici, cercul se închide. Acasă rămâne doar al nostru, încarcerat, egoist şi egolatru, în senzaţii şi amintiri incomunicabile. Dacă am reuşi cumva să-i smulgem esenţa, să-l despovărăm de context, atunci acasă ar deveni ceva fecund, nu doar miros de molii şi experienţe personale, absolut banale pentru toţi ceilalţi. Aşezându-te, bunăoară, în locul exact în care, în urmă cu zeci de ani, obişnuiai să iei masa alături de părinţi, dacă ai putea face ordine în gânduri şi ai încerca să înţelegi de ce, din toate, tocmai această amintire te asaltează la modul visceral, abia atunci acasă ar căpăta sens şi în afara ta. Ar supravieţui nostalgiei şi patetismului şi ,aşa, redus la esenţă, ţi-ai putea purta cu tine acasă-le în lumea largă, vorbind coerent despre el spaniolului de lângă tine, francezului de lângă tine, coreeanului de lângă tine. Sigur, ceva s-ar pierde, aşa cum ceva se pierde de fiecare dată când e exprimat, dar măcar ar şi rămâne ceva, dincolo lacrimi sau nostalgie.

               Însă, cum să te ridici deasupra furtunii de senzaţii care te asaltează odată ce intri în spaţiul lui acasă? De unde să regăseşti forţa ca, aşezat pe locul unde cu decenii în urmă luai masa, copil fiind, să opreşti toate semnalele acestea bulversante din zona senzorialului, pentru a te concentra pe ceva care poate fi transmis, chiar şi în variantă comprimată? Şi mai apoi, te poţi întreba: merită?! Aceasta e adevărata problema aici.

 
Lasă un comentariu

Posted by pe 13 august 2015 in Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

Umberto Eco, „The Prague Cemetery”, Vintage, 2012, 566 de pagini


downloadRomanul oferă o perspectivă istorică asupra finalului agitat de secol XIX. Cu excepția personajului principal, căpitanul Simonini, și a altor detalii care țin de coerența ficțiunii, toate celelalte personaje și episoade semnificative respectă acuratețea istorică. Asistăm la creșterea sentimentului antisemit, la întâlniri cu Dumas, Freud, Garibaldi, Dreyfus, Hugo, la fabricarea de documente false care să legitimeze ura împotriva evreilor. Căpitanul Simonini, un falsificator notoriu, criminal și agent pentru diferite servicii secrete, își reamintește viața într-un jurnal intim; trebuie să facă asta de îndată ce descoperă că are o dublă personalitate. Câteodată, ia înfățișarea unui preot, Dalla Piccola. Jurnalul său ne îngăduie să vedem cum au fost inventate „Protocoalele înțelepților din Sion”, o ficțiune care a circulat la începutul secolului XX, contribuind la creșterea antisemitismului european. Ura față de evrei ne este prezentată în carte cu lux de amănunte, trecându-se în revistă toate argumentele folosite de antisemiți. Cine citește „Cimitirul din Praga” are șansa de a intra în contact cu un anume tip de atmosferă, poate înțelege mai bine mecanismul așa-ziselor conspirații evreiești și, mai ales, modul cum sentimentul antievreiesc a fost deliberat întreținut și conservat chiar și de unii dintre cei mai importanți intelectuali ai epocii. Aglomerarea, totuși, de fapte, personaje, comploturi, crime și servicii secrete face romanul ceva mai greoi decât, poate, ar fi fost necesar.

                                                    Nota mea: 8

Cărţi şi opinii subiective despre cărţi la: 

CE AM MAI (RE)CITIT ÎN ULTIMA VREME (AUGUST 2009-DECEMBRIE 2012),    

https://ovidiuivancu.wordpress.com/ce-am-mai-citit-in-ultima-vreme/

CE AM MAI (RE)CITIT ÎN ULTIMA VREME (IANUARIE 2013 – …)

„People are never so completely and enthusiastically evil as when they act out of religious conviction.”  

„Listening doesn`t mean trying to understand” 

“This led me to think, even then, that if I wanted to sell the story of a conspiracy, I didn`t have to offer the buyer anything original, but simply something he already knew or could have found out more easily in other ways. People only believe what they already know, and this is the beauty of the Universal Form of Conspiracy.” 

“To hate someone, you don`t have  to speak his language.” 

Alte citate la

https://ovidiuivancu.wordpress.com/romanii-despre-romani-si-nu-numai/

 
Lasă un comentariu

Posted by pe 12 august 2015 in Uncategorized

 

Etichete: , , , , , ,

O călătorie în timp


 (textul face parte dintr-un proiect in lucru. Toate celelalte texte pot fi consultate la

http://www.catchy.ro/author/ovidiu-ivancu)

               femeiJe préfère ma chambre et mes rêves…  Asta scrisese, cândva, demult, B. într-un carnețel pe care acum îl descoperise prăfuit, printre lucrurile ei de odinioară. Lucrurile de odinioară, ca și întreaga ei adolescență, păreau a se fi petrecut într-o altă viață. Uitase de carnețel, de ce anume o făcuse să scrie toate astea. Doar acum, când recitește, își dă seama că, de fapt, nu uitase. Se poate, într-adevăr, uita ceva cu adevărat?!

               Numai că, acolo, în camera, în visele și visurile ei se mai născuse ceva și, cu toate că adolescența rămăsese până azi o altă viață, acel ceva se strecurase dintr-o viață în alta și supraviețuise neatins, așa cum neatinse rămân, îndeobște, emoțiile care, la un moment dat, ne îndeamnă să facem cutare sau cutare lucru. Lucrurile în sine, forma lor materială, gesturile, poveștile cu detaliile lor se pot evapora pentru a face loc vacarmului prezent, însă emoția din spate se păstrează neatinsă, dormind undeva, cine știe prin ce cotlon de minte, până când vine momentul trezirii. Acel ceva era tocmai sentimentul distinct că lumea dinafară e mai săracă decât cea de dinăuntru, că oamenii cu sporovăiala lor eternă sunt exasperanți, cu atât mai mult cu cât, în absența lor, B. își putea oferi sieși atât de multe!

               Devenise superstițioasă. Foarte superstițioasă. Era în stare să se întoarcă din drum dacă cineva i-ar fi ieșit în cale cu o găleată goală, se temea că ziua îi va fi ruinată de o pisică neagră care traversa, în goană, strada, prin fața ei, credea că cioburile unei oglinzi sparte îi vor aduce ghinion și își consulta horoscopul cu religiozitate. Era, de altfel, singura formă de religiozitate care-i mai rămăsese. Și acum, ajunsă cu totul întâmplător și pentru scurt timp în camera unde-și petrecuse adolescența, își răsfoia carnetele cu amintiri, jurnalele și însemnările și ce vedea acolo nu era despre ea.  Nu reușea să reconstituie drumul, legătura dintre femeia dintre paginile carnețelelor și cea de zi. Era o ruptură brutală. Cu singura și notabila excepție a acelei propoziții pe care o notase cu roșu, cu majuscule. Acolo, găsea ceva care încă îi mai amintea de ea însăși.

               Stătea în genunchi, pe covor, întorcând paginile și neînțelegând nimic. Acolo, în paginile acelea, nu era nimic despre pisici negre, oglinzi sparte sau horoscop. Acolo era o femeie care visează și pe care nu părea s-o atingă nimic din ceea ce se putea petrece în afara ei. B. era melancolică, tristă, nostalgică. De n-ar fi fost însemnările astea, ea nici măcar n-ar fi știut că existase astfel, că fusese un timp în care, dacă ar fi privit înăuntrul ei ca într-o oglindă, ar fi văzut cu totul și cu totul altceva decât ceea ce vede azi.

               Avea să-mi povestească momentul la mult timp după ce el se petrecuse. Atunci, se întrebase cum anume s-ar putea întoarce; prin ce anume miracol, prin ce act superstițios de magie ar putea recompune, din paginile carnetelor, „creatura” (ea folosise, amuzată, chiar acest cuvânt) care fusese atunci, trezind-o la viață, resuscitând-o cu frenezie, în speranța că nu e prea târziu. Știa destul de bine răspunsul, știa că mersul înainte e starea naturală, posibilă, firească, în vreme ce mersul cu spatele reprezintă o anomalie, un joc, o fantezie, o toană. De altfel, B. experimentase nici mai mult nici mai puțin decât o călătorie în timp. Se văzuse pe ea însăși din afară, se lăsase emoționată de întâlnire, răscolise într-un cufăr cu emoții pe care, apoi, trebuise să-l închidă. Întoarsă în timpul ei, la pisicile negre, la horoscop, la cioburile care aduc ghinion, B. nu înregistrase altceva decât acea imensă surpriză de a se fi văzut așa cum nu crezuse că fusese vreodată.

               I-am  spus că n-ar fi rău să păstreze înregistrări ale ei așa cum e azi, pentru ca, la un moment dat, să se poată întoarce la fiecare dintre vârstele prin care va trece. Pentru ea, n-ar fi fost de mare ajutor. Însă, pentru încă nenăscutul ei copil, ar fi fost un miracol. De fiecare dată când B. nu și-ar fi înțeles fata, ar fi îngrijorat-o retragerile ei din lume, tăcerile ei, actele ei de revoltă, încăpățânarea de a iubi oameni nepotriviți, de a ignora pe deplin și cu bună știință sfaturile izvorâte din „înțelepciunea maternă”, de fiecare dată când se vor întâmpla toate astea și multe altele, ea, femeie și mamă de acum, nu ar fi avut altceva de făcut decât să-și răsfoiască în liniște carnețelele.

               Cel mai probabil, vreun defect straniu de construcție ne face să nu mai fim în legătură cu noi, cei de altădată. Ne imaginăm că am fost întotdeauna așa cum suntem azi, că ne-am născut gata învățați, gata maturizați… Ne enervează că alții, mai tineri ca noi, nu văd exact ceea ce vedem noi, nu privesc cu claritatea cu care nouă ni se pare că privim în jur. B. s-a gândit ceva timp la asta. Știu pentru că, de fiecare dată când era măcinată de vreo idee, de vreun gând, obișnuia să răspundă monosilabic, să aprobe pentru că, astfel, nu mai era obligată să ofere explicații și se putea retrage repede în interiorul ei.

               Un singur lucru aș fi vrut s-o întreb; era exact întrebarea pe care nu i-aș fi putut-o adresa vreodată. Aș fi vrut să știu dacă atunci, acolo, în fața însemnărilor ei din adolescență, plânsese ca în urma unui cortegiu funerar, ca în urma cuiva drag pe care îl conduci pe un ultim drum. Aș fi vrut să fiu acolo pentru a vedea dacă, după ce terminase de citit, se privise în oglindă; și, mai ales, dacă se privise, cum anume o făcuse; cum se uitase la ea însăși, cu ce ochi, cu ce încruntare a sprâncenelor, cu ce grimasă…

 
Lasă un comentariu

Posted by pe 11 august 2015 in Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

Andrei Cornea, „Cuvintelnic fără frontiere”, București, Editura Humanitas, 2013, 207 pagini


downloadAproape toate micro-eseurile cărții vorbesc despre povești ale cuvintelor și cum anume unele dintre ele au sensuri cu totul și cu totul diferite față de ceea ce însemnau inițial. Dincolo de observațiile etimologice și de istorie a ideilor, Andrei Cornea aruncă în luptă și câteva idei-forță. Cartea surprinde prin omogenitate și coerență, prin erudiție dar, mai ales, prin limba română pe care o folosește aici autorul. Plin de ironie, cu un umor subtil, cu talent de povestitor, Andrei Cornea nu e aici un bătrân resentimentar care constată degradarea limbii și o deplânge, ci un bătrân înțelept care mai mereu e preocupat de peisajul mai amplu; el face, aproape în fiecare dintre textele sale, doi pași în spate, încercând să surprindă cât mai mult din tabloul despre care vorbește. Și încă ceva: textul e ușor de parcurs pentru că autorul lui știe să vorbească despre cele mai sofisticate și subtile idei folosind un limbaj elegant, elevat, dar lipsit de întorsăturile alambicate de frază pe care, din păcate, atâția universitari simt nevoia să le folosească.

Nota mea: 9

Cărţi şi opinii subiective despre cărţi la: 

CE AM MAI (RE)CITIT ÎN ULTIMA VREME (AUGUST 2009-DECEMBRIE 2012),    

https://ovidiuivancu.wordpress.com/ce-am-mai-citit-in-ultima-vreme/

CE AM MAI (RE)CITIT ÎN ULTIMA VREME (IANUARIE 2013 – …)

„Eufemismul este, negreșit, un ingredient esențial și de neînlocuit al limbajului. Dar mă gândesc uneori că îl practicăm nu doar abuziv, ci și iresponsabil. Ne lăsăm controlați de el pentru că vrem, cu orice preț, „să igienizăm” răul. Dar uneori răul, ca și bolile, trebuie primit în față, pentru a căpăta anticorpi”. 

„Și totuși, vechea credință că nu există moarte naturală a supraviețuit. Pentru creștini, evrei sau musulmani, sufletul celui ticălos este expediat în Infern, unde suferă un fel de a doua moarte; în schimb, cei nevinovați, care totuși mor, bieții, sunt urcați în Cer, unde sunt răsplătiți cu a doua viață – eternă. Democrația morții, certificabilă aici, este anulată dincolo, unde controlul faptic lipsește” 

„În Grecia, scholé însemna „timp liber”, „recreație”, iar verbul derivat scholázein semnifica „a avea timp liber”, „a nu munci”. Cum a ajuns atunci să însemne tocmai acest cuvânt ceea ce azi e chiar opusul „recreației” – anume „școala”? Răspuns sincer: deoarece între grecii cei vechi și minerii cei noi există o anumită asemănare: și unii, și ceilalți considerau sau consideră că munca și gândirea se exclud iremediabil!” 

„Dar ce nume a căpătat în latina târzie această presupusă, închipuită, dezirabilă revenire la punctul de pornire – a oamenilor, a lucrurilor, a instituțiilor, a lumii? Unul răsunător de tot: revolutio – de la revolvere= „întoarcere înapoi sau împrejur”. Prin urmare: inițial, revoluția nu a fost altceva decât revenire după un ocol, nu a fost decât pretenție de restaurație […]” 

„Orice consecvență e falsă. E falsă consecvența în ordine, e falsă consecvența în dezordine. E falsă consecvența de a demonstra totul, așa cum e falsă și consecvența de a lăsa totul fără demonstrație. E falsă și rea consecvența în a impune, dar nici consecvența în a accepta cu ușurința nu e mai puțin rea. E bună, așadar, calea de mijloc – precum virtutea la Aristotel. O.K. Dar unde să așezi mijlocul, cum să-l obții?” 

„Cum îsi învinge o ființă spaima de un potențial inamic, ori de un inamic prezent, ori de posibilitatea numai a existenței unui inamic, ori de inimiciția însăși a lumii? Cum își învinge o ființă spaima de ea însăși, atunci când se știe, în sinea ei adâncă, mizerabilă, mizerabil de slabă și de vulnerabilă? Simplu: „se dă în spectacol” cât de mult o țin puterile și, prin cât mai mult vacarm și culoare, vrea să lase să se creadă că e o încarnare a forței, potenței, virilității, invincibilității.” 

„Și, în general: dacă ți-e frică de oameni, de lume, de viață, de femei, de moarte, de viitor, de frica însăși și dacă te simți neapărat, bicisnic, slab, atunci zbiară […]; compune-ți o mască teribilă […]. Aruncă uitături sumbre în jur […]. Scrâșnește din dinți cât te țin măselele, sau finanțele, sau toate alarmele din dotare, la presupusul adversar; cârâie, zbiară, înfoaie-ți coada, zbârlește-ți ostentativ mustățile – tehnica e universal valabilă, de la motani la senatori” 

Alte citate la

https://ovidiuivancu.wordpress.com/romanii-despre-romani-si-nu-numai/

 
2 comentarii

Posted by pe 7 august 2015 in Uncategorized

 

Etichete: , , , , , ,

Chuck Palahniuk, „Damned”, London, Vintage Books, 2012, 249 de pagini


downloadCine e obișnuit cu Palahniuk din „Fight Club”, „Survivor” sau „Diary” nu-și poate înfrânge ușoara stare de iritare lecturând acest roman. Aici, Palahniuk se lasă pradă unui delir narativ submediocru; scrie ca un începător, e incapabil să genereze tensiune, nu știe ce să facă cu propriile personaje; e, de la prima și până la ultima pagină, stupefiant și deprimant să vezi cum geniul unui scriitor poate să dispară fără urmă. Personajul principal e o adolescentă de 13 ani, Maddison Spencer, fiica foarte bogată a unei familii de actori. Ea moare, strangulată în urma unui joc stupid și ajunge în iad. Acolo, cucerește Iadul pas cu pas, își face prieteni, îi smulge lui Hitler mustața, îl învinge pe Baal și lucrează ca operator la o linie de telemarketing. În cele din urmă, Maddison află că nu e altceva decât un personaj într-un scenariu scris de Satana. Romanul se încheie cu momentul în care Maddison și noii ei prieteni coboară din  nou în lumea celor vii, în noaptea de Halloween. „Damned” este unul dintre cele mai proaste romane pe care le-am citit în ultimul an.

Nota mea: 2

 

Cărţi şi opinii subiective despre cărţi la: 

CE AM MAI (RE)CITIT ÎN ULTIMA VREME (AUGUST 2009-DECEMBRIE 2012),    

https://ovidiuivancu.wordpress.com/ce-am-mai-citit-in-ultima-vreme/

CE AM MAI (RE)CITIT ÎN ULTIMA VREME (IANUARIE 2013 – …)

 
Lasă un comentariu

Posted by pe 6 august 2015 in Uncategorized

 

Etichete: , , , , , ,

 
Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 1,079 de alți urmăritori

%d blogeri ca acesta: