RSS

Roboții și literatura


text publicat in revista „Viata Romaneasca”, nr. 1/2016

http://www.viataromaneasca.eu/articole/61_exerci-ii-de-luciditate/2330_robotii-si-literatura.html

              au-robotii-emotii-18330055Că poveștile bune pot fi stricate dacă sunt spuse prost și viceversa e deja un truism. Nu poveștile mari creează capodopere, ci, mai degrabă, invers. Totuși, neexplicitate, consecințele acestui  tip de enunț pot fi de-a dreptul paradoxale. Căci, dacă totul se reduce, în definitiv, la scriitură, la modul particular în care un scriitor sau altul articulează universuri narative, la stil, adică, n-am putea gândi că, în viitor, mașini sofisticate, cunoscătoare într-ale gramaticii și regulilor scrisului, pot crea capodopere de unele singure? Dacă literatura e, înainte de toate, arta scrisului și abia apoi arta de a spune povești interesante, nu ne-am putea trezi într-una dintre situațiile descrise de Asimov, într-una dintre povestirile lui? Acolo, un robot se transformă în scriitor. Deși, primele lui texte sunt nereușite, robotul progresează vizibil, odată ce înțelege regulile intrigii, ale gramaticii, ale suspansului. Întrebare e, deci, ce anume e „uman” în actul de a scrie literatură, ce anume face ca literatura să fie și să rămână un produs al speciei noastre, pe care nu-l poate face, la nivel înalt, nicio mașinărie?! Care anume e diferența între un utilaj sofisticat produs de un robot industrial și o capodoperă literară?! Diferența nu stă, firește, în gradul de complexitate, ci într-un „ceva” care poartă atât de adânc în sine atributul umanității, încât nu există șansa ca acest atribut să poată fi substituit de lumea mașinilor. Ce este acel „ceva”?! Nu poate fi memoria, căci, aici, specia noastră se află într-un clar dezavantaj. Nu poate fi inteligența, din același motiv. Nu pot fi nici capacitatea de analiză, de anticipare, de rezolvare optimă a unor probleme previzibile. În toate aceste domenii, creațiile (mașinile) și-au depășit cu mult creatorii (oamenii). În fine, dacă „ceva”-ul există, avem vreo certitudine că așa vor sta lucrurile și într-un viitor predictibil?!

               Mai întâi, e bine de spus că problema literaturii scrise de mașini nu mai e demult o simplă problemă teoretică. Profesorul Philip M. Parker, de la Universitatea din Fontainebleau, Franța, a dezvoltat un soft capabil să scrie o carte, pe subiecte bine definite, în aproximativ 20 de minute. Multe dintre cărțile scrise astfel se vând deja pe Amazon. Sistemul, „hrănit” cu date relevante, a căror complexitate depășește capacitatea de stocare a minții umane, evită plagiatul. El creează, deci, lucrări originale. E adevărat, vorbim despre cărți tehnice, despre dicționare și nu despre ficțiune. Ideea, însă, de a externaliza (în afara speciei noastre) produsul artistic numit literatură, există, nu e nouă și nici lipsită de rezultate și pași concreți.

               Revenind, ce poate face scriitorul atât de bine, încât el să devină indispensabil pentru actul creației literare?! Păi, să vedem. În primul rând, observă și contemplă. În vreme ce mașinile sunt „hrănite” cu date, adică au un anume mod de a percepe lumea, artistul o înțelege dincolo de alcătuirile ei raționale. El aparține unei specii care acomodează cu lejeritate paradoxurile, non-sensurile. Adică tot ceea ce pentru mașină e dificultate insurmontabilă sau imperioasă nevoie de sens, devine pentru artist pretext pentru creație. Unde mașina caută logică și coerență, artistul acceptă că incoerența și lipsa de logică sunt elemente cu care și nu împotriva cărora lucrează. A observa înseamnă pentru scriitor tocmai a distruge sensuri predefinite, a instaura noi ordini, a învesti realitatea cu o altă semnificație. Utopiile-distopiile lui Coetzee („Copilăria lui Iisus”), trauma memoriei sau a lipsei de memorie istorică, la Kundera („Cartea râsului și a uitării”), incursiunea în mintea unui personaj istoric ce ajunge să-și împrumute vocea unui scriitor precum Peter Ackroyd („Ultimul testament al lui Oscar Wilde”), toate acestea sunt elemente imposibil de redus la simpli algoritmi. Observația înseamnă pentru un scriitor o stare de alertă la care participă dincolo de rațional, o stare de alertă la care participă cu nervii săi, cu experiența lui subiectivă, de netransmis, de netranspus în vreo ecuație, oricare ar fi ea.

               Apoi, observația și contemplarea, împreună, duc la empatie. Uitându-se în jurul său cu ochii celui care participă la realitate emoțional, nu doar rațional, scriitorul își dezvoltă o capacitate de a comunica semenilor săi dincolo de funcțiunea primă a limbajului. El cultiva ironia și jocurile de cuvinte, intertextualitatea și simbolul, reușind un tip de comunicare emoțională. El împarte cu semenii cărora li se adresează un tip de memorie colectivă imposibil de reprodus artificial. Nici măcar roboții lui Asimov nu par a fi capabili să înțeleagă și să participe la acest tip de memorie colectivă. Ei nu pot empatiza decât algoritmic, sec, asemenea lui Data, personajul fictiv din „Star Trek”.

               Există, totuși, o altă constantă a ecuației care ar putea schimba fundamental datele problemei. S-au făcut deja experimente  în care cititorii erau rugați să recunoască textul literar produs artificial și pe cel scris de un om în carne și oase. Rezultatele au arătat că mulți dintre participanți n-au putut opera o asemenea distincție. Poate că nici scriitorii participanți la un asemenea experiment nu erau suficient de creativi, încât să surclaseze programul informatic. Nu cred,  însă, că asta e esențial. Mai degrabă, un astfel de experiment este pretextul unei alte întrebări: ce ne facem dacă, în viitor, omul va suferi o mutație spectaculoasă tocmai la nivelul empatiei, observației și contemplării? Ce ne facem dacă el își pierde sau își estompează tocmai ceea ce l-ar diferenția de inteligența artificială? Atunci, „organul” care l-ar face să aprecieze o capodoperă literară în dauna unei creații artificiale dispărând, nu va mai simți diferențele subtile între capodopere și simple manufacturi literare. Este, desigur, riscant să operez cu noțiunea de „cititor”, de vreme ce vorbim aici de o categorie eterogenă. Oricât de eterogenă ar fi categoria, însă, cititorul e, înainte de toate, produs social. Dacă mutațiile de care vorbesc se vor petrece la nivel social, atunci tot eșafodajul teoretic și speculativ dezvoltat în primele paragrafe ale acestui text se prăbușește asemenea unui castel din cărți de joc.

               Sensibilitatea artistică, fiind un construct cultural și nu o realitate biologică, precum rinichii sau plămânii, este nu numai flexibilă, ci și volatilă. Ca orice construct cultural, ea nu are o formă definitivă și existența ei, spre deosebire de realitățile biologice, nu este imperios necesară pentru funcționarea individului. Dacă pe scara evoluției biologice, putem prevedea cu acuratețe că, bunăoară, inima sau ochiul vor continua o vreme îndelungată să fie organe vitale pentru specia noastră, în ceea ce privește sensibilitatea artistică, ea e… dispensabilă. Neîntreținută, necultivată, se poate altera, transforma, deforma…  Pe parcursul câtorva generații, sub presiunea unui anume tip de model social, reflectat de școală și de valorile cultivate de familie, „cererea”, nevoia interioară de a citi un text de calitate, o capodoperă, pot să dispară. Cu alte cuvinte, dacă devenim o societate robotizată, nu e greu de presupus că vom consumă literatură produsă de roboți. Poate că omul bionic, care nu mai e demult o fantezie SF, devenind astăzi o realitate în carne, oase și… aliaje metalice, va avea drame bionice, vise și visuri bionice, empatie bionică, sensibilitate artistică bionică.     E de neevitat, în acest punct al discuției, analogia cu bizara întrebare care e, în același timp, și titlul unei cărți, publicate în 1968 de Philip K. Dick: „Visează androizii oi electrice?”. Într-un viitor post-apocalitic, după un devastator război nuclear, animalele sunt pe cale de dispariție (toate), lumea fiind populată de oameni care trăiesc cu nostalgia lucrurilor naturale. Există animale de casă artificiale, însă e prezentă nostalgia după cele naturale, acum devenite rare și scumpe. Cartea stă la baza filmului „Blade Runner” (1982). Acum aproape de o jumătate de secol, deci, Philip K. Dick are formidabila intuiție de a se întreba dacă nu cumva ceea ce ține de umanitate, anume empatia, se află sub presiunea timpurilor și a tehnologiei?! Desigur, ecranizarea ratează cu grație această dilemă, prezentă în carte, inexistentă în film.

               Așadar, în termenii atât de cunoscuți ai neoliberalismului, se va produce literatură de calitate atâta vreme cât va exista o anume cerere pentru ea. Dacă nevoia noastră de a simți, de a observa, de a contempla se va robotiza, atunci nimic nu pare mai plauzibil decât să ne imaginăm că literatura poate fi, foarte sau chiar mai bine scrisă de softuri, de programe informatice. E greu de crezut că lumea secolului XXI, așa cum arată astăzi, va mai permite apariția figurilor solitare de scriitori geniali care vor scrie pentru sertar o întreagă viață. Modelul uman care a permis apariția lui Kafka sau Pessoa (cu toți heteronimii lui), ca să mă refer doar la două dintre nume, pare a fi pe cale de dispariție. Capodoperele care se află deja în patrimoniul cultural al umanității nu vor avea nici ele o soartă mai bună în cazul în care tipul de sensibilitate artistică ce le face citibile, ce le dă sens, dispare sau se transformă. Dacă androizii visează oi electrice și omul bionic visează bionic, atunci nu e decât o chestiune de timp până când produsele artistice vor intra masiv în faza lor de… manufactură.

 
Lasă un comentariu

Posted by pe 11 februarie 2016 in Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Nu era frumoasă


(textul face parte dintr-un proiect in lucru. Toate celelalte texte pot fi consultate la

http://www.catchy.ro/author/ovidiu-ivancu)

              femeie-tunsa-scurt1 Nu era frumoasă. Nu știu pe nimeni care să fi putut spune despre ea că era frumoasă. Sigur, trec peste clișeul frumuseții care stă în ochii privitorului. Cert e că, rugându-i pe bărbații care se îndrăgostiseră de ea să o caracterizeze în câteva cuvinte, niciunul n-ar fi folosit „frumoasă”. Cumva, într-un mod cu totul și cu totul inexplicabil, atrăgea atenția abia atunci când începea să vorbească. Nu c-ar fi spus lucruri interesante sau pline de substanță, însă era în ea o curiozitate naivă, nevinovată, dacă nu sinceră, măcar veridică.

               De o vreme, constatasem în conversațiile mele cu diverse femei că există câteva tipuri de interlocutori. Există, bunăoară, femeia care te ascultă aparent atent, dar în care poți vedea nerăbdarea cu care așteaptă să înceapă a vorbi ea însăși. Când ascultă, femeia asta e ca o felină la pândă; orice mic indiciu că ai terminat ce ai de spus, e folosit pentru ca ea să preia conversația, s-o ducă în direcția dorită, acolo unde se simte confortabil. Mai sunt și femei care ascultă încercând să facă permanent conexiuni între ce spui și propriile lor experiențe de viață. Dacă le vorbești, spre exemplu, de scena luptei între Leonardo di Caprio și urs, în „The Revenant”, își vor aduce aminte de nu știu ce vacanță petrecută la munte, unde, într-o seară, au zărit în pădure silueta vreunui lup înfricoșător. Altele au agenda lor proprie. Ele își propun să spună un lucru și îl spun, indiferent de firul logic al conversației, indiferent de subiectul ei. Poți discuta despre încălzirea globală, vor găsi metoda și artificiul retoric de a-ți vorbi despre cartea pe care-o citesc, presupunând că asta și-au propus să zică. În fine, partenera mea favorită de dialog este aceea care nici măcar nu mimează vreun interes anume pentru ce aude. Te lasă să vorbești din politețe, în vreme ce mintea ei umblă aiurea, prin teritorii nici măcar vag înrudite cu ceea ce spui tu în momentul acela.

               Probabil că și în lumea bărbaților se întâmplă același lucru. Ea, însă, nu mă interesează, de vreme ce-i aparțin și, prin simplul fapt că-i aparțin, mi se pare a fi destul de prozaică și lipsită de interes, așa cum prozaice și lipsite de interes devin, îndeobște, lucrurile cu care suntem intim familiarizați, familiarizați până la identificare.

E. găsise metoda de a evada definitiv din granițele oricărei tipologii. Ironia ei este redutabilă, cu atât mai mult cu cât pornește mai mereu de la auto-ironie. Modul dezarmant în care refuză să se ia în serios este, de altfel, arma ei secretă. Ea-l enervase și pe cel  ce devenise acum fostul ei soț. Nu de la bun început… Ba, chiar dimpotrivă. La început, găsise felul ăsta al ei de a fi extrem de atrăgător. Până când descoperise că E. era o femeie cu care nu te puteai certa în sensul clasic al cuvântului. Dacă țipai, se retrăgea ostentativ în ea însăși. Or, el, înnebunit de gândul acestor retrageri pe care nu le putea controla, pe care nu le putea înțelege, își pierdea calmul și încerca, cu oarecare disperare, să provoace reacții. Cu cât, însă, făcea mai multe în acest sens, cu atât ea se îndepărta mai mult, neoferindu-i nici explicații, nici contraargumente, ci doar retrageri, tăceri și ironii succesive.

E. este asemenea unei cutiuțe artizanale care se deschide numai după ce ai executat o serie de mișcări sofisticate, deloc bruște, într-o anume succesiune. Am văzut odată, în drum spre Oradea, un bărbat care încerca să deschidă o astfel de cutie, vândută pe marginea drumului. Exasperat că nu știe ce anume mecanisme să acționeze și în ce ordine, bărbatul a încercat s-o forțeze, sfârșind prin a lovi cu pumnul cutia care, evident, refuza să se deschidă. Când am auzit că E. divorțase, aceasta e prima imagine care mi-a venit în minte. De la înălțimea celor aproape 178 de centimetri pe care îi avea, cu părul ei scurt, tuns băiețește, aerul dezinvolt al omului ușor abordabil, care comunică și se poate integra oriunde. Ca să pătrunzi, însă, dincolo de bariere, era nevoie de o infinită răbdare.

               E greu să ți-o imaginezi pe E. îndrăgostită. Poate că nici nu fusese vreodată, cine poate ști?! E greu să ți-o imaginezi caldă… Câteodată, mă întreb dacă știe să plângă. Ochii ei limpezi, fermi, adesea glaciali, îi descurajează pe toți aceia care și-ar dori să și-i imagineze umezi. Până și corpul ei, acoperit cu haine ușoare, fie vară, fie iarnă, are ceva ironic în el. Prin textura hainelor i se pot ghici formele, însă ele nu par a semăna cu nimic cunoscut. Nu formele în sine îți dau o astfel de senzație. Când E. rămâne nemișcată, nu vezi altceva decât un corp de femeie tânără, piele ușor arămie, bine întinsă, fără cute, fără riduri. Proporția dintre bust și solduri e plăcută, cu brațele întinse și picioarele ușor desfăcute ar putea fi încadrată de un cerc și un pătrat, asemenea Omului Vitruvian. Când, însă,  același corp se află în mișcare, când formele devin dinamice, rezultatul e surprinzător. Nu are nici fragilitate și grație feminină, nici rigiditate și masivitate masculină. Se găsește cumva la intersecția celor două grații.

               Bărbații ei încep prin a crede că au dobândit un trofeu și sfârșesc prin a intui că e posibil ca ei înșiși să fi fost trofee. E. nu e niciodată singură. Apare mereu la brațul unor bărbați atât de diverși, încât asta sporește confuzia generală. Acum o privesc dansând într-o încăpere mică, pe niște acorduri care aproape că nu se mai aud de la atâta fum de țigară. Corpul ei îmi amintește obsesiv de cutia artizanală care se deschidea atât de greu. Dacă ar exista ceva suflet în cutia aia de lemn, nu cumva și-ar dori să găsească pe cineva care s-o poată deschide, care să aibă suficientă răbdare să exploreze, să atingă cu degetele marginile lemnului, încercând să intuiască prima mișcare, apoi a doua, a treia… ?!

 
Lasă un comentariu

Posted by pe 16 ianuarie 2016 in Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Martin Page, „Libelula”, București, Editura Humanitas, 2005, 203 pagini


 

62310maximUn text bizar, un amestec de absurd, paradoxal, ironic, cinic… Personajul, principal, Fio Regale, este o tânără ai cărei părinți avuseseră serioase probleme cu legea și care hotărăște să-și câștige existența șantajând oameni pe care nu-i cunoaște. Pornind de la premisa că fiecare are ceva de ascuns, ea trimite scrisori de șantaj la întâmplare și își așteaptă recompensa pe o bancă în parc. Pentru a nu atrage atenția, pretinde că pictează. Una dintre victimele ei, un mare critic de artă, îi descoperă trucul și rămâne fascinat de picturile ei. De aici începe nebunia. Criticul de artă răspândește vestea genialității ei iar la moartea acestuia, Fio ajunge o adevărată vedetă. Picturile ei stârnesc pasiuni și polemici, deși nimeni nu le văzuse. În final, Fio se sinucide. Cartea poate fi citită în cheia unei devastatoare critici a artei moderne și a societății contemporane în general. Uneori, însă, Martin Page exagerează cu absurdul, introducându-l, bulversant, în țesătura narativă pentru ca, după numai o frază sau două, să dispară.

Nota mea: 8

 

 

Cărţi şi opinii subiective despre cărţi la: 

CE AM MAI (RE)CITIT ÎN ULTIMA VREME (AUGUST 2009-DECEMBRIE 2012),    

https://ovidiuivancu.wordpress.com/ce-am-mai-citit-in-ultima-vreme/

CE AM MAI (RE)CITIT ÎN ULTIMA VREME (IANUARIE 2013 – …

https://ovidiuivancu.wordpress.com/ce-am-mai-re-citit-in-ultima-vreme-2016/

„[…] există oamenii care nu trăiesc cu-adevărat, trebuie să moară ca să-și dea seama că n-au trăit” 

„Există trei atitudini posibile în fața descoperirii imoralității oamenilor: lamentația și disperarea; cinismul și mizantropia; în sfârșit […] pragmatismul” 

„Societatea e destul de bine alcătuită pentru oamenii care au deja totul.” 

„O stea nu strălucește, arde. E o realitate fizică pe care toată lumea o uită” 

„Celebritățile sfârșesc prin a semăna cu fotografiile lor din revistele ilustrate.” 

„Pentru a da impresia că e inteligent, vorbea de rău prostia.” 

Alte citate la

https://ovidiuivancu.wordpress.com/romanii-despre-romani-si-nu-numai/

 
Lasă un comentariu

Posted by pe 5 ianuarie 2016 in Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , ,

Motivul pentru care se întoarce în paturile lor, în brațele lor


(textul face parte dintr-un proiect in lucru. Toate celelalte texte pot fi consultate la

http://www.catchy.ro/author/ovidiu-ivancu)

femeie6F. nu reține din poveștile ei de dragoste prezente decât finalurile. Memoria ei se comportă asemenea ochiului agresat mereu de ultima imagine, atât de agresat, încât toate imaginile de dinainte dispar ca prin farmec, oricât de plăcute și frumoase sunt. Dacă, însă, trece suficient de mult timp, bărbatul care-i provocase suferință se transformă într-o amintire plăcută, la care se raportează nostalgică. Devine, de multe ori, crudă cu cei care-i rămân aproape pentru simplul motiv că sunt acolo, disponibili, prezenți. Din cauza felului ei de a fi, are tendința de a idealiza oamenii care-i sunt departe, oricât de mult ar fi rănit-o la un moment dat sau altul în trecut. Simplul fapt că ei nu mai sunt acolo, lângă ea, e suficient pentru o metamorfoză radicală.  Este și motivul pentru care, cu o oarecare regularitate, se întoarce în paturile lor, în brațele lor.

               Bărbații care rămân, care își doresc să se trezească alături de ea în fiecare dimineață, au surpriza de a găsi acolo, în pat, umbre ale bărbaților de altădată. Plătesc pentru greșelile lor, pentru mitocănia lor, pe când ceilalți, adevărații responsabili, se pot bucura în continuare de prezența ei, atunci când vreun context favorabil îi aduce aproape. Pentru absenții din viața ei, F. este capabilă de acte de extremă toleranță, le iartă orice, uită orice. Se întoarce la ei cu o candoare pe care nu este dispusă să o reverse și asupra celor care au încăpățânarea de a rămâne.  Celor ce rămân, nu le iartă nimic. Simpla lor prezență ajunge să i se pară, câteodată, agasantă fără vreun motiv anume.

               Îmi povestise odată că se ridicase din patul unui bărbat care-o iubea, se îmbrăcase și plecase în mai puțin de cinci minute, fără a spune un cuvânt, doar pentru că îl simțise pe omul de lângă ea lipsit de onestitate. Îl privise doar, o singură dată, scurt, și fusese suficient. Nu contaseră lucrurile prin care trecuseră amândoi, nu contase nici măcar că el se încăpățâna să-i fie alături, indiferent de stările prin care F. trecea. La câteva zile după, împărțea o cameră de hotel cu un altul, doar pentru a retrăi o poveste de dragoste care se consumase undeva demult, în adolescența amândurora. Fusese o retrăire incandescentă, fizică, pentru care rămăsese recunoscătoare. Ar fi repetat-o oricând, deși, la vremea când bărbatul acela era,  nu ca azi, o absență, ci parte din viața ei, o rănise îngrozitor. Acolo, în camera aceea de hotel, ea știa că se află în siguranță. Erau doar câteva ore, deloc suficiente pentru ca bărbatul să o poată dezamăgi, însă mai mult decât suficiente pentru a arde amândoi la intensități maxime.

               Îmi e greu să spun cum gândește F. cu adevărat. Cu ea, cred că e nevoie de infinite doze de răbdare. Numai că, acela care și-o pierde, fie și pentru un timp scurt, trebuie să refacă drumul de la capăt. F. se închide în sine, recheamă trecutul, care, în comparație cu prezentul, ajunge să i se pară minunat. Prinsă la mijloc, între bărbații de altădată, pe care-i iubește sporadic și pasional, și bărbații prezenți, cu ale căror imperfecțiuni e intransigentă, ea riscă mereu să nu-și poată trăi prezentul.

               Pentru că trăiește într-o lume în care oricine se poate compara cu oricine, F. își imaginează că așa trebuie să funcționeze și mintea bărbaților de lângă  ea. Orice remarcă nevinovată, orice cuvânt spus într-un moment nepotrivit trezesc în ea un spirit de competiție. Simte că cel care-i vorbește o compară cu alte femei din trecutul lui, exact la fel cum procedează și ea. E suficient să-i spui că ai o zi mai proastă pentru ca, în mintea ei, să se nască ideea că o compari cu alte zile mai bune, trăite alături de altcineva. E de ajuns să-i spui că nu crezi în Moș Crăciun pentru ca ea să-ți replice că te poți întoarce la femeia alături de care credeai în Moș Crăciun. Pentru că trăiește cu obsesia reconstruirii, retrăirii propriului trecut, F. ajunge să-și închipuie că nu există un alt mod de a trăi decât acela suspendat între un prezent dezamăgitor și un trecut care, periodic, te recheamă la el.

               Asemenea personajelor din filmele SF, F. e prinsă într-o buclă temporală. Aleargă dinspre prezent înspre trecut și, apoi, invers, cu o febrilitate care-o obosește, căutând ceva. Am vorbit cândva cu unul dintre bărbații prezentului ei tocmai despre asta. Mi-a spus atunci că bucuria de-a o vedea dormind sau trezindu-se târziu dimineața, de-a o vedea citind sau tresărind în somn, de-a o simți întorcându-se, în pat, de pe-o parte pe alta, de-a o vedea ieșind de la duș, înfășurată în prosoape imense, colorate, era aproape indescriptibilă. Fără demonii trecutului ei, F. nu mai era femeia în stare permanentă de veghe, alertă, gata să devină cinică doar pentru a se proteja. În vreme ce amanții ei, fără excepție fantome ale trecutului ei erotic, o preferau invulnerabilă, pentru că asta era starea în care și-o doreau în camerele lor de hotel, bărbații prezentului ei o doreau umană, fără infinite strategii de protecție personală, fără platoșă, fără disimulări.

               Ce-și dorește F. rămâne, însă, o enigmă. În intimitatea ei fizică se pătrunde mai ușor decât în mintea, în gândurile ei. Fericiții bărbați ai trecutului îi înlăturau hainele și-o ajutau, mai apoi, să se îmbrace; nefericiții bărbați ai prezentului dădeau ocol minții ei, încercând să înțeleagă, să construiască, să vindece. Primii se bucurau c-o părăsiseră pentru că, astfel, o puteau avea fără complicații. Cei din urmă, angajați în bătălii crunte cu trecutul ei, ar fi făcut orice pentru a nu se vedea părăsiți. În această competiție profund nedreaptă, primii câștigau invariabil prin propria lor absență.

 

 

 
Lasă un comentariu

Posted by pe 2 ianuarie 2016 in Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

Stephen W. Hawking, „Scurtă istorie a timpului”, București, Editura Humanitas, 2015, 212 pagini


scurta-istorie-a-timpului_1_fullsizePuține cărți de popularizare a științei s-au bucurat de succesul acesteia. Textul face o incursiune prin fizica teoretică și experimentală, de la geometria euclidiană și până la fizica cuantică și teoria găurilor negre. Deși efortul lui Hawking de a explica totul pe înțelesul unui cititor vag familiarizat cu știința este notabil, explicațiile sale nu pot fi pe deplin înțelese fără noțiuni teoretice din domeniul științei. Cu toate acestea, textul oferă o perspectivă asupra teoriilor despre nașterea și moartea Universului, despre timp, spațiu și singularități. Tonul e unul dezinvolt, autoritar, atunci când e cazul. Hawking își admite erorile, nuanțează permanent acolo unde se află în dezacord cu propriile sale teorii din tinerețe. De departe, cele mai interesante pagini sunt cele despre Big Bang și găurile negre. Problema existenței lui Dumnezeu, deși amintită, e tratată cu o oarecare… lejeritate. O lectură utilă, deschizătoare de orizonturi, fascinantă, chiar și numai pentru a conștientiza saltul pe care l-a făcut știința și omul de știință, de la Ptolemeu la Hawking.

Nota mea: 9

Cărţi şi opinii subiective despre cărţi la: 

CE AM MAI (RE)CITIT ÎN ULTIMA VREME (AUGUST 2009-DECEMBRIE 2012),    

https://ovidiuivancu.wordpress.com/ce-am-mai-citit-in-ultima-vreme/

CE AM MAI (RE)CITIT ÎN ULTIMA VREME (IANUARIE 2013 – …

„[…] nu cunoaștem ce se întâmplă la momente îndepărtate în orizont; lumina pe care o vedem de la galaxiile îndepărtate le-a părăsit acum milioane de ani și în cazul obiectelor celor mai îndepărtate pe care  le vedem, lumina le-a părăsit acum circa opt miliarde de ani. Așadar, când privim universul, îl vedem așa cum a fost în trecut”. 

„Să considerăm o pereche de gemeni. Să presupunem că unul dintre gemeni se duce să trăiască pe vârful unui munte, iar celălalt locuiește la malul mării. Primul va îmbătrâni mai repede decât al doilea. Astfel, dacă se întâlnesc, unul va fi mai în vârstă decât celălalt. În acest caz, diferența de vârstă va fi foarte mică, dar ea ar fi mult mai mare dacă unul dintre gemeni pleacă într-o călătorie lungă cu o navă spațială care se deplasează cu o viteză apropiată de viteza luminii. Atunci când se întoarce, el ar fi mult mai tânăr decât cel care a rămas pe pământ. Acesta se numește paradoxul gemenilor, dar el este un paradox numai dacă se consideră că timpul este absolut. În teoria relativității, nu există timp absolut unic, dar în schimb fiecare individ are propria sa măsură a timpului care depinde de locul către care se deplasează și de modul în care se deplasează”.

„John Michell, un membru în consiliul unui Colegiu din Cambridge, a scris […], în 1783, o lucrare în revista Philosophical Transactions a Societății Regale din Londra, în care a arătat că o stea care este suficient de masivă și compactă ar avea un câmp gravitațional atât de puternic încât lumina nu poate ieși: orice lumină emisă de suprafața stelei ar fi atrasă înapoi de atracția gravitațională a stelei înainte de a putea ajunge foarte departe. Michell sugera că ar putea exista multe stele ca aceasta. Deși nu le-am putea vedea, pentru că lumina lor nu ar ajunge la noi, totuși am putea să simțim atracția lor gravitațională. Aceste obiecte sunt numite acum găurii negre pentru că asta sunt: goluri negre în spațiu”. 

Alte citate la

https://ovidiuivancu.wordpress.com/romanii-despre-romani-si-nu-numai/

 
Lasă un comentariu

Posted by pe 1 ianuarie 2016 in Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , ,

„Femeia de duminică”, Carlo Fruttero, Franco Lucentini, București, Editura Univers, 2008, 384 de pagini


carlo-fruttero-franco-lucentini-femeia-de-duminica-4520-172x286După primele 10-15 pagini, cartea începe să devină enervantă. Un roman polițist despre comisarul Santamaria și încercările lui de a descoperi cine l-a asasinat pe arhitectul Garrone, „Femeia de duminică”  se vrea și o frescă a societății torineze din anii `70 ai secolului trecut. Autorii aglomerează pe sute de pagini personaje și povești care, în final, se vor bucăți ale unui mare puzzle. Atâta doar că personajele sunt monotone, dialogurile stângace, încercările de definire a profilurile psihologice, puerile. E nevoie de zeci de pagini de detalii inutile pentru a ajunge la concluzii irelevante, suspansul lipsește cu desăvârșire și, desigur, fiind vorba despre o carte publicată în „Colecțiile Cotidianul”, cuvintele sunt despărțite și ortografiate anapoda la tot pasul. Pasajele care se presupune că ar fi trebuit să fie ironice sau amuzante sunt fie prost traduse, fie lipsite de orice farmec. Povestea de dragoste între comisar  și Anna Carla e și ea ratată cu grație. Pe scurt, „Femeia de duminică” e un roman de duminică, o duminică monotonă și plictisitoare.

Nota mea: 3

Cărţi şi opinii subiective despre cărţi la: 

CE AM MAI (RE)CITIT ÎN ULTIMA VREME (AUGUST 2009-DECEMBRIE 2012),    

https://ovidiuivancu.wordpress.com/ce-am-mai-citit-in-ultima-vreme/

CE AM MAI (RE)CITIT ÎN ULTIMA VREME (IANUARIE 2013 – …)

„Comisarul știa foarte bine: una dintre caracteristicile tuturor dezordonaților, inadaptaților, anormalilor, obsedaților este să-și imagineze că nimeni, în afară de ei, nu știe cât de dificilă poate fi viața, plină de umilințe tragice, de întunecate zone de neputință și de derută; în fond, tocmai această pretenție era cea care îi făcea odioși în ochii celor normali, „oamenilor cumsecade”. Credeau, așadar, că dețin monopolul suferinței, exclusivitatea umilințelor”.

Alte citate la

https://ovidiuivancu.wordpress.com/romanii-despre-romani-si-nu-numai/

 
Lasă un comentariu

Posted by pe 31 decembrie 2015 in Uncategorized

 

Etichete: , , , , , ,

O călătorie cu trenul


               questionCând, pe la 13-14 ani, de fiecare dată când plecam undeva cu trenul și era încă noapte afară, priveam la geamurile blocurilor din depărtare și-mi imaginam cam ce se putea petrece dincolo de acele geamuri, trebuie să fi crezut despre mine însumi că sunt original. Am aflat, mai apoi, că li se întâmplă multora, copii sau adulți, să încerce să ghicească dacă nu cumva dincolo de geamuri cineva moare sau altcineva iubește, cineva se ceartă sau altcineva își trăiește singurătățile, cineva s-a trezit pentru a ajunge la timp undeva sau altcineva își trăiește, pur și simplu, crizele de insomnie. A locui lângă calea ferată înseamnă, într-un anume sens, a-ți împărți existența cu aceea a miilor, zecilor de mii, sutelor de mii de călători. Acum, întrebarea interesantă mi se pare a fi: cine e mai câștigat? Călătorul care-și imaginează ce se întâmplă dincolo sau individul care, în spatele geamului, își vede de treaba lui, trăind, totuși, cu conștiința că cineva și-ar putea pune întrebări legate de el?! „A fi câștigat” înseamnă a-ți face mintea să se gândească, în fiecare zi, la lucruri la care nu s-a gândit în ziua precedentă. Adică, altfel pusă întrebarea, cine e mai câștigat, cel care-și trăiește în exclusivitate propria lui viață, ascuns în spatele unor perdele imaginare sau acela care își ține un ochi ațintit către lume, chiar dacă e obligat să imagineze ceea ce ochiul său nu distinge cu claritate?!

               Atunci când unul dintre elevii mei m-a întrebat dacă eu cred că va veni ziua în care vom fi în totalitate înlocuiți de roboți, acesta a fost primul lucru la care m-am gândit. Pericolul nu e acela de a fi înlocuiți de roboți, ci chiar acela de a ne transforma în roboți. A te transforma în robot nu înseamnă altceva decât a fi capabil să îndeplinești, cu o oarecare precizie, același tip de sarcină. A privi lumea dintr-un singur unghi, printr-o singură fantă. Primul simptom al robotizării e extirparea curiozității. Chiar și în forma ei cea mai abjectă, care ar fi, să zicem, bârfa, curiozitatea are potențial. Ea angrenează dintr-o dată niște mecanisme interioare. Opusul ei nu înseamnă altceva decât refuzul de a merge mai departe, obsesia de a bate pasul pe loc. Sigur că oamenii lipsiți de curiozitate pot fi cumsecade, pot fi de-a dreptul de treabă, dar asta nu cred să-i facă mai puțin periculoși. Dacă mi s-ar îngădui, aș face, cel puțin o dată pe semestru, acest experiment cu elevii mei: ne-am urca cu toții într-un tren, pe la 3-4 dimineața, nu contează către ce destinație, și i-aș ruga să  privească pe geam și să-mi spună ce cred ei că se ascunde în spatele ferestrelor luminate pe lângă care trecem. Să încercăm cu toții să construim biografii imaginare, să creăm oameni care au probleme, care simt, care sunt vii… Experimentul acesta e ușor periculos dacă are loc în România. Cu viteza trenurilor noastre, s-ar putea ca bieții elevi să nu mai fie nevoiți să-și imagineze nimic; ar avea timpul necesar să vadă totul cu suficientă claritate. Și, totuși…

               A fi curios e, înainte de toate, a fi capabil de auto-ironie. Nu poți fi curios,  luându-te tot timpul în serios și, evident, când nu te iei în serios, nu poți fi altfel decât auto-ironic. Curiozitățile genuine, infantile, presupun, inevitabil, că, la  un moment dat sau altul, adresezi întrebări penibile. Curiozitățile tale pot fi, dacă ele sunt reale, privite drept semn al ignoranței sau imaturității.  Dar, dacă, știind toate astea, continui să le expui, dintr-o dată faci saltul către siguranță de sine și stăpânire de sine. Poate că cel mai cumplit lucru care se întâmplă azi prin școlile din România e că o sumedenie de elevi nu întreabă de teama ca nu cumva să pună o întrebare… proastă. Teama aceasta nu vine, desigur, din senin, ea e alimentată de profesori, de părinți, de societate. Curiozitatea e extirpată sistematic. Cetățeanul secolului nostru nu poate să aibă curiozități… excentrice sau, dacă le are, nu e educat să și le exprime.

               Unui copil i se iartă întrebarea: „de ce e cerul albastru”? Adulții inventează povești în semn de răspuns sau ridică amuzați din umeri. În realitatea, însă, deși întrebarea a fost rostită de, poate, un milion de ori, foarte puțini dintre noi pot răspunde de ce e cerul albastru și nu roșu, verde sau crem… Și nu ne preocupă prea tare lucrul acesta. Mergem mai departe și așteptăm să ne crească copiii și să ajungă și ei să pună întrebări… serioase.

               Pentru orice există un organ. Există un organ al tristeții, al veseliei, al iubirii, al urii, al curiozității. Dacă organele noastre concrete, ochii, ficatul sau rinichii se găsesc în noi în virtutea unor legi ale evoluției și nu pot să dispară pe scară largă de la o generație la alta, când vine vorba de organele noastre abstracte, cele responsabile pentru veselie, tristețe, iubire, ură ori curiozitate, ele au nevoie de antrenament. În lipsa lui, se atrofiază până la dispariția totală. Or, omul căruia i s-a extirpat organul curiozității trăiește într-un soi de lichid amniotic, într-un soi de sclavagism modern. De aceea, școala românească este o școală care astăzi promovează sistemic și sistematic sclavagismul.

               Curiozitatea mai e legată de un alt organ… vital și el. Imaginația. În goana trenului, ceea ce ochii noștri văd e o lumină aprinsă. De acolo, urmează o întreagă poveste. În colțul din stânga al camerei se găsește o masă, acolo, cu capul în mâini, se află un bărbat… Va avea o zi grea, va trebui să ia o decizie importantă. E singur și,  în singurătatea lui atroce, se luptă cu propriii demoni… O nesfârșită înșiruire de cauzalități, un exercițiu aproape psihanalitic pornește de la o simplă lumină văzută undeva, în goana trenului… Ceea ce se vede trebuie completat cu ceea ce se imaginează. Ceea ce se imaginează e legat de ceea ce simte cel ce imaginează. Ceea ce simte cel ce imaginează e în strânsă legătură cu ceea ce-i mobilează lui interiorul, intelectual și senzorial…

               Pentru omul lipsit de curiozitate, o astfel de lume nu există. Nu există decât lumea în care trăiește. El este, deci, în postura nu a călătorului din trenul imaginar, ci în postura celui care, locuind lângă calea ferată, își bea cafeaua la o oră matinală, captiv în propria lui lume, în propriile lui griji, în propria lui existență.  

 
Lasă un comentariu

Posted by pe 30 decembrie 2015 in Uncategorized

 

Etichete: , , , , ,

 
Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 1,088 de alți urmăritori

%d blogeri au apreciat asta: