Ivan Turgenev, „Fathers and Sons”, Signet Classis, New York, 2005, 244 de pagini, translated by George Reavey, with an Introduction by Jane Costlow


Un roman de o incredibilă forță. Fiecare personaj reprezintă o lume, fiecare scenă este ca o bucată de puzzle, așezată la locul potrivit, la momentul potrivit pentru a structura țesătura narativă. Acțiunea începe într-o zi de mai, în anul 1859, când Nikolai Petrovici Kirsanov își așteaptă copilul (Arkadi), întors de la studii. Acesta vine însoțit de bunul său prieten, nihilistul Bazarov, urmând să petreacă o perioadă de timp la moșia Kirsanovilor (tatăl Nikolai și unchiul Paul). Romanul se desfășoară, mai apoi, pe nenumărate paliere. Avem conflictul… Citește mai mult Ivan Turgenev, „Fathers and Sons”, Signet Classis, New York, 2005, 244 de pagini, translated by George Reavey, with an Introduction by Jane Costlow

Jurnal găgăuz (IX)


E ca și cum nu ar mai exista viață în afara politicii. Ironia e că oamenii politici (de aici și din România, nu știu alții cum sunt…), în marea lor majoritate, îmi par a fi nu atât de diferiți unii de alții. Ei creează în societate ideea că susțin diferite ideologii, că promovează diferite principii, dar, pe deasupra tuturor acestor chestiuni, sunt perfect conștienți că aparțin unei aceleiași caste. Patima lor e jucată, e teatrală, e mimată… Cetățenii, însă, o consideră autentică. În virtutea acestei patimi, noi, oamenii de rând, ne agităm sincer, renunțăm la prieteni și prietenii. Zilele acestea, în România, părinții încearcă să își convingă copiii, copiii încearcă să își convingă părinții, bugetarii polemizează cu „corporatiștii”, tinerii cu bătrânii… Și toate astea, pentru ce?! În vreme ce noi ne depărtăm unii de alții, din cauza patimilor politice, ei, politicienii care le-au generat, stau împreună la aceeași masă, negociază, discută, își strâng mâna și își zâmbesc politicos și ipocrit, în spatele camerelor de luat vederi…… Citește mai mult Jurnal găgăuz (IX)

Charles Dickens, „Marile speranțe” (2 vol.), București, Editura Adevărul Holding, 2008, 576 de pagini, traducere de Veronica Focșeneanu


Întoarcerea la clasici are, întotdeauna, avantajul unei eterne redescoperiri. Povestea lui Dickens are în centrul ei un personaj (Pip) al cărui destin e covârșitor influențat de moștenirea, în chip misterios, a unei averi considerabile. Odată cu apariția ei, structura internă a personajului se modifică pentru ca, în cele din urmă, Pip să redevină cel care a fost, în momentul în care averea este pierdută. Sunt tonice umorul și ironia lui Dickens. Firește, nu… Citește mai mult Charles Dickens, „Marile speranțe” (2 vol.), București, Editura Adevărul Holding, 2008, 576 de pagini, traducere de Veronica Focșeneanu

Oamenii-insulă în căutarea timpului liber pierdut


Senzația cvasiunanimă e că lectura lărgește orizonturi, că ne face mai receptivi la ceea ce se petrece în afara noastră, că ea ar fi, deci, un antidot al alienării moderne. Aceasta pare a fi, totuși, nimic altceva decât o viziune romantică. Dacă ar exista un sondaj care să ne spună cam ce anume citește fiecare dintre noi, probabil am ajunge la concluzia că lecturile sunt și ele subsumate sferei intereselor noastre profesionale sau personale. Ele contribuie, deci, mai degrabă, la consolidarea cunoștințelor noastre în interiorul unor granițe clare decât la expansiunea conștiinței noastre de cititori către alte teritorii.… Citește mai mult Oamenii-insulă în căutarea timpului liber pierdut

O plimbare pe Facebook


Apoi, din păcate va trebui să mă includ şi în această categorie, avem… scriitorul pe Facebook. Dacă e publicat pe undeva, postează adresa articolului, desigur, doar pentru a-i informa pe cei interesaţi de subiect. Dacă nu e publicat nicăieri, îşi face blog. Se imaginează citit în cafenele, pe stradă, îşi vede aievea cititorii care abia aşteaptă noul lui text. Ca variante ale aceleiaşi tipologii, avem cântăreţul, pictorul, orice fiinţă umană care crede despre sine că e suficient de talentată într-un domeniu sau altul. Totuşi, predomină scriitorii. Cu cât ei au mai puțini cititori, cu atât mai mult își imaginează că într-un colț de lume, un anonim cineva le descoperă, cu plăcere, textele.

În fine, în fotografiile de pe Facebook, cu excepția câtorva originali care-și postează fotografii cu ei pe paturile de spital, toată lumea trăiește la modul ideal. Dacă n-ar exista viața reală, care să ne ajute să luăm o pauză de la atâta fericire, zâmbet și perfecțiune, ne-am plictisi teribil. Povestea vieților noastre, spusă în fotografii, pe Facebook, este cea mai proastă poveste spusă vreodată. Repetitivă, previzibilă, neverosimilă, enervantă… Și, totuși, continuăm s-o spunem. E plăcerea perversă a exhibiționistului, fascinația confuză a omului care confundă expunerea cu celebritatea…… Citește mai mult O plimbare pe Facebook

Jurnal găgăuz (VIII)


Constat, însă, odată în plus, că limba română vorbită în Republica Moldova și-a păstrat o anume inocență, pierdută în România. Izolarea vorbitorilor de română de aici, vreme de câteva decenii bune, a creat o simbolică detașare a românei vorbite dincolo de cea vorbită dincoace de Prut. Deși, firește, este aceeași limbă, când vine vorba despre spiritul ei, mi se pare că româna din România face pași în direcția ironiei și a bășcăliei. Expresii întregi, cuvinte inițial cu conotații pozitive, încep acum a fi folosite sarcastic. Pe măsură ce societatea a devenit mai pragmatică, mai capitalistă, limba a urmat-o fidel. În Republica Moldova este încă posibil să folosești în registru serios cuvinte care, în România, și-au epuizat sensul și se văd nevoite să circule, cel mai adesea, prin teritoriul bășcăliei sau al rudei sale ceva mai educate, ironia. Sigur că aici e de discutat și influența limbii ruse, influență care, practic, în România ultimelor zeci de ani, tinde către zero. În Republica Moldova, se poate vorbi despre o populației majoritară perfect bilingvă, ceea ce lasă larg deschisă poarta contaminărilor dinspre o limbă spre alta.… Citește mai mult Jurnal găgăuz (VIII)