RSS

Femeia-sirenă


Textul face parte dintr-un volum în lucru: Povești cu și despre femei

Câteva dintre textele scrise până acum pot fi citite in revista “Catchy”, la:

http://www.catchy.ro/author/ovidiu-ivancu

 

 

               

                    Nu știu câți dintre voi au văzut videoclipul lui Giussy Ferreri, „Non Ti Scordar Mai Di Me”. Evident, așa cum mi se întâmplă adesea, Giussy Ferreri n-a fost descoperirea mea. Nu știu cum se face, dar nu ajung niciodată de unul singur la melodiile care-mi plac sau filmele care mă marchează. Ele îmi sunt mai mereu recomandate. Cel mai adesea, le urmăresc împreună cu diverși alți prieteni, la inițiativa lor. Situația poate fi ușor frustrantă, însă, firește, nu lipsită de avantaje… M-am obișnuit cu ideea că melodiile și videoclipurile care-mi plac găsesc o metodă aproape magică de a se ascunde în locuri unde, singur, nu ajung niciodată, urmând ca, apoi, la fel de magic, să îmi iasă în cale când și cum vor ele. Îmi lipsește simțul orientării pe internet, probabil… Sau, e ceva cu mult mai grav… În fine, altceva e important aici. Atunci când mă obsedează o melodie, am obiceiul de a o asculta literalmente ore în șir, până când ajung să descopăr de unde anume vine obsesia, ce anume din text, din linia melodică, din imagini rezonează cu cine știe ce amintiri uitate, cu cine știe ce frânturi de viață reală pe care, odată, trebuie să le fi trăit și înregistrat pasager în memorie, depozitându-le în locuri îndepărtate, rar vizitate, ale minții mele. Așa am regăsit-o pe N.

               Nu cred să ne fi întâlnit de foarte multe ori, însă, atunci când s-a întâmplat prima oară, eram amândoi la o petrecere destul de zgomotoasă. A fost una dintre acele petreceri unde, printr-o aliniere destul de improbabilă de astre, eram cu toții bine-dispuși și joviali, motiv pentru care am rămas în aceeași formulă până spre dimineață. N. era intimidantă fără să fi fost deloc arogantă. Intimida prin lungile ei tăceri; erau, însă, tăceri pline de sens; o simțeai acolo, prezentă, inteligentă, analitică. Atâta doar că descoperise un mod al ei de a comunica. Fiecare cuvânt, fiecare propoziție, fiecare frază erau însoțite de zâmbete, ridicări din sprâncene, mișcări abia sesizabile ale buzelor care dădeau o altă greutate lucrurilor pe care voia să le spună. Și totul era discret; suficient de discret, încât să n-o transforme într-un actor de pantomimă. Era un adevărat spectacol.

               Știți bine că, indiferent de inteligență, educație sau vârstă, bărbații își schimbă ușor (?!) atitudinea când în cercul lor pătrunde o femeie atractivă pe care n-o cunosc; ceva se modifică… În funcție de personalitatea fiecăruia, se simt datori să impresioneze, fiecare cum și cu ce poate. Arsenalul diferă, rareori mecanismul și intenția. La numai câteva minute după ce N. se alătura unui astfel de grup, puteai observa cum fiecare vorbitor o privește, încercând să intuiască dacă a spus ceva care ar putea-o interesa; era o cursă nebună, contra-cronometru, unde participanții intrau în panică de fiecare dată când nu puteau descifra cu exactitate sensul privirii ei. Fumătorii fumau mai mult ca de obicei și cei care nu fumau se comportau de parcă și-ar fi dorit cu disperare o țigară, doar pentru ca, în felul acesta, inspirând adânc fumul, să câștige câteva secunde în plus. Secunde pe care le-ar fi putut folosi pentru a încerca să citească ceva pe chipul acela atât de mobil, atât de expresiv.

               Îmi doream mai mult decât orice să găsesc subiectul de conversație, atitudinea, gestul care ar fi făcut-o să-și piardă acea imperială siguranță de sine; aș fi vrut s-o văd vulnerabilă, doar pentru că, oricât mi-aș fi folosit imaginația, n-o puteam vedea altfel decât intimidantă. Am încercat cu disperarea cu care dușmanii lui Ahile trebuie să fi încercat să-i descopere călcâiul. Evident că el, călcâiul, există. De la marea și ieftina dramoletă a izgonirii din Paradis, avem cu toții călcâiul nostru… Însă, N. fusese dăruită cu epidermă flexibilă, pielea ei era atât de supusă, de ascultătoare, încât participa integral la ceea ce posesoarea ei avea de transmis. De aici, stânjeneala pe care o simțeai în preajma lui N. Era stăpâna absolută a corpului ei și găsise cumva rețeta de a crea armonia aceea fără fisură între mișcare și cuvânt, o armonie atât de rară, atât de greu de aflat și, mai ales, atât de greu de menținut la aceleași cote, încât nici nu e de mirare că, odată obținută, stârnește atâta fascinație.

               Desigur, N. era alunecoasă precum trebuie să fi fost sirenele. Cu ea, niciodată nu ajungeai să vorbești despre ce voiai tu, chiar dacă aveai adesea senzația că stăpânești cursul conversației. Când ajungeai în zone sensibile, în zone care, poate, ar fi netezit drumul către vulnerabilitățile ei, te trezeai, fără ca măcar să-ți dai seama, abătut din drum, luat tandru de mână și purtat pe o cu totul altă potecă. Și mergeai supus, străbăteai poteca aceea bucuros, având, până când deja era prea târziu, certitudinea că e poteca aleasă de tine. Te trezeai că, la sfârșitul unei conversații, știai despre ea tot atât de puține lucruri pe cât știuseși la început. N-ai fi putut-o face să se simtă inconfortabil, indiferent ce i-ai fi spus. Mai degrabă, N. transforma toate tentativele astea într-un fel de bumerang; în încercarea de a-i descoperi vulnerabilitățile, aveai toate șansele să sfârșești prin a vorbi de propriile tale slăbiciuni. Ea rămânea caldă și, totuși, la fel de misterioasă ca un aisberg a cărui întreagă forță vitală zace undeva sub nivelul apei, ascunsă privirii.  

               Mi-ar plăcea să o reîntâlnesc. Nu acum, desigur. Peste ani, peste mulți ani,  când amândoi vom fi prea bătrâni pentru jocul ăsta; suficient de bătrâni, încât să pot face, teatral, gestul de a-i pune în față textul acesta, așteptând în liniște până termină de citit. Poate că, atunci, măgulită de imaginea tinereții ei, vulnerabilizată de nostalgia care topește până și aisbergurile, va putea să-mi explice, să mă ajute să înțeleg…

 

 

 
Lăsați un comentariu

Posted by pe 28 februarie 2015 în Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Întotdeauna am avut aceasta ciudată fantezie


Textul face parte dintr-un volum în lucru: Povești cu și despre femei

Câteva dintre textele scrise până acum pot fi citite in revista “Catchy”, la:

http://www.catchy.ro/author/ovidiu-ivancu

 

             visuri  Într-o zi ploioasă de noiembrie, o zi enervantă, care nu dădea semne că s-ar fi sfârșit vreodată, am văzut-o pentru ultima dată pe L. Țin minte că avea o umbrelă roșie și că m-a deranjat atunci că umbrela aceea avea s-o însoțească până în fața scării blocului ei și de acolo mai departe. Cu o seară înainte, fusese o furtună teribilă, cu fulgere pe care ea le urmărise de la geam, alături de noul ei iubit, un bucureștean blond, atletic, ce abia trebuie să fi împlinit 18 ani. Era undeva mileniul trecut, pe când amândoi abia terminaserăm liceul și ne imaginam tot felul de lucruri despre cum va arăta viața noastră de atunci încolo. Ne întâlniserăm cu vreo doi ani înainte, la capătul bulevardului, al unicului bulevard ce traversa atunci, la fel cum traversează și acum, centrul orașului aceluia în care nu era nimic de făcut, nimic de așteptat. Pe vremea aceea, desigur, orașul ni se părea suficient de mare, încât să ne încapă pe amândoi și să mai rămână ceva spațiu și pentru visurile fiecăruia dintre noi.

               Luni întregi n-am făcut altceva decât să ne plimbăm și să vorbim despre literatură. Mă îngrozea literalmente ideea că nu citisem suficient cât să mai pot rezista unei noi întâlniri cu L. În noul mileniu, am înțeles că lucrurile se desfășoară altfel. Cumva, acum trăiesc o anume voluptate la gândul, iluzoriu desigur, că e posibil ca noi doi să fi fost printre ultimii adolescenți care, bătând bulevardul acela de sute de ori, povesteam despre texte, personaje și idei cu care, în timpul zilei, ne hrăneam mințile, nici noi nu știam exact de ce. L. nu era, atunci, femeia care e azi… nu era nici măcar femeie. Cât despre mine, cred că oricine s-ar fi gândit că sunt un puști arogant și sangvinic, patetic, care își rostește banalitățile cu un ton al vocii și o importanță care frizau ridicolul. L. avea un fel al ei de a te face conștient că e acolo. Nu putea să treacă neobservată. N-aș putea spune de ce; poate ochii aceia mari, verzi, să fi fost deținătorii vreunei puteri magice. Ochii aceia, în stare de repaus, erau comuni, însă, când vorbea, se dilatau cu totul, înghițind hipnotic tot ce se afla în raza lor vizuală.

               Ar fi vrut să devină ziaristă. Și, într-un fel, a și devenit, numai că pentru scurtă vreme. A venit viața peste ea cu forța unei avalanșe, o avalanșă căreia nici măcar ochii ei mari nu i-au mai putut face față. S-a căsătorit, a devenit mamă, a divorțat, s-a căsătorit, a devenit mamă… Nimic trist în asta. Doar că, din ziua aceea de noiembrie, L. a început să dispară. Pe măsură ce înainta în noul mileniu, a ieșit din pielea ei o altă L. Și-a păstrat întru totul tonul vocii, dar a început să viseze altfel. Adesea m-am gândit, privind-o, că în ea se ascunde secretul a miliarde de alte femei. Poate că singurul lucru care se schimbă esențial odată cu trecerea anilor e că încep să viseze altfel. Nu ridurile, nu sânii lăsați, nu carnea care începe să răspundă altfel gravitației sunt marea schimbare, ci pur și simplu… visurile. Aș  vrea s-o pot întreba, într-o zi, pe L. la ce visează astăzi. N-am s-o întreb, însă, niciodată… Ce mă fac dacă-mi răspunde și-mi va spune că visurile ei nu mai sunt despre ea, ci despre omuleții care-i vor purta mai departe, prin lume, materialul genetic?!

L. putea să râdă, să plângă, să fie isterică, nerezonabilă, volubilă, entuziasmată… și câte și mai câte! Nu de puține ori, trecea de la o stare la alta pe nesimțite, în așa fel încât orice întâlnire cu ea putea fi, ori calmă și senină, ori tumultoasă și agitată. Către sfârșit, pe măsură ce ne apropiam de acea zi ploioasă de noiembrie, o zi care nu dădea semne că s-ar sfârși vreodată, L. era din ce în ce mai nemulțumită. Își dorea ceva (sau poate doar altceva), nici ea nu știa prea bine ce. Era în toată atitudinea ei o neliniște, o încordare pe care o puteam simți încă din momentul în care se apropia de banca pe care o așteptam. Se lăsase sărutată de un băiat care n-avea să joace, mai apoi, vreun rol în viața ei, își trăia aventura cu adolescentul atletic care-o fascina din cine știe ce motiv… căuta ceva. Și pentru că nu știa ce și nici măcar unde să caute, o pornea către toate punctele cardinale deodată, schimbând constant direcția la fiecare intersecție importantă.

               La destul de mulți ani distanță de acea zi ploioasă de noiembrie, ne-am întâlnit întâmplător. A fost ultima întâmplare extraordinară pe care aveam s-o trăim împreună. Venisem în oraș și mă plimbam pe coridoarele înguste ale unei piețe, fără direcție, fără un scop precis. Am trecut unul pe lângă altul și ne-am oprit în același timp. Apoi, fără să ne fi spus ceva, am pornit împreună spre apartamentul ei de la etajul patru. Acolo am fumat amândoi o țigară pe balcon. Era ca și cum mileniul cel nou nu începuse, era din nou L. aceea de dinainte de noaptea de noiembrie. N-a durat mult… Nu-mi aduc aminte să fi vorbit vreunul dintre noi. Ne-am terminat țigările și am plecat fără să fi știut și fără să știm nici azi de ce ne-am oprit, de ce am urcat cele patru etaje, de ce am mers pe balcon și, în fine, de ce, după ce am ajuns la filtru, amândoi cam în același timp, ne-am simțit ciudat, stânjeniți, ca și când am fi devenit brusc conștienți că ne aflăm într-un nou mileniu și că acum, în acest nou mileniu, nu prea mai avem ce să ne spunem unul altuia.

               Întotdeauna am avut această ciudată fantezie: să știu când voi face un lucru, oricare ar fi el, pentru ultima oară. Știind asta, sunt convins că aș trăi momentul altfel… Atunci, pe balcon, am știut… Se poate să fi știut și ea. Fumam pentru ultima dată o țigară pe balconul acela, în momentul acela, doi indivizi care nu vor mai fi vreodată ce au fost în momentul întâlnirii lor inițiale…

 
Lăsați un comentariu

Posted by pe 22 februarie 2015 în Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , ,

Femeia care-și povestea bărbații…


Textul face parte dintr-un volum în lucru: Povești cu și despre femei

Câteva dintre textele scrise până acum pot fi citite in revista “Catchy”, la:

http://www.catchy.ro/author/ovidiu-ivancu

 

            10391014_998527853508094_2551877194824945603_n   Vine o vreme când începem să fim nostalgici, când privim către propriul nostru trecut cu un soi de duioșie care altădată ni s-ar fi părut ușor ridicolă. Cu cât amuzament ne uităm la cei care-și încep incursiunile în trecut cu pe vremea mea… ; până când intrăm noi înșine în categoria asta, pe nesimțite. Există, desigur, nuanțe ale nostalgiei; există nostalgici exasperanți, nostalgici simpatici, nostalgici frustrați ș.a.m.d. Mai sunt și locuri și evenimente unde, oricât de cerebral ai fi, e imposibil să nu te trezești invadat din toate părțile de amintiri care te lovesc aproape fizic; întâlnirile cu oameni pe care nu i-ai mai văzut de o veșnicie, reuniunile de zece, douăzeci, treizeci, patruzeci, o sută de ani de la terminarea liceului, a facultății etc.

               I., însă, era o nostalgică de profesie. Avea vocație, devenea nostalgică atât de repede, atât de natural și cu atât de multă grație, încât, nu de puține ori, mă trezeam transportat în lumea aceea a ei. E adevărat, n-am considerat necesar să opun vreo rezistență, de vreme ce, pentru mine, I. era fascinantă tocmai pentru că știa să spună povești. O poveste bine spusă face cât vreo câteva sute de adevăruri spuse prost; prestigiul de care se bucură în zilele noastre adevărul, în dauna poveștii, ține doar de multiplele forme de ipocrizie pe care le practicăm cu succes. Pretindem adevăruri brutale, dar puține lucruri ne excită mai tare emoțiile și inteligența decât poveștile spuse cu șarm, poveștile pe care le citim și le ascultăm cuceriți de carisma povestitorului și ritmul intern al narațiunii.

I. se apropia de patruzeci de ani, era înaltă, avea niște ochi mari, negri, limpezi și o fizionomie care participa în modul cel mai firesc la stările ei de nostalgie. Își amintea de bărbați și de idilele ei cu o limpezime care mă făcea să mă gândesc că poate așa îi și alegea. Poate își alegea bărbați despre care, mai apoi, să poată spună o poveste interesantă. Poate că îi primea în patul ei tocmai pe acest criteriu; se uita la ei ca la niște personaje; pe cei fără potențial, îi dădea la o parte, pe ceilalți îi primea lângă ea, îi privea după ce vor fi adormit, goi, încercând să le găsească locul potrivit în povestea potrivită. Cum nu avea copii și cum nici nu se gândea să facă vreunul, le putea fi mamă, amantă, însă, în același timp, le putea fi și cronicar. Le scria, fără ca ei să știe, partitura potrivită, după care, atunci când totul era gata, pleca în căutarea altor personaje, în căutarea altor povești. Sigur că multora li se părea ușor vulgar comportamentul ăsta; oamenii convențiilor vedeau în ea un păpușar, un sforar egoist și atâta tot.

               Când i-am vorbit, acum mai bine de un an, de intenția mea de a scrie o carte cu povești cu și despre femei, o carte care să adune vreo 50 de întâmplări și personaje în care cititoarele să se poată regăsi, fie și parțial, a fost sincer entuziasmată. I. putea scrie oricând o astfel de carte despre bărbați. Nu voia. Pentru ea, poveștile puse pe hârtie își pierdeau din valoare. O poveste rămâne fascinantă atâta vreme cât e irepetabilă, atâta vreme cât e inaccesibilă, atâta vreme cât nu te mai poți întoarce la ea, s-o citești iar și iar, desacralizând-o în felul acesta. Avea dreptate… Am încercat să pun pe hârtie nostalgiile ei, întâmplările ei cu bărbați frumoși și urâți, grași și slabi, atletici și anemici, aroganți și timizi, tăcuți și locvace… N-a mers. I. îi cunoscuse, îi modelase și îi povestise pe toți într-un mod atât de… particular, încât era peste puterile mele să-i pot surprinde în cuvântul scris.

               Am întrebat-o odată dacă nu se teme să facă tot timpul dragoste cu proiecții ale propriei imaginații, cu oameni pe care îi creează, îi imaginează. Mi-a spus că, într-un anume fel, asta face orice femeie. Își alege un prototip cu care se poate juca, pe care-l poate recompune așa cum își dorește. Desigur, materialul contează. Nu poți transforma un primitiv într-un sofisticat și nici o brută într-un bărbat sensibil. Trebuie să existe potențial; apoi, totul e un proces alambicat de creație. Un mare spectacol cu iluzii, oglinzi și magie. Când iluzia dispare, oglinzile se sparg și magia se dovedește a fi fost un truc ieftin, atunci începe drama. Numai că I. nu aștepta niciodată suficient de mult, încât toate astea să se poată petrece. Ea schimba decorul, repoziționa oglinzile cu puțin înainte ca acestea să înceapă să se fisureze, învăța alte trucuri, le aplica altor personaje și în felul acesta spectacolul continua la nesfârșit. De orice se putea I. plictisi, mai puțin de propria ei capacitate de a crea povești. Succesul era, deci, asigurat.

               Sigur că I. plătea un preț, dar îl plătea bucuroasă și i se părea unul mic. În jurul ei, femeile care se hrăneau cu iluzia adevărului și a sincerității o priveau cu o anume superioritate. Era și ceva invidie acolo. Am asistat la astfel de scene… I se reproșa că e singură și că va rămâne singură, că nu cunoaște și nu va cunoaște bucurii mici precum schimbatul scutecelor, botezul unui micuț sau plăcerea orgasmică de a sta îmbrăcată în rochie albă de mireasă într-o biserică. I se reproșa moralitatea ei îndoielnică și i se prezicea o bătrânețe grea… Era, însă, în toate reproșurile astea voluptatea superficială a celei care, nemulțumită fiind de trecutul și prezentul ei, se refugiază în speranța nerezonabilă că viitorul va fi, cu siguranță mai bun. I. nu replica niciodată unor astfel de insinuări. Sau, atunci când o făcea, replica ei era o nouă poveste pe care interlocutoarea o asculta enervată iar eu amuzat și interesat.

               Ultima dată am văzut-o pe I. într-o zi de vară indiană, la Costa Coffee, în New Delhi, cu câteva zile înainte ca amândoi să ne întoarcem în țările noastre de origine. De atunci, n-am mai putut schimba nici măcar un cuvânt. Nu folosește Facebook și nici altă rețea de socializare. A rămas până astăzi, sunt convins, fidelă ideii că o poveste trebuie trăită  și povestită  prin viu grai. A o așeza pe hârtie sau pe ecranul unui laptop înseamnă a o face disponibilă oricui, ceea ce pentru I. era de neconceput. Mă întreb ce-ar zice, văzându-se ea însăși personaj… Probabil că m-ar privi pentru câteva secunde și ar începe să-mi spună încă una dintre multele ei povești…     

 
Lăsați un comentariu

Posted by pe 14 februarie 2015 în Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , ,

Povestea femeii care uitase că e femeie


Textul face parte dintr-un volum în lucru: Povești cu și despre femei

Câteva dintre textele scrise până acum pot fi citite in revista “Catchy”, la:

http://www.catchy.ro/author/ovidiu-ivancu

 

               femeie-singurăCâteodată, se poate întâmpla ca o femeie să uite că e femeie… Pentru scurt timp, în cel mai fericit dintre cazuri… Mă obișnuisem cu felul în care A. vorbea. Rostea banalitățile cele mai înfiorătoare cu aerul c-ar fi descoperit America. N-aș zice că era superficială și nici că ar fi dorit să impresioneze. În orice caz, nu pe mine. Doar că ea trăia în lumea cărților ei proaste. Avea A. un obicei exasperant de a citi cărți multe și îngrozitor de proaste. Filozofie de duminică, ghiduri despre cum să ai succes, să te faci iubită, dorită; cărți care îi promiteau fericirea, liniștea, mulțumirea, pacea interioară și alte bazaconii de acest gen. Dacă ai fi făcut efortul de a da la o parte toate clișeele astea cu care se hrănea din abundență, ai fi putut descoperi în A. o femeie care avea un simț al observației ieșit din comun. Deși nu știa să asculte, avea darul de a surprinde detalii care mie îmi scăpau adesea. Asta îmi și plăcea la ea. Îi toleram discursurile pline de cuvinte mari care sunau ridicol, obiceiul ei de a da sentințe, de a vorbi în maxime, voluptatea ei de a-ți arăta permanent că știe despre ce vorbește, că are ceva de spus… Le toleram pe toate numai și numai pentru că, de multe ori, în mijlocul unei fraze care nu anunța nimic, A. avea obiceiul de a face o observație pătrunzătoare, imprevizibilă, care nu avea deloc legătură cu șuvoiul inutil de vorbe care-o precedaseră.

               Bănuiesc că ar fi putut trece drept o femeie frumoasă. Ea, însă, nu se considera așa. Avea, desigur, și o teorie a ei despre frumusețea unei femei trecute de 40 de ani. A. credea că până la 40, o femeie poate fi frumoasă fără ca ea însăși să se considere frumoasă. Privirile admirative ale celor din jur compensează pentru lipsa de stimă de sine. După 40, o femeie nu putea fi frumoasă decât dacă ea însăși credea că e frumoasă. Altfel, lipsa asta de încredere ajungea să se citească pe fața femeii și s-o urâțească iremediabil. Era una din multele teorii despre care A. vorbea cu plăcere, trecându-și mâna prin părul lung și blond pentru a da greutate vorbelor ei.

A. iubise puțini bărbați, dar îi iubise cu patimă. Iubirile ei nu fuseseră niciodată calme, liniștite; avuseseră mai mereu episoade dramatice, cu voci ridicate amenințător, lacrimi, depresii și crize de gelozie. Ajunsese, însă, în cele din urmă, la un acord de pace cu bărbatul cu care trăia acum. Încetase să-l iubească și, astfel, toată furtuna de dinainte, toate geloziile și reproșurile dispăruseră ca prin farmec. Când mi-a spus că, uneori, o femeie uită să fie femeie, m-am așezat comod în fotoliu, pregătit pentru succesiunea de fraze care ar fi putut urma. Anticipam un monolog de cel puțin zece minute. Îmi pregătisem fizionomia de om interesat de ce aude, îmi așezasem mâna stângă pe obraz, cu două degete sprijinindu-mi tâmpla (cea mai comodă poziție dacă vrei să pari interesat de ceva care te plictisește teribil) și ascultam.

               Mi-a vorbit despre rutină, despre cum vine un moment in viața unei femei în care ea uită că e femeie, devenind un simplu cetățean responsabil, că asta se întâmplă treptat, atât de încet, încât nici măcar nu ai timp să-ți dai seama că se întâmplă. Pierzi, ușor-ușor, legătura cu propriul tău corp care începe să fie acolo doar când te doare sau numai seara, când, înainte de culcare, îi oferi doza zilnică de creme și loțiuni. Apoi, te întinzi în pat uitând că ai un corp de femeie, adormind cu gândul la a doua zi. A. crede că totul începe cu momentul în care îți atingi corpul fără să-ți mai dai seama c-o faci, ci doar în virtutea unui automatism, din necesitate, din dorința de a împlini anumite ritualuri… E o vreme, spune A., în care atingerile sunt încărcate de electricitate, ele declanșează senzații, stârnesc imaginația, transmit impulsuri nervoase din creștet și până în călcâie. E o vreme când femeia simte că are piele și că pielea ei e vie și vine o vreme când pielea refuză să mai fie țesut viu, refuză să transporte energie dintr-o parte în alta a corpului. Atunci, o femeie uită că e femeie…

               Chiar dacă se întâmplă să fi trecut suficient de mult timp, încât să fi dispărut din memorie până și cea mai îndepărtată amintire a ceea ce fusese, femeia rămâne, totuși, atrofiată, timorată, speriată, undeva într-un ungher al noului ei corp… Nu trebuie decât să se reîntâlnească cu acea atingere care să-i readucă aminte că e femeie… Alpha și Omega… Acolo începe și acolo se sfârșește femeia…. Acea atingere care o reconectează la propriul ei corp…

               Mi-era greu să spun dacă, judecând în termenii propriei ei teorii, A. uitase că era femeie sau nu. Ca întotdeauna, când se apropia de răspunsuri care ar fi putut-o face vulnerabilă, A. se refugia în vorbăria ei plictisitoare. Era un mecanism de auto-apărare care se declanșa fără să dea rateuri. Când se apropiase suficient de mult de straturile profunde ale ființei ei, a reînceput să-și caute adăpost în Osho și Coelho, a reînceput să debiteze teorii confuze, fără cap și fără coadă, despre cum lumea e împărțită în bărbați și femei, despre cum ne luptăm unii cu alții de milenii și tot nu se cunoaște rezultatul bătăliei… Clișee și stereotipuri, fraze sforăitoare și încăpățânarea de a vedea lumea în alb și negru… Redevenise A., cea  care avea câte un nimic de spus despre orice subiect. Mi-am scos ochelarii, așezându-i pe masă, în fața mea. De obicei, asta însemna fie că vreau să plec, fie că voiam să spun ceva. Mă simțeam irezistibil atras de prima variantă. A. dispăruse din nou îngropată în cuvinte și fraze fără sens și acum știam că momentul ei de grație trecuse, că nu va mai avea încă unul în seara aceea, că o obosise atât de tare coborârea aceea în ea însăși, încât acum va debita numai și numai aiureli… Pe noptieră, se odihnea, deschisă undeva la jumătate, o nouă carte motivațională. Despre fericire, pare-mi-se     

 
Lăsați un comentariu

Posted by pe 7 februarie 2015 în Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , ,

Bizarele femei de altădată…


 

Textul face parte dintr-un volum în lucru: Povești cu și despre femei

Câteva dintre textele scrise până acum pot fi citite in revista “Catchy”, la:

http://www.catchy.ro/author/ovidiu-ivancu

Fotografie din arhiva Costică Acsinte

Fotografie din arhiva Costică Acsinte

               Aș fi uitat demult toată istoria aceasta dacă n-ar fi trebuit să-mi pun ordine în gânduri și să recuperez frânturi de amintiri pe care să le transform în povești. În povești cu femei trecute, prezente și viitoare, în încercarea de a construi un corpus de texte în care ele, femeile de astăzi sau de mâine, să se poată recunoaște. Exercițiul acesta de a-mi sonda propria memorie, de a scormoni printre imagini și întâmplări cărora, la vremea petrecerii lor, nu le-am acordat vreo însemnătate, m-a dus către… străbunica. O femeie în urma căreia nu a rămas altceva decât un lanț nesfârșit de urmași, dintre care mulți nu mai știu nimic despre ea. Era vremea de dinainte de Facebook, de dinainte de internet… Încă și mai incredibil, pe vremea când străbunica mea trebuie să își fi trăit tinerețea, nu erau nici trenuri, nici electricitate și nici televizoare. Bine, or fi fost ele, dar în cu totul altă parte de lume…  

               Când am cunoscut-o eu, n-o mai despărțeau mulți ani de marele final. Să fi avut vreo 90 de ani. Acum îmi dau seama că murise deja la data la care eu abia începeam să realizez că ea trăiește. Nu înțelegea nimic din ce se întâmpla în jurul ei. Ar fi fost în stare să se uite la trenurile care veneau și plecau din gară o zi întreagă, nemișcată, întrebându-se ce creaturi diavolești inventaseră căruțele alea metalice, care goneau fără cai. Într-un tren nu s-ar fi urcat niciodată. Ea trăise toată viața cu picioarele pe pământ. Dormise chiar pe pământ și ideea că ar putea sta într-un pat ceva mai înalt o făcea să se simtă inconfortabil. Lumea ei apusese… Nu mai recunoștea nimic, nu mai știa cum să vorbească cu oamenii noii lumi, se uita la televizor cu gura ușor întredeschisă, crispată, privind cu îngrijorare în jur, de parcă s-ar fi așteptat ca personajele din spatele ecranului să deschidă ușa camerei și să se așeze lângă ea. Deși era lucidă și neafectată de vreo altă boală în afara poverii celor 90 de ani, ea nu-și găsea locul. Nu era din universul nostru, al tuturor celorlalți. Trăia într-o spaimă continuă. Nu era numai spaima de trenuri, de televizor, de mașini, de electricitate… era și teama de foame, de război… Mânca puțin și întotdeauna își punea în buzunare bucăți de pâine și nuci. Când pâinea se usca, o mânca așa, așezând alta în locul ei. Adesea înmuia bucăți de pâine uscată în apă și le mesteca așa, îndelung… Noi, copiii, o priveam cu milă și râdeam, neînțelegând de unde vine teama aceea teribilă că, într-o zi, i-ar fi putut fi atât de foame, încât ar fi trebuit să apeleze la proviziile de prin buzunare.

               Ar fi vrut, mai mult decât orice, să vorbească… Cum, însă, venea dintr-o altă lume, nu mai avea cu cine să vorbească. Deși înțelegeam fiecare cuvânt pe care-l rostea, nu puteam pricepe nimic din ce spune. Ne plictiseau poveștile ei din tinerețe, cu bombardamente și morți, cu moașe care o ajutau să nască în casă, cu boli teribile care i-au ucis pe unii dintre copiii ei, pe câteva dintre rudele ei cele mai apropiate. Ne distra teribil că bătrâna nu știa să scrie, nu știa să citească, nu știa să numere banii care, zicea ea, se schimbaseră… Cum să se schimbe banii, ne gândeam noi, cum să nu știi să scrii și să citești, cum să umbli pe stradă cu bucăți de pâine uscată prin buzunare?! Străbunica era, deci, un personaj de film SF, rătăcită într-un alt univers. Ceea ce mă uimea atunci, însă, peste măsură, era că străbunica plângea din senin. Se uita într-un colț al camerei și începea să plângă, îi spuneam ceva lipsit de importanță și începea să plângă, bea apă și începea să plângă… Nu era un plâns care să semene cu al nostru, nu era un plâns zgomotos, care să-i zguduie întregul corp, ci, pur și simplu, curgeau lacrimile din străbunica așa, dintr-o dată, fără ca un singur mușchi să-i tresară, fără să-și modifice poziția corpului, fără ca măcar să încerce să-și șteargă lacrimile cu palmele, așa cum făceam noi, ceilalți.

               Era o femeie aprigă, așa cum nu mai văzusem înainte. Mă înjura și, dacă nu fugeam la timp, putea chiar să mă și bată. Îmi amintesc că m-a și scuipat odată. De la distanță, fără să mă atingă, dar, totuși, m-a scuipat…  Tot timpul voia să mă învețe câte ceva, însă, gândeam eu, ce poate să mă învețe pe mine cineva care nu știe să citească, cineva care abia de știe să numere până la 100?! Pe atunci, eu începusem să citesc povești de unul singur și visam că într-o zi voi ajunge să le și scriu, în vreme ce ea nu făcea altceva decât să se plimbe prin curte cu mâinile la spate și bucățile de pâine prin buzunar. O priveam cu superioritate și aroganță, mândru de faptul că eu știam mult mai multe decât un om de 90 de ani.

               Când a murit străbunica, nu am simțit mare lucru. Eram mai degrabă entuziasmat de agitația din casă, de oamenii care intrau și ieșeau, într-un du-te-vino permanent. Acum, mă despart 64 de ani de vârsta pe care o avea atunci străbunica. Dacă voi avea nenorocul ei, voi împlini 90 de ani undeva prin… 2079!

 
Lăsați un comentariu

Posted by pe 16 ianuarie 2015 în Uncategorized

 

Etichete: , , , , ,

“Audienta generala” – emisiune radiofonica pe tema invatamantului romanesc


 

Un dialog radiofonic cu Teo Negura, pe tema invatamantului romaneasc, in cadrul emisiunii “Audienta generala”, la radio Unirea FM (14 ianuarie 2015).

 

 

 

 

 
Lăsați un comentariu

Posted by pe 15 ianuarie 2015 în Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

MAI CITIM ȘI NOI CEVA?! LOVITURA DE STAT LA ADRESA LITERATURII


Articol publicat în revista Viața Românească, nr. 11-12/2014

textul poate fi consultat la

http://www.viataromaneasca.eu/articole/61_exerci-ii-de-luciditate/1982_mai-citim-i-noi-ceva-lovitura-de-stat-la-adresa-literaturii.html    

 

      Cine spune astăzi că literatura studiată prin licee are din ce în ce mai puțini cititori-elevi, rostește nu numai o evidență, ci și un clișeu. Constatarea s-a banalizat până într-acolo, încât e privită ca o stare de normalitate la care ne raportăm adesea constatativ, cu o resemnată ridicare din umeri. Cumva, acceptăm ca cititorul tânăr să descopere plăcerea lecturii fie în timpul lui liber, fie atunci când, în plină adolescență, va ajunge student al vreunei Facultăți de Litere. Funcționează încă, în mintea făcătorilor de manuale și programe, un donquijotism înduioșător, o deliberată absență din real: ce e considerat valoros estetic sau istoric devine automat lectură obligatorie. Aparent, enunțat astfel, principiul pare a fi unul corect. Atâta doar că el ignoră cu grație un element fundamental: spiritul epocii, paradigmele intelectuale în interiorul cărora funcționează un tânăr între 14 și 18 ani, în România anului 2014. Între limba română de sfârșit de secol XIX, folosită de un anticalofil precum Slavici, bunăoară, și realitatea lingvistică a secolului în care trăim, e o falie atât de adâncă, încât un tânăr român cu o cultură medie are toate șansele să se piardă în limbajul Marei sau tezismul moral al Morii cu noroc. Amintirile din copilărie ale lui Creangă trebuie, adesea, lecturate cu un dicționar de regionalisme alături, în vreme ce Moromeții lui Preda au nevoie de o lecție pregătitoare despre comunism, naționalizare, activiști etc. Or, toate aceste operațiuni sunt cronofage. 

     Evident, nu aduc aici în discuție valoarea textelor invocate mai sus; ea e indubitabilă. Îndrăznesc doar să vorbesc despre un… secret al lui Polichinelle. Un sumar recurs la istorie se impune. Bietul Polichinelle, un personaj al literaturii franceze de secol XVI, este înștiințat de avocatul său că va fi acuzat de o infracțiune gravă. I se arată articolul de lege care îl incriminează, iar Polichinelle, profitând de faptul că avocatul său lipsește, rupe din carte pagina cu paragraful incriminator, imaginându-și că, astfel, legea nemaiexistând, el poate scăpa de pedeapsă. Secretul lui Polichinelle e, deci, acel tip de secret cunoscut de toată lumea, un secret pe care, din naivitate, preferăm să îl considerăm în continuare secret, deși el e deja informație publică. La finalul clasei a XII-a, chiar și elevii cu rezultate meritorii la bacalaureat vor recunoaște cu onestitate că nu au citit integral decât o mică parte dintre textele obligatorii. Cel mai adesea, se apelează la rezumate, filme, citirea unor pasaje sanctificate deja, considerate importante. Structura examenelor naționale încurajează o astfel de abordare. Un examen la literatura română nu mai e despre Mara, Moara cu noroc, Moromeții și Amintiri din copilărie, ci despre rezumatele tuturor acestor texte. Dorința de a îngrămădi, în patru ani de liceu, tot ceea ce esteticienii sau istoricii noștri literari consideră a fi valoros are ca efect anularea însăși a ideii de literatură. Literatura există doar atunci când se produce momentul de întâlnire între text și cititorul lui; când între text și cititor se așază rezumatul, comentariul, analiza, toate ajungând să substituie această relație directă, ne aflăm în plină comedie bufă.
     Făcătorii de manuale și programe comit o adevărată lovitură de stat la adresa literaturii. A calculat cineva timpul fizic, în condițiile societății de azi, necesar unui elev pentru a parcurge integral textele pe care se presupune că ar trebui să le cunoască și despre care se presupune că ar trebui să scrie la examenul de bacalaureat?! A împărțit cineva miile de pagini care, la modul ideal, ar trebui citite, la timpul fizic pe care, omenește vorbind, îl poate petrece un elev mediu citind? Dacă da, care este rezultatul acestei operații matematice?! În plus, a citi înseamnă a asimila, înseamnă a înțelege, înseamnă și a avea răgazul necesar să te gândești la ceea ce citești! Pentru fiecare oră petrecută citind, e nevoie de cel puțin încă una în care să încerci să înțelegi, să pătrunzi câteva structuri de adâncime ale textului, să pricepi câte ceva despre contextul social, istoric, lingvistic prezent la momentul publicării textului.  Rezultatele acestei extraordinare densități de literatură pe minut sunt previzibile: a. textul dispare în umbra rezumatului și b. supus unui astfel de bombardament de texte, bietul elev va avea senzația, chiar certitudinea, că literatura nu e altceva decât o invenție malefică, un mijloc modern de tortură la care te supui numai și numai pentru că trebuie să obții o notă mai mare la un examen oarecare. 
     Și încă, toate acestea fiind spuse, nu cred că avem în față întreaga dimensiune a dezastrului! Procedeul e continuat cu succes în facultățile de litere, acolo unde beletristicii i se adaugă tomuri întregi de critică literară, analiză, monografii, istorie literară ș.a.m.d. Elevul de astăzi va fi studentul de mâine și profesorul de poimâine. El începe la 14 ani o cursă contracronometru care-l va însoți întreaga viață. Textului necitit ieri i se adaugă textul necitit astăzi și, în felul acesta, devenim cu toții sclavii rezumatului. Și toate se întâmplă din dorința irațională de a fi exhaustivi, din supralicitarea modelului Cantemir, din incapacitatea noastră de a înțelege că modelul renascentist e o etapă romantică din istoria umanității, el nemaifiind compatibil cu noul mileniu. 
     A scrie și a citi literatură e un lux burghez (nomina odiosa!) pe care societatea de azi nu-și mai permite să ni-l acorde. Sistemul pretinde rezultate care, tot din vina lui, a sistemului, nu mai sunt posibile. Un bun curs de literatură, care poate dura, să zicem, două ceasuri, are în spatele lui luni sau chiar ani de muncă solitară. Un articol reușit, un eseu original presupun o anevoioasă și îndelungată aventură a minții! Un bun roman ascunde luni sau ani de pregătire, de lecturi, de luptă acerbă cu sintagmele, cu personajele, cu expresiile… Ce sistem birocratic mai asigură astăzi anii de care e nevoie pentru a ajunge la astfel de rezultate?! Ce societate neoliberală, centrată în jurul ideii de eficiență imediată, mai înțelege că elevul, profesorul, scriitorul au nevoie de un timp dedicat în integralitate acumulării?! În astfel de condiții, n-ar trebui, poate, să ne reevaluăm așteptările, să nu mai cerem elevilor de azi, studenților de mâine, profesorilor de poimâine să citească și să producă literatură de parcă ei ar avea la dispoziție tot timpul din lume?! De parcă ar trăi într-o republică a literelor?! Și dacă, totuși, vi se pare că discursul de mai sus e excesiv retoric, vă provoc la un exercițiu simplu: citiți integral textele care trebuie parcurse pentru un examen de bacalaureat și apoi spune-ți-mi de cât timp ați avut nevoie!
     Așadar, ce e de făcut?! Mai întâi de toate, să ne recalibrăm așteptările. Manualele de literatură ar trebui să fie mai puțin stufoase, conceptele operaționale, cele prăfuite și inoperabile trebuie să dispară… Un exemplu se impune. Din niciun caiet al unui elev român nu lipsește definiția romanului. În același timp, nicio definiție nu acoperă dezvoltarea modernă a romanului, o specie epică ce se sustrage oricărei definiții. Noi, însă, avem în continuare obsesia definiției, obsesia rigidității, obsesia unei așa-zise rigori. Cât despre textele obligatorii ale autorilor canonici, e necesar și un alt criteriu de selecție. Unul pragmatic: adecvarea la situația concretă a societății românești de astăzi. Sigur că asta presupune dispariția din programe și manuale a unor texte, momente și scriitori importanți. Dar literatura în sine nu ar avea de suferit. Dimpotrivă. În locul superficialității la care ne obligă lipsa de timp, am avea o apropiere autentică de texte. În timpul dedicat discutării superficiale a patru romane bune, am avea lectura autentică a unuia singur. Acea singură lectură, făcută bine, ne va duce și către celelalte trei pe care le-am eliminat din programă și curriculum. 
      Literatura s-ar păstra, în felul acesta, vie. Ea n-ar mai fi un galop printre texte, personaje și autori. Ea n-ar mai servi un scop (acela de a promova nu știu ce examene irelevante și inutile), ci ar putea deveni un scop sine.
 


 
Un comentariu

Posted by pe 6 ianuarie 2015 în Uncategorized

 

Etichete: , , , , ,

 
Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,064 other followers

%d bloggers like this: