RSS

Joseph Conrad, „Sub ochii Occidentului”, București, Editura Nemira, 2008, 512 pagini


 

joseph conrad sub ochii occidentuluiPoate că, pentru cine n-a citit „Crimă și pedeapsă” (Dostoievski) sau „Agentul secret” (un alt roman al lui Conrad), textul acesta poate părea excepțional. Acțiunea se desfășoară în Rusia începutului de secol XX și, mai apoi, în Geneva. Personajul principal, studentul Razumov, ajunge, fără voia lui, să-și trădeze o cunoștință, un anarhist implicat într-o crimă, și se vede, mai apoi, obligat să joace rolul unui agent dublu. În vreme ce, printr-un concurs de împrejurări, revoluționarii îl consideră un erou, el colaborează cu autoritățile ruse pentru deconspirarea anarhiștilor. Ajuns la Geneva, Razumov o cunoaște pe Natalia Haldin, sora prietenului trădat, și îi mărturisește totul, ros de remușcare. Uluitor cum în acest roman, Conrad îl pastișează pe Dostoievski absolut involuntar, de vreme ce e un fapt cunoscut că Joseph Conrad era unul dintre criticii virulenți ai literaturii lui Dostoievski. Rezultatul este un roman rusesc, bine scris, din păcate, lipsit complet de originalitate. Nota de inedit ar putea veni din faptul că, în „Sub ochii Occidentului”, autorul introduce un personaj-narator, un profesor occidental de limba engleză, care compară permanent Rusia autocratică și valorile Occidentului. Găselnița, însă, poate să pară, pe alocuri, o nepermisă intruziune a ideologiei în estetic, ceea ce-i scade considerabil din valoare.

Nota mea: 7

 

Cărţi şi opinii subiective despre cărţi la: 

CE AM MAI (RE) CITIT ÎN ULTIMA VREME (2016 – …)

Ce am mai (re)citit în ultima vreme (2013 – 2015)

Ce am mai (re)citit în ultima vreme (august 2009-decembrie 2012)

 
Lasă un comentariu

Posted by pe 1 aprilie 2016 in Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Antoine de Saint Exupéry, „Le Petit Prince”, Gallimard, 2007, 119 pagini


 

petitprinceCelebrul text al lui Saint Exupery aproape că nu mai are nevoie de nicio prezentare. Un aviator al cărui avion s-a prăbușit în deșert face cunoștință cu micul prinț, un băiețel venit de  pe o altă planetă. Micul prinț explorează șase alte planete înainte de a veni pe pământ, acolo de unde învață lecții de de la animale și are posibilitatea să se lanseze într-o adevărată aventură a cunoașterii. În cele din urmă, micul prinț pleacă spre casă, lăsându-și trupul în urmă. Textul, însoțit în ediția Gallimard de desenele autorului, poate fi citit pe atâtea paliere, încât uluiește prin simplitate și profunzime. Ironie, umor, critica dură a unei societăți în care oamenii empatizează prea puțin, preferând să fie eficienți și „serioși”, toate se regăsesc în doar  câteva pagini. Publicat în 1943, textul poate fi considerat unul vizionar; un semnal de alarmă la adresa unei lumi care se dezumanizează și un îndemn de redescoperire a lucrurilor simple. Abordând un  discurs voit-naiv, micul prinț reușește să surprindă câteva dintre incongruențele grave ale lumii în care trăim.

 

Nota mea: 10  

 

Cărţi şi opinii subiective despre cărţi la: 

CE AM MAI (RE) CITIT ÎN ULTIMA VREME (2016 – …)

Ce am mai (re)citit în ultima vreme (2013 – 2015)

Ce am mai (re)citit în ultima vreme (august 2009-decembrie 2012)

 

 

„Toutes les grandes personnes ont d`abord été des enfants. (Mais peu d`entre elles s`en souviennent).” 

« Les grandes personnes ne comprennent jamais rien toutes seules, et c`est fatigant, pour les enfants, de toujours et toujours leur donner des explications«

« Il faut exiger de chacun ce que chacun peut donner, reprit le roi. L`autorité repose d`abord sur la raison. Si tu ordonnes á  ton peuple d`aller se jeter á la mer, il fera la révolution. J`ai le droit d`exiger l`obéissance parce que mes ordres sont raisonnables«

« Les vaniteux n`entendent jamais que les louanges.« 

« – On ne connaît que les choses que l`on apprivoise, dit le renard. Les hommes n`ont plus le temps de rien connaître. Ils achètent des choses toutes faites chez les marchands. Mais comme il n`existe point de marchands d`amis, les hommes n`ont plus d`amis. Si tu veux un ami, apprivoise-moi !« 

« C`est le temps que tu as perdu pour ta rose qui fait ta rose si importante.«

« – Les hommes ont oublié cette vérité, dit le renard. Mais tu ne dois pas l`oublier. Tu deviens responsable pour toujours de ce que tu as apprivoisé«

Alte citate la

https://ovidiuivancu.wordpress.com/romanii-despre-romani-si-nu-numai/

 
Lasă un comentariu

Posted by pe 6 martie 2016 in Uncategorized

 

Etichete: , , , , , ,

Marele dezgust


Începusem să scriu aceste povești pe când încă eram în India. Atunci, însă, nu le-am putut publica, din motive evidente. Acum, la ceva ani distanță de la momentele în care ele s-au petrecut, poate că nu vor mai cauza atâtea probleme personajelor. Am scris deja patru povești, însă, am abandonat momentan proiectul. Nu pot încă scăpa de senzația că, istorisindu-le, punându-le pe hârtie, comit o impietate.

*

 

Toţi eroii următoarei poveşti îmi sunt bine cunoscuţi. Am auzit întâmplarea de la chiar personajul ei feminin. Ceea ce m-a şocat atunci şi ceea ce voi încerca să redau acum este, într-adevăr, marele dezgust cu care ea mi-a fost istorisită. Mi-am adus apoi aminte de un mail pe care l-am primit cu câteva luni în urmă de la o cititoare a blogului meu. Şi ea îmi spunea, de data aceasta cu disperare, aceeaşi poveste.

 

            oameni_nud_acoperiti_de_miere2Când Rajiv închise uşa în urma sa, Kristine se gândi, ca de fiecare dată în ultimele săptămâni, la bărbatul acesta înalt, aparent puternic, care venea, în ultima vreme, din ce în ce mai des în apartamentul ei. După sex, vorbeau îndelung. Vorbea mai mult el, de fapt. Îi spunea că în câteva luni va trebui să se căsătorească. Era o nuntă aranjată, aşa cum se întâmplă de regulă în India. Îşi văzuse viitoarea mireasă doar în fotografii. Era atât de speriat de perspectiva primei nopţi, încât îi vorbise Kristinei despre toate spaimele lui. Aşa începuse, de altfel, totul. Erau colegi, lucrau împreună pentru aceeaşi companie multinaţională. Kristine era de multă vreme singură şi, din momentul în care îl văzuse, se gândise că ar putea să petreacă ceva nopţi în compania acestui bărbat. Apoi el venise într-o noapte târziu la ea, vorbindu-i din nou despre temerile lui, despre stricta tradiţie indiană ce îl obligă să îşi asculte orbeşte părinţii care întotdeauna iau decizii în numele lui, despre faptul că sexul în India este tabu (Kristine îşi amintea că el spusese atunci, prima dată: cineva ar trebui să le spună indienilor că sexul este legal!)… şi aşa mai departe. Fumaseră, apoi băuseră o sticlă de vin şi el, uşor deprimat, ameţit şi înspăimântat de perspectiva propriului său viitor, se lăsase condus de ea în dormitor. Pentru Kristine fusese aproape un şoc. Rajiv se oprea din cinci în cinci minute pentru a-şi recăpăta respiraţia, avea flexibilitatea unui elefant într-un magazin de porţelanuri, dar era tandru şi, mai ales, nefericit. De atunci continuase să vină, cel puţin o dată la trei zile.

            După ce făceau dragoste, în el se năştea un sentiment profund de vinovăţie. Vorbeau îndelung, ore în şir. Societatea indiană era destul de strictă în ceea ce priveşte aventurile de genul acesta, mai ales între un indian şi o europeană. În plus, el avea să se căsătorească… Părăsea apartamentul, de fiecare dată spunându-i Kristinei că ceea ce făceau era o mare greşeală care nu se va repeta. De câteva ori, o zi sau două, refuzase chiar să-i vorbească, însă mai apoi se întorcea în apartamentul ei şi totul se relua de la început.

Cât despre Kristine, ea încerca să lupte împotriva acestui sentiment acut de vină, încerca să îi explice că, la 31 de ani, în cele mai multe dintre colţurile planetei oamenii decid pentru ei înşişi, în conformitate cu propriile lor dorinţe. Îi spusese în nenumărate rânduri că a trăi întreaga viaţă alături de părinţi, fraţi, cumnate şi alte rude într-o singură casă în care nicio cameră nu poate fi încuiată, în care niciun moment de intimitate nu poate fi obţinut, e un stil de viaţă pe care nimeni nu şi-l poate dori la nesfârşit. Rajiv, însă, o asculta de fiecare dată, ridica din umerii lui largi şi spunea invariabil că asta e India, asta e tradiţia şi cultura indiană. Nu părea mulţumit cu această stare de fapt. De multe ori, Kristine avea impresia că el, bărbatul indian masiv, deloc puternic, omul care avea nevoie de câteva zeci de secunde de odihnă la fiecare câteva minute atunci când făceau dragoste împreună, e un soi de animal de pradă, născut să fie liber, dar obligat să parcurgă zilnic, pentru întreaga viaţă, cei câţiva metri pătraţi ai unei cuşti care nu se va deschide vreodată.

De fiecare dată când o vizita, îi aducea dulciuri. Mai târziu, Kristine avea să îl acuze, mai în glumă mai în serios, că din cauza lui se îngrăşase în nopţile pe care le petrecuseră împreună. Adevărul e că, în cele mai multe dintre nopţi, Rajiv nu dormea la Kristine. După ora 10 seara, îl sunau de acasă. Întâi fratele, apoi mama şi în cele din urmă, când Rajiv tot nu dădea semne că ar fi vrut să ajungă acasă, suna tatăl. Rajiv, cu cele o sută de kilograme ale sale, nu avea curajul de a rosti vreun cuvânt. Îşi asculta tatăl şi aproba docil ceea ce i se spunea. Kristine nu ştia hindi suficient cât să înţeleagă sensul convorbirilor pe care el le avea cu familia. Ştia doar că în urma lor, Rajiv avea acelaşi sentiment confuz de vină şi pleca spre casă, ruşinat de ceea ce făcuse cu femeia aceea albă.

Era ca un urs. Poate asta îl şi făcea fascinant. Greoi, masiv, dar şi blând şi cumplit de inocent. Kristine trebuia să recunoască, niciodată nu întâlnise un bărbat cu un sentiment al vinovăţiei şi un simţ al moralei mai puternic. Într-o seară, în vreme ce se îmbrăţişau în patul cel mare din dormitor, Rajiv avu din nou o criză de vinovăţie. Una atât de mare, încât bărbatul se transformă într-un soi de primitiv, înspăimântat de moarte de perspectiva pedepsei care-l aşteaptă. Era convins că dacă i se întâmplă ceva rău, lui sau familiei, asta nu poate fi decât urmarea comportamentului lui faţă de femeia albă. Karma… Irezistibila femeie albă care, asemenea unei sirene, îl atrage către zone unde pierzania lui este inevitabilă. Kristine îl asculta, îi privea ochii realmente înspăimântaţi de spectrul păcatului şi era din ce în ce mai uimită. Nu ştia că asemenea bărbaţi mai există în secolul 21.

*

M. şi Rajiv erau, mai nou, prieteni. Kristine îl cunoştea pe M. din prima săptămână în care ajunsese în India. Asta se întâmplase deja cu doi ani în urmă. În dimineaţa aceea ieşiseră, ca de obicei, pentru o jumătate de oră, în grădina exterioară a complexului care găzduia sediul central al companiei, pentru a fuma o ţigară.

– Rajiv se va căsători în mai puţin de două luni. Se bucură acum de ultimele momente de libertate, spuse M. arborând zâmbetul acela complice-vulgar pe care Kristine îl cunoştea deja.

– Adică?

-În ultimele trei luni, de cel puţin trei ori pe săptămână îmi cere cheia apartamentului. Stă acolo trei-patru ore, după care mi-o înapoiază… Se bucură de ultimele momente de libertate, aşa cum spuneam.

Faţa Kristinei începu să capete o culoare ciudată. Era palidă, buzele îi tremurau. Se scuză faţă de M. şi intră fugind în clădirea de birouri. Se închise în baie şi vreme de minute bune vomită, fără să se poată controla, fără să se poată opri.

 
Lasă un comentariu

Posted by pe 6 martie 2016 in Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

Michel Houellebecq, „Particule elementare”, Iași, Editura Polirom, 2012, 347 de pagini


 

Michel-Houellebecq__Particulele-elementare__973-46-2559-8-785334228026Romanul  începe prin a povesti istoria personală a doi frați, Bruno și Michel Djerzinski. Primul, un bărbat preocupat de plăcerea carnală, cel de-al doilea, un cercetător în domeniul biologiei și geneticii. În vreme ce Bruno sfârșește prin a-și petrece ultimii ani într-o clinică, tratat împotriva unei forme severe de dependență sexuală, Michel ajunge la concluzia că specia umană a ajuns la finalul existenței sale. El propune, în urma unor studii elaborate, ca omul să fie înlocuit de o variantă îmbunătățită genetic. După sinuciderea cercetătorului, proiectul său este finanțat și, în mai puțin de o jumătate de secol, specia umană e aproape dispărută, înlocuită fiind de una nouă. Textul însuși, aflăm în final, este scris de un Om nou, ca un omagiu adus Omului Vechi, specie acum pe cale de dispariție. Din păcate, abia în ultimele pagini ale textului ni se vorbește despre instaurarea noii lumi și gândirea filozofică din spatele ei. În restul textului, Houellbecq preferă să-și piardă timpul descriind orgii, scene de masochism, masturbare sau diferite alte pasaje cu conotații sexuale. Interesante în sine, acestea, însă dau senzația unei enorme disproporții. După ce sute de pagini se vorbește despre declinul individual și colectiv al omului occidental, pe final, ca și cum s-ar fi plictisit sau ar fi fost grăbit de vreun editor, Houellbecq își ucide vreo trei personaje în doar câteva pagini și însăilează un epilog (de departe, cel mai interesant pasaj al romanului) cu totul și cu totul insuficient legat de mutația genetică a speciei umane.

Nota mea: 7

 

 

Cărţi şi opinii subiective despre cărţi la: 

CE AM MAI (RE) CITIT ÎN ULTIMA VREME (2016 – …)

Ce am mai (re)citit în ultima vreme (2013 – 2015)

Ce am mai (re)citit în ultima vreme (august 2009-decembrie 2012)

 
Lasă un comentariu

Posted by pe 5 martie 2016 in Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

Despre Cenușărese și prințese


              text publicat in revista „Viata Romaneasca”, nr. 2/2016

http://www.viataromaneasca.eu/articole/61_exerci-ii-de-luciditate/2355_despre-cenusarese-si-printese.html

                         168-CenusareasaNu numai Cenușăresele se pot preschimba în prințese, ci și invers. În istoria culturii, acolo unde trecerea timpului se măsoară în decenii, secole și milenii, nimic nu e mai firesc decât să constați cum metodele de exprimare artistică își ating apogeul pentru a fi, mai apoi, exilate într-un colț de istorie, acoperite de praf și de uitare. Modelul cultural uman reproduce, în linii mari, modelul de evoluție darwinian. Și cultura a avut dinozaurii ei, ființe care, la timpul lor, guvernau lumea prin masivitate, ferocitate și forță pentru ca, mai apoi, să dispară ca și când n-ar fi existat vreodată, lăsând locul liber, pentru a fi ocupat de specii a căror singură însușire de căpătâi era adaptabilitatea. Miniaturiștii otomani despre care vorbește Orhan Pamuk (în „Mă numesc Roșu”) sunt astăzi simple curiozități culturale; tragedia în care Aristotel vedea atâtea sensuri și profunzimi, a ajuns să moară sau să se piardă în magma dramei sau tragi-comediei; epopeile, altădată culme a exprimării literare, bijuterii ale Antichității, sunt astăzi practicate doar ca experiment, apreciate mai degrabă pentru exotism și ușorul lor anacronism; sonetul, în care Shakespeare putea așeza o bogăție de idei și sentimente, a devenit, pe la noi, forma literară în care orice începător își face debutul într-ale poeziei. Literatura însăși e de neconceput astăzi în lipsa marketingului și PR-ului.

               Când Cenușăreasa devine regina balului, ea împlinește o așteptare existentă în cititorul modern încă de dinainte de a citi basmul. Să fim serioși, dacă avem un text în care, din primele rânduri, cunoaștem o fată frumoasă, cu personalitate și caracter, care se luptă cu nedreptățile lumii și e prizoniera statutului ei social, e clar  că, în lumea dominată de convențiile basmului fiind, ea nu poate s-o sfârșească altfel decât prințesă. Situația inversă, deși mai aproape de modernitate, ne-ar agresa așteptările. O prințesă plină de calități ajunsă Cenușăreasă ne-ar arunca, dintr-o dată, în față niște adevăruri empirice inconfortabile. Cu toate acestea, pe tărâmul istoriei ideilor, pe tărâmul culturii în genere, toate prințesele sunt menite a deveni cenușărese. Ele strălucesc orbitor în lumina unui salon de bal, poartă haine scumpe, surâd fermecător pentru ca, mai apoi, cu părul vâlvoi, plin de cenușă, cu ochii rătăciți și tulburi, să fie aruncate la un colț de stradă, nu departe de somptuosul palat pe care l-au deținut odată. Sigur că orice mijloc de expresie, orice specie literară, orice idee importantă se înscriu într-o paradigmă deterministă, conform principiului cauză-efect. Pentru a avea pictura de azi, era necesară existența miniaturiștilor, pentru a depăși tragedia, ea trebuia, în prealabil, să existe și să fie consumată etc… Ideile se nasc una din cealaltă, chiar și atunci când se opun una alteia sau mai ales atunci.

               Însă, ceea ce e cu adevărat important aici e conceptul de originalitate și cum anume e el dinamitat de acest proces de permutare a mijloacelor de expresie artistică. Mai simplu spus, există domenii ale literaturii unde granița între valoare și non-valoare să fi devenit atât de instabilă, încât să nu mai opereze ca linie de demarcație?! Să ne imaginăm o situație: suntem în 2016, Nichita Stănescu trăiește, nu știe nimeni că e un poet valoros… Apare Nichita la un cenaclu literar din… să zicem, Alba Iulia. Intră, stă pe scaun, își așteaptă rândul și începe: „Leoaica tânără, iubirea/ mi-ai sărit în faţă./ Mă pândise-n încordare/ mai demult./ Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,/ m-a muşcat leoaica, azi, de faţă”. Poetul urbei, universitarul urbei, dandy-ul urbei, estetul urbei, cum se vor raporta ei toți la ceea ce aud? Nu cumva unii i-ar reproșa repetițiile, alții l-ar acuza de lipsă de imaginație?! Desigur că, știind că Nichita e Nichita, și-ar îmbrăca toți hainele de sărbătoare și i-ar dedica întreaga ședință de cenaclu… Dar, dacă n-ar ști?! Să forțăm lucrurile încă și mai mult. După Nichita, în același cenaclu, în fața aceluiași public, citește… Ion Barbu. Evident, nimeni nu știe că Ion Barbu e Ion Barbu… „Fulger străin, desparte această piatră-adâncă;/ Văi agere, tăiaţi-mi o zi ca un ochean!/ Atlanticei sunt robul vibrat spre un mărgean,/ Încununat cu alge, clădit în praf de stâncă”… Ei, ce-ar fi după?! Dacă în fața acestui virtual cenaclu ar veni Dante, Shakespeare, Byron, fără ca nimeni să știe că ei sunt Dante, Shakespeare, Byron?! Interogația la care ne conduce un astfel de exercițiu de imaginație și istorie contrafactuală e aceasta: trăind în epoci diferite, dacă nu ni s-ar spune ce e valoros și ce nu, am mai avea, chiar și cei mai instruiți dintre noi, organul potrivit pentru a sesiza originalitatea și genialitatea? Decuplați de la contexte, epoci, idei, neavând, deci, un contact viu cu toate prințesele care au devenit Cenușărese, am recunoaște în Cenușăreasă potențiala prințesă?! Fără firimiturile de pâine lăsate de Hansel (care e, aici, memoria noastră colectivă, în orice formă s-ar manifesta ea) am mai recunoaște drumul către casă, către valoare, către capodoperă, către genialitate?!

               Dintre toate genurile literare, pare că poezia e cea mai predispusă către a deveni o Cenușăreasă de lux. Există vreun instrument infailibil cu ajutorul căruia să putem vedea prințesa în spatele straturilor de mizerie care acoperă fața Cenușăresei?! Nu cred… Diferența între o poezie mediocră și o poezie genială e, azi, într-un anume sens, nulă. Poetul de geniu, ca și poetul mediocru, sparge tipare. Primul e conștient că o face, al doilea e, pur și simplu, ignorant. Evident că, astfel exprimată, ideea șochează sau jignește de-a dreptul. S-o analizăm, însă… Aș porni de la cunoscutul experiment al maimuțelor care apasă tastele unei mașini de scris. E o alegorie mai veche, pe care bănuiesc că o adoră statisticienii (din motive evidente). Ipoteza: dacă lași un grup de maimuțe într-o sală plină cu mașini de scris, într-un anume interval de timp (care nu poate exceda durata de viață a maimuței), ele pot scrie, cu totul întâmplător, un sonet de Shakespeare. În 2003, cercetătorii de la Universitatea din Playmouth au și realizat un test-pilot: au închis șase macaci într-o încăpere cu șase computere. Singura concluzie rezonabilă a fost că macacii au o predilecție pentru litera „S”; s-a considerat că, nici într-o mie de ani, ele nu puteau scrie un sonet de Shakespeare… Dacă, însă, de la macaci s-ar fi așteptat nu un sonet shakespearian, ci un haiku sau, și mai frumos, un poem dadaist?! Poemul dadaist ar fi fost scris de îndată ce maimuțele și-ar fi dat seama că apăsarea unei taste produce apariția de semne pe ecranul computerului… Cu haiku-ul, ar fi fost, într-adevăr, mai complicat… Dacă, însă, printam un poem dadaist scris de un macac și îl publicam într-o colecție de poezie dadaistă, e greu de crezut că, fără informații suplimentare, cineva și-ar fi dat seama. Așadar, ceea ce ne poate spune experimentul (extrapolând) e că,  în poezie, cel puțin, de la un anumit nivel încolo, genialitatea sau valoarea arată, în lipsa altor informații suplimentare, în lipsa contextelor culturale, ca și mediocritatea sau prostia.

               Poezia de bună calitate echivalează cu intrarea într-un teritoriu senzorial inedit, cu deschiderea unei uși, cu noi perspective. Ușile, însă, pot fi deschise și din greșeală. Criticul și istoricul literar se presupune că ar trebui să fie gardienii acestei distincții între mediocritate și valoare. Despre asta ne vorbește Martin Page, în romanul său alegoric „Libelula”. Acolo, o pictoriță ale cărei tablouri nu le-a văzut aproape nimeni, Fio Regale, dobândește din senin o faimă universală, doar pentru că un celebru critic de artă îi tot vehiculează numele (el este, de altfel, singurul care a putut vedea creațiile tinerei). Bulgărele de zăpadă se rostogolește, se nasc polemici și discuții savante despre o operă la care practic nimeni nu are acces. În subtext, ceea ce face Martin Page este o savuroasă, ironică, tulburător de acidă critică a artei moderne și a mecanismelor prin care ea iese din anonimat. Tot astfel, eliberată de ceva secole din chingile metricii și a rimei, poezia s-a dezvoltat într-un mod atât de extravagant, de exotic (asta e și frumusețea ei, de altfel), încât ea a ajuns să nu mai poată fi descifrată cu un set anume de instrumente critice. Sigur că există poezie atât de proastă, încât n-ar putea trece vreodată drept genială; însă, de la un anumit nivel al mediocrității în sus, nimic nu mai e clar, distincțiile devin fluide.

               În proză și dramaturgie, modernitatea n-a făcut atâtea ravagii ca în poezie. Acolo, capacitatea de a imagina povești, modul în care ele sunt spuse, profunzimea personajelor și capacitatea unui scriitor de a sonda mințile și sufletele caracterelor cu care lucrează oferă mai multe indicii; analiza se poate exercita pe mai multe paliere, în mai multe direcții, așa încât, la finalul ei, să se poată spune cu mai multă acuratețe cam pe ce treaptă a unei imaginare scări valorice se găsește respectivul text. Aparenta ușurință cu care se poate crea poezie a sfârșit prin a crea impostură. Impostorul, în poezie, poate mima genialitatea, cameleonic, tocmai pentru că ea, genialitatea, atunci când se manifestă ca stare de grație (poezia) și nu ca arhitectură coerentă (proza), are toate atributele unui haos logic. Când le citez elevilor mei nefamiliarizați cu poezia exemple de cuvinte pe care Nichita le creează sublim, reacția e să ridice din umeri și să-mi spună că și ei pot face asta. Ratează întâlnirea cu poezia mare, tocmai pentru că le lipsește „organul” poetic, tocmai pentru că poezia valoroasă, pentru a-și manifesta valoarea, trebuie să se așeze în minți unde există deja ceva. Însă, odată cu trecerea timpului și emanciparea poeziei, „ceva”-ul devine din ce în ce mai sofisticat, din ce în ce mai greu de încadrat în tipare, din ce în ce mai greu de așezat în mințile noastre.

               După câte se pare, poezia și-a început drumul către statutul de Cenușăreasă. Nu mai poartă rochii elegante, croite cu bun-gust, în culori vii, nu mai are pantofi de bal, nu mai stăpânește eticheta, nu mai respectă coduri. Ea umblă acum cu haine de împrumut, cel mult cu imitații grosiere. Dacă am fi într-un basm, conștiința noastră ar trebui să se simtă confortabil; va veni vremea când, de sub înfățișarea Cenușăresei, se va ivi, odată în plus, prințesa. Dar dacă nu suntem într-un basm, ci într-un experiment în care o duzină de macaci sunt lăsați întreaga lor viață într-o încăpere plină de computere, în speranța că vreunul dintre ei ar putea scrie un sonet de Shakespeare?!    

 
Lasă un comentariu

Posted by pe 3 martie 2016 in Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

„The Confessions of Saint Augustine”, New American Library, New York, 2009, 358 de pagini


 

9780451531216O lectură greoaie, care poate fi parcursă doar dacă cititorul păstrează mereu în minte faptul că textul e scris la sfârșit de secol IV. Cartea, deși se vrea o autobiografie, conține foarte puține elemente de autobiografic, ele fiind frecvent parazitate de rugăciuni și invocații către divinitate. Deși Sf. Augustin afirmă că vorbește despre păcate grele, de neiertat în fața lui Dumnezeu, nu vorbește decât despre fapte banale  ale vieții lui. Amuzante sunt paginile în care amintește despre episodul în care, copil fiind, a furat pere. Consideră întâmplarea ca fiind un păcat major și îi dedică un spațiu generos. Interesante constatările despre originea răului, dar dezarmantă obsesia de a căuta răspunsuri într-o singură direcție. O carte în care facem cunoștință cu o minte care caută, cu o logică deloc lipsită de farmec. Cititorului contemporan îi vor trezi, totuși, ușoare aversiuni pasajele misogine ale textului (și aici, importantă e perioada în care el este scris). Halucinantă este prefața scrisă de Elizabeth Block; în ea, se vorbește mai degrabă despre cum, în mod miraculos, autoarea a rămas însărcinată când deja pierduse orice speranță, fără să fie clar care este legătura cu textul Sfântului Augustin. Ultimele trei dintre cele 13 părți sunt dogmatice, aproape fără interes pentru cei care nu au vocație teologică.

Nota mea: 6

 

Cărţi şi opinii subiective despre cărţi la: 

CE AM MAI (RE) CITIT ÎN ULTIMA VREME (2016 – …)

Ce am mai (re)citit în ultima vreme (2013 – 2015)

Ce am mai (re)citit în ultima vreme (august 2009-decembrie 2012)

„Yet still man, this small portion of creation, wants to praise you. You stimulate him to take pleasure in praising you, because you have made us for yourself, and our hearts are restless until they can find peace in you.” 

“I did not know that God is a spirit and not one with parts extended in length and breadth, nor one of whose being can be used such words as size, weight, bulk.” 

“God`s commands to those in former times were not the same as his commands are to men of today; yet both in the past and in the present it is the same goodness to which obedience is due.”

“See how things pass away so that other things may take their places and that so this lower universe may be established in all its parts.” 

“Now whenever I come across any Christian brother, whoever it may be, who is ignorant of this sciences and has mistaken views on them, I can listen to him patiently enough as he delivers his opinions. So long as he does not hold any unworthy beliefs about you, Lord and Creator of all things, I cannot see that it does him any harm if he is rather ignorant about the situation or conditions of material objects.” 

“And it became clear to me that things which are subject to corruption are good. They would not be subject to corruption if they were either supremely good or not good at all; for, if they were supremely good, they would be incorruptible, and, if there was nothing good in them, there would be nothing which could be corrupted.”

“For the law of sin is the strong force of habit, which drags the mind along and it controls it even against its will – though deservedly, since the habit was voluntarily adopted.” 

“Indeed just as the flattery of friends often leads us astray, so the insults of enemies often do us good. But you do not award people for what you accomplish through them, but only in accordance with their intentions.” 

“Men are a race very inquisitive about other people`s lives, very lazy in improving their own.” 

“Thus it is not the future that is long, for the future does not exist; a long future is a long expectation of the future. Nor is the past long, since it does not exist; a long past is a long memory of the past” 

“So while we are all trying in our reading of the Holy Scripture to grasp what it was that the author of them meant to say, what harm can it do if a man grasps hold of something which you, who are the light of all truthful mind, show him is true, even if the author whom he is reading did not grasp this truth – though of course the author did express a truth, but a different one?” 

“And just as in man`s soul there is one part which rules by taking thought and another part which is subject to obedience, so for man, also corporeally, a woman was created to have a nature equal indeed to his in mind and rational intelligence, but to be in sex subjected to the masculine sex, in the same way as the appetite which leads to action is subjected to the skill, mentally derived, of acting rightly.” 

Alte citate la

https://ovidiuivancu.wordpress.com/romanii-despre-romani-si-nu-numai/

 
Lasă un comentariu

Posted by pe 1 martie 2016 in Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

Malala Yousafzai și Christina Lamb, „Eu sunt Malala”, Iași, Editura Polirom,2014, 328 de pagini


malala-copertaO carte de o simplitate dezarmanta. E povestea ocupării unor zone din Pakistan de către talibani și a lupte unei tinere fete pentru dreptul la educație. Malala, cea care a și primit premiul Nobel pentru Pace, în 2014, a fost împușcată în cap de talibani, în 2012, pe când avea doar cincisprezece ani. Povestea ei e spusă atât de limpede, de ingenuu și de profund în același timp, încât textul poate fi lămuritor pentru oricine vrea să înțeleagă mai bine mentalitățile și idiosincraziile unei lumi la care Europa nu știe încă să se raporteze. Textul este, în același timp, și un apel la disocierea între Islam și terorism. Convingător, pe alocuri impresionant, lucid, argumentat, el ar trebui, fără doar și poate, să facă parte din programele școlare, alături de jurnalul lui Anne Frank. Cartea este, în definitiv, triumful discret, dar zdrobitor, al bunului-simț in fața ignoranței și fundamentalismului. Povestea curge fără patetisme, fără alambicate formule narative, dar reușește să întrețină o tensiune formidabilă, de la prima și până la ultima ei pagină. Cititorul simte răzbătând dintre paginile ei un soi de naivitate, de sinceritate, de voință care impresionează profund.

Nota mea: 10

Cărţi şi opinii subiective despre cărţi la: 

CE AM MAI (RE) CITIT ÎN ULTIMA VREME (2016 – …)

Ce am mai (re)citit în ultima vreme (2013 – 2015)

Ce am mai (re)citit în ultima vreme (august 2009-decembrie 2012)

 
Lasă un comentariu

Posted by pe 21 februarie 2016 in Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , ,

 
Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 1,089 de alți urmăritori

%d blogeri au apreciat asta: