RSS

Amos Oz, „Cutia neagră”, București, Editura Univers, 2006, 272 de pagini


imagesRomanul este în întregime alcătuit din scrisorile pe care personajele și le trimit unul altuia. Modul acesta minimalist de a scrie literatură nu e deloc deranjant aici. Personajele și poveștile lor prind contur, se individualizează foarte bine. În esență, romanul e povestea despărțirii a doi oameni care s-au iubit mult, cu o dragoste obsesivă care continuă să supraviețuiască propriului lor divorț. În fundal, cunoaștem alte două personaje, Michel, un fundamentalist religios în devenire și Boaz, un tânăr masiv, pasionat de supraviețuirea simplă, în mijlocul naturii, supraviețuirea ce exclude complicațiile lumii moderne. Poate că cel mai interesant la acest roman e măiestria cu care Amos Oz își pune personajele să-și susțină cauza. Citindu-le argumentele, ai senzația că fiecare în parte deține adevărul, deși adevărurile lor se exclud reciproc. Personajul meu favorit rămâne Ilana, o femeie pasională ce trăiește într-o societate mult prea conformistă. Din păcate, există stângăcii de tehnoredactare și, probabil, de traducere, atât de prezente în colecția de cărți „Cotidianul”.

 

Nota mea: 8

Cărţi şi opinii subiective despre cărţi la: 

CE AM MAI (RE)CITIT ÎN ULTIMA VREME (AUGUST 2009-DECEMBRIE 2012),    

https://ovidiuivancu.wordpress.com/ce-am-mai-citit-in-ultima-vreme/

CE AM MAI (RE)CITIT ÎN ULTIMA VREME (IANUARIE 2013 – …)

https://ovidiuivancu.wordpress.com/ce-am-mai-recitit-in-ultima-vreme-ianuarie-2013/

 
3 comentarii

Posted by pe 19 aprilie 2015 în Uncategorized

 

Etichete: , , , , ,

Dacă un bărbat e suficient de insistent și arată suficient de bine, atunci de ce nu… ?!


Textul face parte dintr-un volum în lucru: Povești cu și despre femei

Câteva dintre textele scrise până acum pot fi citite in revista “Catchy”, la:

http://www.catchy.ro/author/ovidiu-ivancu

gheișa-perfectă– Zău, E., despre oameni care îmbătrânesc s-au scris milioane de pagini!

– Despre cum îmbătrânesc eu, nu s-a scris încă nimic! Poate fi un text sfâșietor!

 

 

*

               Am privit-o lung, neștiind în momentul acela cum ar fi trebuit să reacționez, ce ar fi trebuit să spun. Vorbea serios. Așa cum stătea, cu picioarele arcuite lateral, de la genunchi în jos, ocupând toată abia o mică parte din fotoliul pe care se așezase, semăna cu o pisică. Auzind-o folosind cuvântul „sfâșietor”, aproape că mă așteptam să miaune, să toarcă, să mârâie… Aș fi râs, căci imaginea lui E. transformată în pisică avea în ea ceva duios-comic. Ea, însă, vorbea așa de serios, încât mă temeam să n-o rănesc cumva.

               Nu știu de unde îi venise lui E. ideea aceasta că îmbătrânește și că ar trebui să mă convingă să scriu despre îmbătrânirea ei. Nu avea mai mult de 43 de ani. Ar fi vrut să fie amantă, dar sfârșise prin a fi cerută în căsătorie atât de des, încât, în cele din urmă, acceptase. Credea că, născută în altă parte, ar fi fost gheișa perfectă. Picta peisaje, citea în timpul liber, era capabilă de conversații inteligente și adora ceaiul. Oriunde s-ar fi așezat, avea obiceiul de a-și ține foarte aproape unele de altele picioarele și mâinile. Cuibărită astfel, emana în jur un soi de fragilitate cochetă, care invita la protecție. Pe stradă, silueta ei minionă se pierdea în mulțime. Abia când se așeza devenea imposibil de ignorat. Folosea cu o naturalețe dezarmantă cuvinte mari, precum acel „sfâșietor”, cuvinte care, rostite de ea, își pierdeau din patetism.

               Dacă ar fi s-o cred pe cuvânt, E. începea să îmbătrânească. Îmi scrisese odată, mai demult, un mail care conținea o singură întrebare: „de ce credeți că o femeie de peste patruzeci de ani și-ar înșela soțul?”. De unde era să știu?! Eu doar scriu povești cu și despre femei; aflu povești și le transmit mai departe… Atâta și nimic mai mult. I-am răspuns, totuși, folosind clișeele obișnuite: pentru că vrea să se simtă dorită, pentru a ieși din rutină, pentru că îmbătrânește etc. Mi-a răspuns sec, cu un emoticon ce sugera că râde în hohote. Apoi, m-a dezarmat acel „de ce nu?”, urmat de o scurtă explicație: „dacă un bărbat arată suficient de bine, e suficient de insistent, ei bine, atunci… de ce nu?!”.

               Simțise că îmbătrânește într-o după-amiază de duminică, atunci când una dintre puținele ei prietene îi vorbea despre un bărbat de 50 de ani și ea se surprinsese întrebând: „50 de ani? E tânăr, așa-i?”. Faptul că el, bărbatul de 50, era tânăr însemna, pe cale de consecință, că ea, femeia de 43, era încă și mai tânără. Apoi, a început s-o îngrozească ideea că dorințele ei, în mare, aceleași ca acum douăzeci de ani, vor rămâne prizoniere într-un corp care va începe să poarte semnele trecerii timpului. Dacă pe interior ar fi îmbătrânit în același ritm în care îi îmbătrâneau celulele, n-ar fi fost nicio problemă. Sau măcar dacă ar fi trăit într-o lume în care n-am fi fost sistematic educați să credem că bătrânii sunt condamnați la decență, că ridurile lor trebuie obligatoriu să-i transforme în indivizi „respectabili”, asexuați…

E. își privea din ce în ce mai mult mâinile. Erau ferme, dar încrețiturile pielii, o anume rigiditate, încăpățânarea cu care pielea refuza să rămână perfect întinsă, o înspăimântau… Abia sesizabilele linii verticale ce-i traversau gâtul de fiecare dată când își întorcea capul, sânii care acum lăsau între ei un spațiu ce i se părea pe zi ce trece mai mare, oasele care începeau să doară când se schimba vremea brusc erau toate semne ale unei treceri a corpului către o altă stare. În plus, peste toate astea venea și o anume febrilitate cu care E. nu știa ce să facă. I se părea că mai are atâtea experiențe de trăit și atât de puțin timp în care ar putea să le trăiască… Trăise cu fanteziile ei vreme de zeci de ani, fără ca ele s-o deranjeze. Ba dimpotrivă, se bucura de fanteziile astea cu voluptate, fără să-i treacă prin cap că le-ar putea pune în practică. Acum, însă, le-ar fi vrut trăite pe toate într-o singură zi, dacă s-ar fi putut. Erau momente când respira adânc, de parcă ar fi vrut să își umple plămânii cu tot aerul disponibil în jurul ei, de parcă ar fi vrut să-și oxigeneze creierul atât de puternic, încât el să înceapă să transmită brusc corpului semnalul întineririi.

               Dacă i-ar fi spus soțului ei câte ceva despre toate astea, el ar fi devenit gelos, posesiv, suspicios, nesigur pe el. S-ar fi simțit trădat, înșelat și ar fi avut toate motivele din lume să se simtă așa. Dacă le-ar fi spus copiilor, poate că ei i-ar fi programat ceva ședințe la psiholog, i-ar fi dat să citească volume întregi despre criza vârstei de mijloc. Prietenele ei i-ar fi vorbit, cu o ipocrizie grețoasă, despre ce se cade și ce nu se cade să faci la o anumită vârstă…  Amanților ei ocazionali oricum nu le păsa, ei o voiau pentru cu totul altceva…

E. înțelegea că cei din jurul ei o doreau mereu echilibrată, egală cu sine însăși. Cui i-ar fi fost ușor să accepte că în mintea ei supraviețuiau, suprapuse, mai multe identități, că din diferite colțuri ale minții ei ieșeau la iveală demoni cu voci puternice?! Îi venea uneori să urle, însă n-o făcea niciodată. Ghemuită ca o pisică, pe fața ei nu se putea ghici nimic din senzația de prizonier care-o încerca, nimic din viața dublă, triplă, cvadruplă, cvintuplă pe care trebuia s-o ducă zilnic…

 

*

– Serios, E., crezi c-ar ajuta cu ceva dacă aș scrie despre asta?

– Sigur că da. Aș vrea să știu că nu sunt singura. Sau, și mai bine, să știe și altele ca mine că nu sunt singure…

– Dacă zici tu…

 
Lasă un comentariu

Posted by pe 4 aprilie 2015 în Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Femeia pentru care nu mai există bărbatul potrivit


 

Textul face parte dintr-un volum în lucru: Povești cu și despre femei

Câteva dintre textele scrise până acum pot fi citite in revista “Catchy”, la:

http://www.catchy.ro/author/ovidiu-ivancu

              femeie-frumu În camera ei, totul era în dezordine, într-o stare de răvășire ce rivaliza adesea cu loviturile de stat pe care le dădea constant părul ei blond, incapabil să urmeze reguli, oricât de simple ar fi fost acestea. Când am citit mai târziu undeva că, de fapt, dezordinea nu e altceva decât o altfel de ordine, ale cărei legi ne scapă, m-am gândit instantaneu la cărțile și hainele aruncate alandala prin camera lui Z. Ea se mișca printre ele cu o agilitate pe care și-o pierdea în orice alt spațiu.

                        Z.  era irascibilă… extrem de irascibilă. Trecea de la o stare la alta cu viteza cu care își punea mâinile în șolduri, de fiecare dată când credea că a găsit argumentul suprem cu care să-mi demonstreze indubitabil că nu am dreptate. Obișnuiam să susțin idei pe care tocmai le combătusem vehement, în fața unui alt auditoriu, cu o zi înainte, doar pentru că asta mi se părea atunci și mi se pare și acum forma supremă de divertisment; pe ea, evident, o enerva teribil, mai ales atunci când practicam jocurile astea de rol în public și mai eram și luat în serios. Atunci, vorbea mult, încercând să trateze cu toată seriozitatea de care era în stare subiectele de conversație care pentru mine nu erau decât o farsă. Z. avea o logică alambicată; trebuia să o asculți cu cea mai mare atenție și pentru multă vreme până când începeai să îți dai seama unde vrea să ajungă. Mintea ei lucra în felul acesta: scurtcircuita demonstrația, începea abrupt cu o concluzie care pentru ea era evidentă și, mai apoi, tu, ca ascultător, trebuia să faci efortul supraomenesc de a înțelege, din frânturi, cam cum ajunsese ea acolo unde ajunsese.

               Fusese căsătorită 8 ani după care, trebuind să lucreze undeva în Asia, constatase că, în lipsa ei, fusese pur și simplu înlocuită. A urmat divorțul și încă 8 ani de singurătate. Singurătate relativă, desigur. Z. era mult prea temperamentală pentru a suporta singurătățile. Relațiile ei, însă, nu durau. Se consumau incandescent și se stingeau relativ repede. O enervam frecvent; ridica vocea, strecura câteva înjurături în limba ei natală (ajunsesem să le învăț pe de rost), însă nu-mi aduc aminte ca supărările ei să fi durat foarte mult. În zilele ei bune, devenea ea însăși ludică; vedea că mă plictisește, știa că n-o să-i spun niciodată în față că mă plictisesc și continua să vorbească ore în șir, amuzată, cu un cinism pe care mi l-a mărturisit ceva ani mai târziu, când am plecat, fiecare dintre noi, către Europa. O amuza efortul meu inabil de a da din cap, simulând interesul. Era felul ei de a-și lua revanșa pentru toate situațiile în care o contraziceam în public, folosind exact argumentele pe care ea mi le livrase cu câteva zile înainte, atunci când, evident, eram de cealaltă parte a baricadei, susținând lucruri pe care azi le combăteam.

               Vorbea foarte mult despre soțul ei, cel cu care se întâlnea adesea, la o cafea, de fiecare dată când se aflau în același oraș. Cred că, în afară de tatăl ei, fostul soț era singurul bărbat pe care îl respecta cu adevărat. De când se despărțiseră, nu mai ajunseseră vreodată în același pat, deși ocazii fuseseră destule. Z. și-l dorea mai mult decât pe oricine, dar nu putea suporta gândul ca el să creadă că femeia care îi fusese o vreme soție era acum o femeie pasională. Pentru el, Z. ar fi vrut să rămână femeia care fusese atunci când se despărțiseră; îi ascundea cu grijă aventurile, nu vorbea niciodată cu el despre bărbați așa cum vorbea cu mine. Z. gândea cam așa cum arăta și camera ei, întortocheat, aparent haotic. Îi plăcea să joace încă față de el rolul soției, deși ea se transformase de multă vreme în altceva.               Vorbea despre acei 8 ani ca despre o perioadă la care s-ar fi putut întoarce oricând, dacă ar fi apărut bărbatul potrivit. Cred că se mințea pe ea însăși. Pe Z. cea de acum n-o mai mulțumea statutul de femeie care își așteaptă soțul cu masa pusă, după ce ore în șir se agitase prin bucătărie, purtând șorțulețul acela înflorat pe care încă îl avea și la momentul în care am întâlnit-o. În plus, pentru Z. cea de acum, pur și simplu nu mai exista bărbatul potrivit. Existau bărbați, fiecare potriviți pentru o anume perioadă de timp. Am făcut greșeala de a-i spune toate acestea.

               S-a întâmplat într-o seară, când ea cocheta nostalgic cu ideea de a redeveni, cândva, soția care fusese. I-am spus brutal că nu cred că se mai poate; e dependentă de libertatea ei. Dintre toate formele acceptabile de dependență, cred că asta e cea mai lipsită de speranță. Când ajungi dependent de libertate, nu mai poți face drumul înapoi. Poți să ți-o dorești, căci libertatea se plătește greu, cu momente insuportabile de singurătate, de insomnie, de incertitudine, de nesiguranță… Însă, cine consumă libertate în cantități industriale și pentru o bună bucată de timp, așa cum o făcuse Z., plătește bucuros orice preț. M-a ascultat și m-a dat afară. Mi-a scris, câteva ore mai târziu, un mail din care nu am înțeles nimic. Sau aproape nimic… singurul lucru pe care l-am priceput era că o jignisem. Evident că avea dreptate. Ce altă formă mai mare de jignire poate fi imaginată în afară de aceea de a încerca să ridici cortina și să faci incizii adânci în viitorul cuiva?! Mai ales atunci când, din noroc, incizia nimerește acolo unde doare mai tare?! O făcusem inconștient și arogant. Cu Z. m-am mai întâlnit de atunci de câteva ori. Am evitat amândoi să mai deschidem subiectul.

               Povestea lui Z. și a camerei ei în dezordine se încheie aici. Departe unul de altul, nu ne mai căutăm astăzi, nu ne mai vorbim. Ca toți cetățenii planetei cu acces la internet, ne aflăm la o distanță de un click unul față de altul. E, însă, o distanță care, astăzi cel puțin, nu mai poate fi parcursă…

 
Lasă un comentariu

Posted by pe 20 martie 2015 în Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Iluzia literaturii ca mașină a timpului


Articol publicat în revista Viața Românească, nr. 1-2/2015

textul poate fi consultat la

http://www.viataromaneasca.eu/articole/61_exerci-ii-de-luciditate/2038_iluzia-literaturii-ca-ma-ina-a-timpului.html

               Cât de mult ne poate ajuta literatura să înțelegem trecutul? Cât de probabilă e ipoteza că, prin lectură, mintea umană călătorește, străbate nu numai secole, ci și kilometri?! Bunăoară, printre multele clișee ale dascălilor de literatură, fie ei universitari sau nu, se regăsește și acesta: lectura facilitează accesul către o lume care, fiind dispărută, e inaccesibilă cunoașterii directe. Citindu-i pe Rebreanu, Agârbiceanu ori Pavel Dan, aruncăm, conform acestei teorii, o privire înspre trecutul satului românesc. Lecturându-i pe Ray Bradbury, Isaac Asimov ori Philip K. Dick, plonjăm în lumea viitorului probabil. Universul ficțional ar avea, deci, această proprietate de a funcționa precum o mașină a timpului; literatura îl transportă pe cititorul ei înainte și înapoi în timp și spațiu,  folosind ca vehicul imaginația. Dacă în ce privește viitorul, teoria se poate dovedi validă (căci ne aflăm, în definitiv, pe teritoriul lucrurilor posibile, încă neîntâmplate), când vine vorba de trecut, îndrăznesc să cred că lucrurile se modifică fundamental. Literatura nu ne familiarizează cu trecutul, ci, mai degrabă, îl recreează. Cititorul de secol XXI are iluzia că citind „Ion”, al lui Rebreanu, înțelege, când, de fapt, tot ceea ce face este să  imagineze o lume, folosind uneltele pe care prezentul i le pune la îndemână.

               Vehiculul ce trebuie să ne poarte spre trecut, imaginația, are această deficiență structurală: ea funcționează mereu în dimensiunea prezentului, se hrănește cu ceea ce societatea momentului îi oferă. Astfel, lectura este condamnată să fie decodată în grila prezentului celui care citește. Așadar, citind, nu numai că nu înțelegem trecutul, ci îl și deformăm inevitabil, tocmai în încercarea de a-l înțelege. Îl alterăm, în tentativa de a-l face coerent, de a-l face să aibă sens conform paradigmei prezentului nostru, îl forțăm să se înscrie în concepte contemporane, pentru că numai astfel imaginația noastră e în stare să-l asimileze.

               Pe 11 septembrie 2014, am citit nuvela lui Pavel Dan, „Înmormântarea lui Urcan bătrânul”. Ideea de a construi un personaj care adună o mică avere din cerșetorie, continuând să meargă pe jos, din sat în sat, îmbrăcat sărăcăcios și cerșind, chiar și după ce, bătrân fiind, are deja o avere frumușică, mi se pare remarcabilă. Îl văd pe Urcan bătrânul străbătând kilometri, pretinzând că e sărac, stârnind mila sătenilor; îl văd, întorcându-se în satul său, unde toți ceilalți îi cunoșteau apucăturile (nu cerșea decât departe de satul natal); îi văd soția, căutând în buzunarele secrete ale hainelor după bani și alte produse pe care bătrânul reușise să le aducă; văd satul și oamenii lui… S-ar zice că, timp de câteva minute, am plecat din prezent și am ajuns în lumea satului românesc din anii `30 ai secolului trecut. În realitate, însă, nu am făcut altceva decât să aduc anii `30 în realitatea zilei de 11 septembrie 2014. Nu este omenește posibil să înlătur din constituția internă a imaginației mele lucrurile care au fost așezate acolo de contemporaneitate; realitatea anilor `30 îmi rămâne străină pentru că ochiul meu, vocabularul meu, gesturile mele, tabuurile societății actuale sunt cele care mă fac să înțeleg realitatea prin filtrul prezentului în care trăiesc. Imaginația mea, ca orice imaginație care se respectă, mă transportă într-un trecut virtual, construit cu materiale moderne, cu materialul prezentului. Imaginația nu reconstituie, ci recompune. Există o diferență esențială între munca unui restaurator și procesul de a imagina. Restauratorul aranjează bucățile unui puzzle  în ordinea prestabilită. Nicio altă ordine nu este posibilă. În vreme ce imaginația creează puzzle-ul chiar în vreme ce îl asamblează. Bucățile de puzzle se potrivesc mai multor combinații și regulile care-l fac coerent sunt regulile contemporaneității celui care-l asamblează.

               Facultatea de a imagina, oricât de bogată ar fi, își are, deci, limitele ei. Chiar și în condiții ideale, ea este victima prezentului în care se exercită. Simplu spus, cine a citit „Înmormântarea lui Urcan bătrânul” în, să zicem, 1937, a lecturat un cu totul alt text decât cel pe care l-am parcurs eu, în dimineața zilei de 11 septembrie 2014. În consecință, a și înțeles altceva. Imaginația lui i-a permis să aibă acces la structuri de adâncime ale textului care mie îmi vor rămâne permanent străine. Și, desigur, viceversa… Așadar, ideea că cititul te poate face să înțelegi trecutul mi se pare a fi un clișeu, un ornament retoric, un argument pro domo de natură stilistică.

               Poate că, totuși, deși nu ne poate ajuta să înțelegem trecutul, literatura ne poate ajuta să călătorim în spațiu. Cu alte cuvinte, citindu-i pe Forster, Rushdie sau Eliade,  poate avem acces la o Indie care, multora dintre noi, le-ar fi rămas, în absența lecturilor, necunoscută?! Poate că lectura jurnalelor de călătorie poate suplini sau completa prezența noastră fizică în spațiile despre care jurnalul de călătorie respectiv vorbește?! Aceasta îmi pare a fi o și mai mare iluzie. Nu numai că literatura de călătorie nu ajută la înțelegerea spațiilor despre care vorbește, ci, dimpotrivă, deformează, clișeizează, tabuizează respectivele spații. Sărmanul cititor ajuns în India cu imaginea pe care Eliade o livrează despre această țară, se va simți adesea debusolat, pierzând foarte mult timp în căutarea acelei Indii subiective, eliadești. Dacă n-o va găsi, se va simți dator s-o inventeze, s-o forțeze să corespundă imaginii. Orice altceva ar echivala cu un eșec. Puțini sunt dispuși să pornească de la constatarea că, pentru a avea acces la India lui Eliade, trebuie să fii Eliade. Cum, însă, până la momentul redactării acestui text, numai Eliade poate fi Eliade, întâlnirea cu tipul său de experiență e nu numai improbabilă, ci și absurdă, imposibilă. A scrie literatură nu înseamnă a cartografia spații și timpuri, în așa fel încât cititorul  să aibă acces la ele prin actul lecturii. A scrie literatură înseamnă, în primul rând, a filtra absolut totul printr-o conștiință. O conștiință unică, asemenea amprentei, o conștiință determinată de educație, de lecturi, de experiențe subiective, de întâlniri esențiale etc.

               Cu toate acestea, mulți dintre cititori lecturează tocmai din dorința de a afla. Întrebarea care se pune este, deci, dacă admitem că literatura nu ne ajută să înțelegem, în termeni pragmatici, subiectul sau obiectul despre care ea vorbește, atunci care mai e sensul lecturii?! După mine, sensul e unul cu mult mai important decât pot bănui cei care citesc pentru a se informa. Lectura pregătește mintea umană pentru întâlnirea cu realitatea. Prin lectură, actul gândirii dobândește o anume flexibilitate, o anume deschidere care face mintea umană ceva mai receptivă. Asta, cu condiția esențială ca cititorul să nu considere cartea ca fiind un obiect sacru, ba chiar, dimpotrivă, să pornească de la premisa că o carte nu oferă răspunsuri, ci, în cel mai rău dintre cazuri, variante de răspuns, în cel mai bun dintre ele, alte întrebări.

               Desigur, e un irezistibil artificiu retoric să spui că literatura te ajută să călătorești în timp și spațiu. Sună atât de bine, argumentul pare a fi atât de fascinant, astfel exprimat, încât e greu să reziști tentației de a-l folosi. Numai că, folosindu-l, poți aduce cititorului în formare imense deservicii. E destul de periculos să așezi în mintea adolescentului fără experiența lecturii ideea că literatura e un surogat al lumii reale, că ea e o poartă de acces către timpuri trecute și spații necunoscute. Un cititor crescut la o astfel de școală de gândire va avea încredere în cărți așa cum are încredere în ghidurile turistice sau atlasele geografice. Or, în felul acesta dispare principala funcțiune a literaturii, rațiunea ei de a exista, anume tocmai ideea că o carte e complementară realității. Ea provoacă mintea umană să recompună realități alternative, nu să le înțeleagă mai bine pe cele existente.

 
Lasă un comentariu

Posted by pe 3 martie 2015 în Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , ,

Femeia-sirenă


Textul face parte dintr-un volum în lucru: Povești cu și despre femei

Câteva dintre textele scrise până acum pot fi citite in revista “Catchy”, la:

http://www.catchy.ro/author/ovidiu-ivancu

 

 

               

                    Nu știu câți dintre voi au văzut videoclipul lui Giussy Ferreri, „Non Ti Scordar Mai Di Me”. Evident, așa cum mi se întâmplă adesea, Giussy Ferreri n-a fost descoperirea mea. Nu știu cum se face, dar nu ajung niciodată de unul singur la melodiile care-mi plac sau filmele care mă marchează. Ele îmi sunt mai mereu recomandate. Cel mai adesea, le urmăresc împreună cu diverși alți prieteni, la inițiativa lor. Situația poate fi ușor frustrantă, însă, firește, nu lipsită de avantaje… M-am obișnuit cu ideea că melodiile și videoclipurile care-mi plac găsesc o metodă aproape magică de a se ascunde în locuri unde, singur, nu ajung niciodată, urmând ca, apoi, la fel de magic, să îmi iasă în cale când și cum vor ele. Îmi lipsește simțul orientării pe internet, probabil… Sau, e ceva cu mult mai grav… În fine, altceva e important aici. Atunci când mă obsedează o melodie, am obiceiul de a o asculta literalmente ore în șir, până când ajung să descopăr de unde anume vine obsesia, ce anume din text, din linia melodică, din imagini rezonează cu cine știe ce amintiri uitate, cu cine știe ce frânturi de viață reală pe care, odată, trebuie să le fi trăit și înregistrat pasager în memorie, depozitându-le în locuri îndepărtate, rar vizitate, ale minții mele. Așa am regăsit-o pe N.

               Nu cred să ne fi întâlnit de foarte multe ori, însă, atunci când s-a întâmplat prima oară, eram amândoi la o petrecere destul de zgomotoasă. A fost una dintre acele petreceri unde, printr-o aliniere destul de improbabilă de astre, eram cu toții bine-dispuși și joviali, motiv pentru care am rămas în aceeași formulă până spre dimineață. N. era intimidantă fără să fi fost deloc arogantă. Intimida prin lungile ei tăceri; erau, însă, tăceri pline de sens; o simțeai acolo, prezentă, inteligentă, analitică. Atâta doar că descoperise un mod al ei de a comunica. Fiecare cuvânt, fiecare propoziție, fiecare frază erau însoțite de zâmbete, ridicări din sprâncene, mișcări abia sesizabile ale buzelor care dădeau o altă greutate lucrurilor pe care voia să le spună. Și totul era discret; suficient de discret, încât să n-o transforme într-un actor de pantomimă. Era un adevărat spectacol.

               Știți bine că, indiferent de inteligență, educație sau vârstă, bărbații își schimbă ușor (?!) atitudinea când în cercul lor pătrunde o femeie atractivă pe care n-o cunosc; ceva se modifică… În funcție de personalitatea fiecăruia, se simt datori să impresioneze, fiecare cum și cu ce poate. Arsenalul diferă, rareori mecanismul și intenția. La numai câteva minute după ce N. se alătura unui astfel de grup, puteai observa cum fiecare vorbitor o privește, încercând să intuiască dacă a spus ceva care ar putea-o interesa; era o cursă nebună, contra-cronometru, unde participanții intrau în panică de fiecare dată când nu puteau descifra cu exactitate sensul privirii ei. Fumătorii fumau mai mult ca de obicei și cei care nu fumau se comportau de parcă și-ar fi dorit cu disperare o țigară, doar pentru ca, în felul acesta, inspirând adânc fumul, să câștige câteva secunde în plus. Secunde pe care le-ar fi putut folosi pentru a încerca să citească ceva pe chipul acela atât de mobil, atât de expresiv.

               Îmi doream mai mult decât orice să găsesc subiectul de conversație, atitudinea, gestul care ar fi făcut-o să-și piardă acea imperială siguranță de sine; aș fi vrut s-o văd vulnerabilă, doar pentru că, oricât mi-aș fi folosit imaginația, n-o puteam vedea altfel decât intimidantă. Am încercat cu disperarea cu care dușmanii lui Ahile trebuie să fi încercat să-i descopere călcâiul. Evident că el, călcâiul, există. De la marea și ieftina dramoletă a izgonirii din Paradis, avem cu toții călcâiul nostru… Însă, N. fusese dăruită cu epidermă flexibilă, pielea ei era atât de supusă, de ascultătoare, încât participa integral la ceea ce posesoarea ei avea de transmis. De aici, stânjeneala pe care o simțeai în preajma lui N. Era stăpâna absolută a corpului ei și găsise cumva rețeta de a crea armonia aceea fără fisură între mișcare și cuvânt, o armonie atât de rară, atât de greu de aflat și, mai ales, atât de greu de menținut la aceleași cote, încât nici nu e de mirare că, odată obținută, stârnește atâta fascinație.

               Desigur, N. era alunecoasă precum trebuie să fi fost sirenele. Cu ea, niciodată nu ajungeai să vorbești despre ce voiai tu, chiar dacă aveai adesea senzația că stăpânești cursul conversației. Când ajungeai în zone sensibile, în zone care, poate, ar fi netezit drumul către vulnerabilitățile ei, te trezeai, fără ca măcar să-ți dai seama, abătut din drum, luat tandru de mână și purtat pe o cu totul altă potecă. Și mergeai supus, străbăteai poteca aceea bucuros, având, până când deja era prea târziu, certitudinea că e poteca aleasă de tine. Te trezeai că, la sfârșitul unei conversații, știai despre ea tot atât de puține lucruri pe cât știuseși la început. N-ai fi putut-o face să se simtă inconfortabil, indiferent ce i-ai fi spus. Mai degrabă, N. transforma toate tentativele astea într-un fel de bumerang; în încercarea de a-i descoperi vulnerabilitățile, aveai toate șansele să sfârșești prin a vorbi de propriile tale slăbiciuni. Ea rămânea caldă și, totuși, la fel de misterioasă ca un aisberg a cărui întreagă forță vitală zace undeva sub nivelul apei, ascunsă privirii.  

               Mi-ar plăcea să o reîntâlnesc. Nu acum, desigur. Peste ani, peste mulți ani,  când amândoi vom fi prea bătrâni pentru jocul ăsta; suficient de bătrâni, încât să pot face, teatral, gestul de a-i pune în față textul acesta, așteptând în liniște până termină de citit. Poate că, atunci, măgulită de imaginea tinereții ei, vulnerabilizată de nostalgia care topește până și aisbergurile, va putea să-mi explice, să mă ajute să înțeleg…

 

 

 
Lasă un comentariu

Posted by pe 28 februarie 2015 în Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , ,

Întotdeauna am avut aceasta ciudată fantezie


Textul face parte dintr-un volum în lucru: Povești cu și despre femei

Câteva dintre textele scrise până acum pot fi citite in revista “Catchy”, la:

http://www.catchy.ro/author/ovidiu-ivancu

 

             visuri  Într-o zi ploioasă de noiembrie, o zi enervantă, care nu dădea semne că s-ar fi sfârșit vreodată, am văzut-o pentru ultima dată pe L. Țin minte că avea o umbrelă roșie și că m-a deranjat atunci că umbrela aceea avea s-o însoțească până în fața scării blocului ei și de acolo mai departe. Cu o seară înainte, fusese o furtună teribilă, cu fulgere pe care ea le urmărise de la geam, alături de noul ei iubit, un bucureștean blond, atletic, ce abia trebuie să fi împlinit 18 ani. Era undeva mileniul trecut, pe când amândoi abia terminaserăm liceul și ne imaginam tot felul de lucruri despre cum va arăta viața noastră de atunci încolo. Ne întâlniserăm cu vreo doi ani înainte, la capătul bulevardului, al unicului bulevard ce traversa atunci, la fel cum traversează și acum, centrul orașului aceluia în care nu era nimic de făcut, nimic de așteptat. Pe vremea aceea, desigur, orașul ni se părea suficient de mare, încât să ne încapă pe amândoi și să mai rămână ceva spațiu și pentru visurile fiecăruia dintre noi.

               Luni întregi n-am făcut altceva decât să ne plimbăm și să vorbim despre literatură. Mă îngrozea literalmente ideea că nu citisem suficient cât să mai pot rezista unei noi întâlniri cu L. În noul mileniu, am înțeles că lucrurile se desfășoară altfel. Cumva, acum trăiesc o anume voluptate la gândul, iluzoriu desigur, că e posibil ca noi doi să fi fost printre ultimii adolescenți care, bătând bulevardul acela de sute de ori, povesteam despre texte, personaje și idei cu care, în timpul zilei, ne hrăneam mințile, nici noi nu știam exact de ce. L. nu era, atunci, femeia care e azi… nu era nici măcar femeie. Cât despre mine, cred că oricine s-ar fi gândit că sunt un puști arogant și sangvinic, patetic, care își rostește banalitățile cu un ton al vocii și o importanță care frizau ridicolul. L. avea un fel al ei de a te face conștient că e acolo. Nu putea să treacă neobservată. N-aș putea spune de ce; poate ochii aceia mari, verzi, să fi fost deținătorii vreunei puteri magice. Ochii aceia, în stare de repaus, erau comuni, însă, când vorbea, se dilatau cu totul, înghițind hipnotic tot ce se afla în raza lor vizuală.

               Ar fi vrut să devină ziaristă. Și, într-un fel, a și devenit, numai că pentru scurtă vreme. A venit viața peste ea cu forța unei avalanșe, o avalanșă căreia nici măcar ochii ei mari nu i-au mai putut face față. S-a căsătorit, a devenit mamă, a divorțat, s-a căsătorit, a devenit mamă… Nimic trist în asta. Doar că, din ziua aceea de noiembrie, L. a început să dispară. Pe măsură ce înainta în noul mileniu, a ieșit din pielea ei o altă L. Și-a păstrat întru totul tonul vocii, dar a început să viseze altfel. Adesea m-am gândit, privind-o, că în ea se ascunde secretul a miliarde de alte femei. Poate că singurul lucru care se schimbă esențial odată cu trecerea anilor e că încep să viseze altfel. Nu ridurile, nu sânii lăsați, nu carnea care începe să răspundă altfel gravitației sunt marea schimbare, ci pur și simplu… visurile. Aș  vrea s-o pot întreba, într-o zi, pe L. la ce visează astăzi. N-am s-o întreb, însă, niciodată… Ce mă fac dacă-mi răspunde și-mi va spune că visurile ei nu mai sunt despre ea, ci despre omuleții care-i vor purta mai departe, prin lume, materialul genetic?!

L. putea să râdă, să plângă, să fie isterică, nerezonabilă, volubilă, entuziasmată… și câte și mai câte! Nu de puține ori, trecea de la o stare la alta pe nesimțite, în așa fel încât orice întâlnire cu ea putea fi, ori calmă și senină, ori tumultoasă și agitată. Către sfârșit, pe măsură ce ne apropiam de acea zi ploioasă de noiembrie, o zi care nu dădea semne că s-ar sfârși vreodată, L. era din ce în ce mai nemulțumită. Își dorea ceva (sau poate doar altceva), nici ea nu știa prea bine ce. Era în toată atitudinea ei o neliniște, o încordare pe care o puteam simți încă din momentul în care se apropia de banca pe care o așteptam. Se lăsase sărutată de un băiat care n-avea să joace, mai apoi, vreun rol în viața ei, își trăia aventura cu adolescentul atletic care-o fascina din cine știe ce motiv… căuta ceva. Și pentru că nu știa ce și nici măcar unde să caute, o pornea către toate punctele cardinale deodată, schimbând constant direcția la fiecare intersecție importantă.

               La destul de mulți ani distanță de acea zi ploioasă de noiembrie, ne-am întâlnit întâmplător. A fost ultima întâmplare extraordinară pe care aveam s-o trăim împreună. Venisem în oraș și mă plimbam pe coridoarele înguste ale unei piețe, fără direcție, fără un scop precis. Am trecut unul pe lângă altul și ne-am oprit în același timp. Apoi, fără să ne fi spus ceva, am pornit împreună spre apartamentul ei de la etajul patru. Acolo am fumat amândoi o țigară pe balcon. Era ca și cum mileniul cel nou nu începuse, era din nou L. aceea de dinainte de noaptea de noiembrie. N-a durat mult… Nu-mi aduc aminte să fi vorbit vreunul dintre noi. Ne-am terminat țigările și am plecat fără să fi știut și fără să știm nici azi de ce ne-am oprit, de ce am urcat cele patru etaje, de ce am mers pe balcon și, în fine, de ce, după ce am ajuns la filtru, amândoi cam în același timp, ne-am simțit ciudat, stânjeniți, ca și când am fi devenit brusc conștienți că ne aflăm într-un nou mileniu și că acum, în acest nou mileniu, nu prea mai avem ce să ne spunem unul altuia.

               Întotdeauna am avut această ciudată fantezie: să știu când voi face un lucru, oricare ar fi el, pentru ultima oară. Știind asta, sunt convins că aș trăi momentul altfel… Atunci, pe balcon, am știut… Se poate să fi știut și ea. Fumam pentru ultima dată o țigară pe balconul acela, în momentul acela, doi indivizi care nu vor mai fi vreodată ce au fost în momentul întâlnirii lor inițiale…

 
Lasă un comentariu

Posted by pe 22 februarie 2015 în Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , ,

Femeia care-și povestea bărbații…


Textul face parte dintr-un volum în lucru: Povești cu și despre femei

Câteva dintre textele scrise până acum pot fi citite in revista “Catchy”, la:

http://www.catchy.ro/author/ovidiu-ivancu

 

            10391014_998527853508094_2551877194824945603_n   Vine o vreme când începem să fim nostalgici, când privim către propriul nostru trecut cu un soi de duioșie care altădată ni s-ar fi părut ușor ridicolă. Cu cât amuzament ne uităm la cei care-și încep incursiunile în trecut cu pe vremea mea… ; până când intrăm noi înșine în categoria asta, pe nesimțite. Există, desigur, nuanțe ale nostalgiei; există nostalgici exasperanți, nostalgici simpatici, nostalgici frustrați ș.a.m.d. Mai sunt și locuri și evenimente unde, oricât de cerebral ai fi, e imposibil să nu te trezești invadat din toate părțile de amintiri care te lovesc aproape fizic; întâlnirile cu oameni pe care nu i-ai mai văzut de o veșnicie, reuniunile de zece, douăzeci, treizeci, patruzeci, o sută de ani de la terminarea liceului, a facultății etc.

               I., însă, era o nostalgică de profesie. Avea vocație, devenea nostalgică atât de repede, atât de natural și cu atât de multă grație, încât, nu de puține ori, mă trezeam transportat în lumea aceea a ei. E adevărat, n-am considerat necesar să opun vreo rezistență, de vreme ce, pentru mine, I. era fascinantă tocmai pentru că știa să spună povești. O poveste bine spusă face cât vreo câteva sute de adevăruri spuse prost; prestigiul de care se bucură în zilele noastre adevărul, în dauna poveștii, ține doar de multiplele forme de ipocrizie pe care le practicăm cu succes. Pretindem adevăruri brutale, dar puține lucruri ne excită mai tare emoțiile și inteligența decât poveștile spuse cu șarm, poveștile pe care le citim și le ascultăm cuceriți de carisma povestitorului și ritmul intern al narațiunii.

I. se apropia de patruzeci de ani, era înaltă, avea niște ochi mari, negri, limpezi și o fizionomie care participa în modul cel mai firesc la stările ei de nostalgie. Își amintea de bărbați și de idilele ei cu o limpezime care mă făcea să mă gândesc că poate așa îi și alegea. Poate își alegea bărbați despre care, mai apoi, să poată spună o poveste interesantă. Poate că îi primea în patul ei tocmai pe acest criteriu; se uita la ei ca la niște personaje; pe cei fără potențial, îi dădea la o parte, pe ceilalți îi primea lângă ea, îi privea după ce vor fi adormit, goi, încercând să le găsească locul potrivit în povestea potrivită. Cum nu avea copii și cum nici nu se gândea să facă vreunul, le putea fi mamă, amantă, însă, în același timp, le putea fi și cronicar. Le scria, fără ca ei să știe, partitura potrivită, după care, atunci când totul era gata, pleca în căutarea altor personaje, în căutarea altor povești. Sigur că multora li se părea ușor vulgar comportamentul ăsta; oamenii convențiilor vedeau în ea un păpușar, un sforar egoist și atâta tot.

               Când i-am vorbit, acum mai bine de un an, de intenția mea de a scrie o carte cu povești cu și despre femei, o carte care să adune vreo 50 de întâmplări și personaje în care cititoarele să se poată regăsi, fie și parțial, a fost sincer entuziasmată. I. putea scrie oricând o astfel de carte despre bărbați. Nu voia. Pentru ea, poveștile puse pe hârtie își pierdeau din valoare. O poveste rămâne fascinantă atâta vreme cât e irepetabilă, atâta vreme cât e inaccesibilă, atâta vreme cât nu te mai poți întoarce la ea, s-o citești iar și iar, desacralizând-o în felul acesta. Avea dreptate… Am încercat să pun pe hârtie nostalgiile ei, întâmplările ei cu bărbați frumoși și urâți, grași și slabi, atletici și anemici, aroganți și timizi, tăcuți și locvace… N-a mers. I. îi cunoscuse, îi modelase și îi povestise pe toți într-un mod atât de… particular, încât era peste puterile mele să-i pot surprinde în cuvântul scris.

               Am întrebat-o odată dacă nu se teme să facă tot timpul dragoste cu proiecții ale propriei imaginații, cu oameni pe care îi creează, îi imaginează. Mi-a spus că, într-un anume fel, asta face orice femeie. Își alege un prototip cu care se poate juca, pe care-l poate recompune așa cum își dorește. Desigur, materialul contează. Nu poți transforma un primitiv într-un sofisticat și nici o brută într-un bărbat sensibil. Trebuie să existe potențial; apoi, totul e un proces alambicat de creație. Un mare spectacol cu iluzii, oglinzi și magie. Când iluzia dispare, oglinzile se sparg și magia se dovedește a fi fost un truc ieftin, atunci începe drama. Numai că I. nu aștepta niciodată suficient de mult, încât toate astea să se poată petrece. Ea schimba decorul, repoziționa oglinzile cu puțin înainte ca acestea să înceapă să se fisureze, învăța alte trucuri, le aplica altor personaje și în felul acesta spectacolul continua la nesfârșit. De orice se putea I. plictisi, mai puțin de propria ei capacitate de a crea povești. Succesul era, deci, asigurat.

               Sigur că I. plătea un preț, dar îl plătea bucuroasă și i se părea unul mic. În jurul ei, femeile care se hrăneau cu iluzia adevărului și a sincerității o priveau cu o anume superioritate. Era și ceva invidie acolo. Am asistat la astfel de scene… I se reproșa că e singură și că va rămâne singură, că nu cunoaște și nu va cunoaște bucurii mici precum schimbatul scutecelor, botezul unui micuț sau plăcerea orgasmică de a sta îmbrăcată în rochie albă de mireasă într-o biserică. I se reproșa moralitatea ei îndoielnică și i se prezicea o bătrânețe grea… Era, însă, în toate reproșurile astea voluptatea superficială a celei care, nemulțumită fiind de trecutul și prezentul ei, se refugiază în speranța nerezonabilă că viitorul va fi, cu siguranță mai bun. I. nu replica niciodată unor astfel de insinuări. Sau, atunci când o făcea, replica ei era o nouă poveste pe care interlocutoarea o asculta enervată iar eu amuzat și interesat.

               Ultima dată am văzut-o pe I. într-o zi de vară indiană, la Costa Coffee, în New Delhi, cu câteva zile înainte ca amândoi să ne întoarcem în țările noastre de origine. De atunci, n-am mai putut schimba nici măcar un cuvânt. Nu folosește Facebook și nici altă rețea de socializare. A rămas până astăzi, sunt convins, fidelă ideii că o poveste trebuie trăită  și povestită  prin viu grai. A o așeza pe hârtie sau pe ecranul unui laptop înseamnă a o face disponibilă oricui, ceea ce pentru I. era de neconceput. Mă întreb ce-ar zice, văzându-se ea însăși personaj… Probabil că m-ar privi pentru câteva secunde și ar începe să-mi spună încă una dintre multele ei povești…     

 
Lasă un comentariu

Posted by pe 14 februarie 2015 în Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , ,

 
Urmărește

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 1,068 other followers

%d blogeri ca acesta: