RSS

Se despărțise de un bărbat, de al doilea, îl părăsise pe al treilea…


(textul face parte dintr-un proiect in lucru. Toate celelalte 39 de texte pot fi consultate la http://www.catchy.ro/author/ovidiu-ivancu)

Oil-font-b-painting-b-font-beautiful-young-font-b-woman-b-font-font-b-reading– Ce-ar fi dacă s-ar scrie poveștile fiecăruia dintre noi? Să existe, zic, o imensă bibliotecă în care viața fiecăruia dintre noi să fie o carte. Și, să existe și cititori… Foarte mulți cititori… Nu-i așa că am trece altfel unii pe lângă alții, pe stradă?! Nu-i așa că am vedea atunci partea nevăzută a oamenilor pe lângă care trecem?! Nu-i așa că ne-ar mira să aflăm câtă bogăție se ascunde în sufletele celor pe care îi considerăm goi, anoști, plați, banali?!

               Nu i-am răspuns. Mă deranjau, în ordine, patetismul întrebărilor, retorica lor lacrimogenă și, desigur, mă oripila ideea în sine. Nu cred că oamenii vor să afle cine sunt, ce e cu ei și ce se ascunde în cei de lângă. Dacă i-ar interesa, ar afla imediat. Se scrie de foarte, foarte mult timp. Nu cred să existe tipologie umană, gen de problemă sau frământare pentru care să nu fie cel puțin o carte. Nu cred să existe vreun colț al sufletului uman necartografiat de literatură, muzică, cinematografie etc. Totul e acolo. Nu cred să existe comportamente umane care să nu fi fost analizate, înțelese, disecate de scriitori, pictori, muzicieni, psihologi, filozofi… Cu toate astea, am câteodată senzația că întotdeauna oamenii de lângă noi ne uimesc, că reacțiile și sentimentele lor ne surprind, deși, cu ceva atenție, lucrurile n-ar trebui să stea deloc așa.

         B. vorbea ușor melancolic. La 48 de ani, avea liniștea pe care i-o dădeau experiența ei de viață și deplina libertate de care se bucura. Era o femeie singură căreia îi plăcea să fie singură, care își dorise asta foarte multă vreme, uneori fără ca măcar s-o știe. Acum privea cu o oarecare răceală în jur, cu o detașare ce venea și din ușoara ei formă de miopie. Pe mine mă tolera pentru că știa că scriu. Nu știu dacă-i și plăcea ce scriu, însă, cumva, îmi spunea povești despre care ea știa cu siguranță că vor ajunge pe hârtie, într-o formă sau alta. Avea această iluzie că scrisul ar fi o formă de acces către zone mai puțin vizibile. Era o iluzie cu care mă hrănisem eu însumi o vreme; acum, începeam să cred că scrisul e o formă de trezi demoni. Cu cât scrii mai bine, cu atât trezești mai mulți demoni. Eram, poate, influențat de o analiză, citită recent, despre romanul rusesc. Pe măsuța din dreapta fotoliului, mă aștepta întotdeauna cu o carte deschisă.

               Demonii ei fuseseră  treziți devreme, pe când avea vreo 25 de ani. Se despărțise de un bărbat, se despărțise de al doilea, îl părăsise pe al treilea… și toate astea, pană la 32 de ani. Atât îi trebuise, spunea ea acum, până când să realizeze ce vrea, până când să-și dea seama că nu căuta altceva decât liniștea de astăzi, când avea timpul ei, pe care putea să-l folosească așa cum credea de cuviință, pe care putea să-l piardă așa cum credea de cuviință. Iubea, dar devenise analitică, unii ar fi spus placidă. Forma ei supremă de enervare era închisul violent al cărților. Până și asta i se întâmpla destul de rar. Iubirea ei era acum calmă. Nu-i lipseau acestei iubiri tensiunile erotice, nu ducea deloc o existență lipsită de aventură, de adrenalină, doar că era liniștită. Se cufunda adesea în meditații de genul celei cu care începuse conversația noastră. Specula mult, cu un firesc la care contribuia pe deplin silueta ei înaltă, agilă, abundența de pistrui de pe umerii mai mereu goi, ochelarii cu rame înguste, aproape invizibile, pe care îi purta în permanență.  

               Se transformase în anii din urmă într-un personaj. Ceea ce citea ajungea în interiorul ființei ei într-un mod subtil. Tăcea mai mult, nu se mai temea să se ridice și să plece în mijlocul unei conversații care-o plictisea, iubea fără să-i pese de convenții, fără să rezoneze la nimic din ceea ce se desfășura în afara lumii ei. Când i-am spus asta, m-a privit o vreme și mi-a răspuns „dacă e așa, înseamnă că am crescut”. Acum, era pasionată de ideea omului-carte. I se părea că ar trebui să știm unii de alții, că ar trebui să aflăm, într-un fel sau altul, mai multe despre cum sunt în realitatea lor lăuntrică oamenii din propria-ne proximitate; credea că ar trebui găsită o formă de a ne spune poveștile relevante. Nu la nivel de bârfă  infertilă… era convinsă că poveștile noastre de viață, spuse nu doar în cheie epică, ci îmbogățite de paleta de sentimente, de trăiri, de idei pe care le-am avut în momentul în care eram acolo, în poveste, ar fi putut să ne ajute să ne înțelegem mai bine. Știam că își întâlnește amantul în mai puțin de o oră. Mi-am făcut socoteala și am ajuns la concluzia că mai aveam timp pentru a-i spune ce cred.

– Poveștile, scrise sau nu, trezesc demoni cu care mai apoi, odată ce-ai auzit povestea, trebuie să trăiești. Zi de zi, ceas de ceas. Biografia interioară a unui individ nu poate căpăta forme exterioare pentru că, dacă o face, atunci apare următoarea problemă fundamentală, insolvabilă. Cel care trăiește nu poate mărturisi ce a trăit, ci doar povestea a ceea ce a trăit. Cel care ascultă, neînțelegând nimic în afara poveștii, completează cu propriile lui prejudecăți, cu propriile lui experiențe. În felul acesta, totul e pierdut.

               M-a privit cu înțelegere. Nu reușisem să-i zdruncin convingerea că poveștile oamenilor ar trebui să circule prin lume, dezbrăcate, în speranța că astfel vom ști mai multe unii despre alții. Era convinsă că ea s-ar fi regăsit mai repede, și-ar fi trăit liniștea de azi nu la 48 de ani, ci mult mai devreme, dacă ar fi avut acces la poveștile altora, la poveștile unor oameni vii, pe care să-i poți atinge… S-a ridicat din fotoliu. Mai avea 20 de minute. Urma să ne reîntâlnim ceva mai târziu. Acum, era vremea erotismului; apoi, o și vedeam aprinzându-și țigara și ascultând, cu părul răvășit, poveștile bărbatului de lângă ea.

 
Lasă un comentariu

Posted by pe 24 iulie 2015 in Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

Lucian Blaga, „Izvoade”, București, Editura Humanitas, 2011, 312 pagini


downloadVolumul cuprinde o serie de douăzeci de eseuri, conferințe și însemnări pe marile teme care-l preocupau pe Blaga. În „Elogiul satului românesc” și „O problemă dificilă și delicată: rasa”, descoperim un Blaga destul de primitiv (așa cum o arată și primele două citate de mai jos), care generalizează si speculează fantezist, părând a fi obsedat de ideea de a oferi conținut noțiunii de „matrice stilistică”. Textele mai târzii sunt, însă, suficient de elegante și elevate pentru a mai șterge din impresia inițială. Magistrale sunt cele două texte care încheie volumul: „Adevărurile” și „Libertatea și conștiința libertății”. Aici, Blaga e profund, interesant, spumos, coerent. Și, mai presus de toate, ideile lui au un bun-simț contrastant atât cu tonul din „Elogiul satului românesc” și „O problemă dificilă și delicată: rasa”, cât și cu tonul vremurilor în care au fost scrise. Per ansamblu, un volum cam eterogen și inegal

Nota mea: 7

Cărţi şi opinii subiective despre cărţi la: 

CE AM MAI (RE)CITIT ÎN ULTIMA VREME (AUGUST 2009-DECEMBRIE 2012),    

https://ovidiuivancu.wordpress.com/ce-am-mai-citit-in-ultima-vreme/

CE AM MAI (RE)CITIT ÎN ULTIMA VREME (IANUARIE 2013 – …)

„Cine poate tăgădui țiganilor geniul muzical? Ei îl posedă într-un grad mai vădit poate decât toate popoarele europene. Geniul lor rămâne însă fără întrebuințare, fiindcă țiganul, ca ființă etnică sfâșiată și împărțită pe la toate periferiile vieții, e lipsit de determinantele interioare ale unei matrice stilistice.” 

„Dacă mi s-ar pune întrebarea ce atitudine aș lua față de problema amestecului între rase, aș răspunde: Nici în această chestiune nu mă îndrumă pretinse descoperiri sau principii științifice, ci mai curând „sensibilitatea” mea stilistică. Mă voi declara, cu alte cuvinte, împotriva amestecului, dar nu din considerente biologice de puritate a plasmei ereditare, ci fiindcă mi se pare că amestecul duce în cele mai multe cazuri la lipsă de stil și într-un anume sens la lipsă de caracter. E în joc un elementar simț al configurațiilor și un respect cvasireligios față de formele substanței vitale, simțăminte pe care nu pot și nu înțeleg să le înving. Simțământul că te găsești în prezența unei rase care a fost favorizată de împrejurări prielnice de a se realiza consecvent cu ea însăși și de a-și traduce în fapte creatoare toate virtualitățile este una din rarele bucurii și satisfacții la care mi s-ar părea monstruos să renunț cu ușurință.  Să nu stricăm, să nu spălăcim noi, oamenii, ceea ce a răsărit din sânul naturii și al sorții cu irezistibila și convingătoarea putere a unor fenomene originare, plastic delimitate  prin grație dde Sus” 

„Căci, sau admitem cu teologii că doctrina ortodoxă e de natură divină, inspirată de Sus, și atunci ea e „dumnezeiască”, iar nu „românească”, sau admitem cu filozofii că doctrina ortodoxă este și ea o foarte nobilă operă umană, și atunci ea a fost gândită de Sfinții Părinți, care au fost mari metafizicieni și în același timp greci, sirieni sau egipteni de rasă incertă.”

„De foarte multe sute de ani, concepția ortodoxă e condamnată astfel, prin forța împrejurărilor, numai la o gândire defensivă. Ea se apără așa cum poate, cu multă dibăcie adeseori, de alte concepții metafizice. Oricât geniu filozofic ar avea cineva, el se osândește singur la infructuozitate dacă se pune din capul locului în serviciul unei concepții gata făcute și rotunjite în măsura că nu mai îngăduie nici un adaos esențial.” 

„A filozofa înseamnă a-ți reduce prejudecățile la un minim posibil, a accepta orice filozofie constituită cel mult ca izvor, a-ți păstra libertatea mișcărilor, a vedea în orice doctrină, de oricâtă faimă s-ar bucura, doar o carieră din care scoți piatră pentru o nouă clădire. Gândirea filozofică este prin definiție o gândire ofensivă. În filozofie te poți angaja pe-o linie oarecare numai când linia mai permite un adaos.”

„Rușii au eminența meșteșugului literar de a întruchipa personaje vii în condiții de filozofare, artă în care cel mai adesea eșuează occidentalii. În romanul rusesc, viața și filozofarea rămân vase comunicante. Aici se realizează marea ecuație între idee și trăire.”

„Adevărat e că fanatismul care face pe cineva să trăiască […] poate uneori să facă pe același, în condiții schimbate, să impună semenilor adevărul său cu sancțiunea morții. În a fi în stare să trăiești și să mori pentru adevărul tău este o anume cruzime care, la un moment dat, se poate întoarce împotriva semenilor. Și în dorința de a ferici pe alții cu adevărul tău – de asemenea se poate amesteca multă cruzime.”

„Tăria de a trăi și de a muri pentru adevărul tău nu poate fi însă niciodată invocată ca argument în favoarea acestui „adevăr”. Cel ce moare pentru a-și întări cu aceasta adevărul său în lume moare în temeiul unei rătăciri.” 

Alte citate la

https://ovidiuivancu.wordpress.com/romanii-despre-romani-si-nu-numai/

 
Lasă un comentariu

Posted by pe 24 iulie 2015 in Uncategorized

 

Etichete: , , , , , ,

R.L Stevenson, „Dr. Jekyll and Mr. Hyde with The Merry Men& Other Stories”, London, Wordsworth ,1999, 238 pagini


download„Dr Jekyll and Mr. Hyde” e un text fundamental, din  perspectivă mitologică. Deși scris în maniera senzaționalistă a timpului, el fascinează și astăzi. Restul textelor adunate între paginile cărții sunt lipsite de forță narativă, fade și fără rezistență la trecerea timpului. Se disting „Will o`the Mill” și, poate, „Markheim”, dacă n-ar fi vorba, în cazul acestuia din urmă, de o îngrozitoare tentație de a oferi o morală, un mesaj etic. E, de altfel, și marea problemă a acestor bucăți de proză, în ansamblul lor. Prea multă și evidentă, supărătoare, înclinație către un mesaj etic, mai mult chiar, către un soi de punere pe tapet a unor principii creștine. În „The Treasure of Franchard” există, totuși, un personaj fascinant: doctorul Desprez. Un teoretician, un dialectician, un boem, un om mai puțin cu vocație de pedagog, dar cu o dorință nemărginită de a se transforma într-unul, personajul se pierde finalmente în prea îngusta broderie narativă a textului.

Nota mea: 7

Cărţi şi opinii subiective despre cărţi la: 

CE AM MAI (RE)CITIT ÎN ULTIMA VREME (AUGUST 2009-DECEMBRIE 2012),    

https://ovidiuivancu.wordpress.com/ce-am-mai-citit-in-ultima-vreme/

CE AM MAI (RE)CITIT ÎN ULTIMA VREME (IANUARIE 2013 – …)

https://ovidiuivancu.wordpress.com/ce-am-mai-recitit-in-ultima-vreme-ianuarie-2013/

„I, thus, drew steadily near to that truth by whose partial discovery I have been doomed to such a dreadful shipwreck; that man is not only truly one, but truly two. […]I learned to recognize the thorough and primitive duality of man; I saw that, of the two natures that contended in the field of my consciousness, even if I could rightly be said to be either , it was only because I was radically both […]” 

But you would not have me die like a dog and not see all that is to be seen, and do all that a man can do, let it be good or evil? You would not have me spend all my days between this road here and the river, and not so much as make a motion to be up and live my life? – I would rather die out of hand, he cried, than linger on as I am doing” 

“Evil, for which I live, consists not in action, but in character” 

Alte citate la

https://ovidiuivancu.wordpress.com/romanii-despre-romani-si-nu-numai/

 
Lasă un comentariu

Posted by pe 21 iulie 2015 in Uncategorized

 

Etichete: , , , ,

Iubea doi bărbați în același timp


love-– Dacă până și lui Dumnezeu i-a părut, la un moment dat, rău că i-a creat pe oameni, eu de ce n-aș avea dreptul ăsta? De ce se așteaptă de la mine să fac alegeri definitive?

               Cita din Geneză un pasaj pe care-l recitisem eu însumi de curând. Era chiar înainte de povestea cu Noe. Vorbeam amândoi despre frică. Despre cum alegerile noastre, cele despre care, îndeobște, se spune că sunt fundamentale, nu mai pot fi schimbate de frică. Frica de ceea ce urmează după. Nu știu cu siguranță dacă lui Dumnezeu, după ce a realizat tot ceea ce făcuse, i s-a făcut frică. El, până la urmă, a avut două tentative de a pune lucrurile în ordine. A încercat cu Noe și, apoi, mult mai târziu, cu Iisus. Nu i-a prea ieșit. O fi renunțat tocmai pentru că și-o fi dat seama că ce nu-i reușise de două ori avea șanse destul de mici să reușească a treia oară.

               În fine, nu mă puteam concentra la ceea ce-mi spunea. Trecea de la un subiect la altul și mi-a trebuit ceva vreme să-mi dau seama de ce. Îi era teamă să nu mă împovăreze. I-ar fi făcut bine să vorbească despre nopțile ei nedormite, despre ce era de făcut, despre ce simte… Ar fi vrut chiar să mă întrebe, însă nu știa cum s-o facă. B. este una dintre femeile preocupate să nu transfere nimic din propriile ei greutăți celor din jur, mai ales celor la care ține. Te-ar fi ascultat ore în șir și te-ar fi consolat fără să te lase să intuiești măcar că, în timp ce-i vorbeai, ea era apăsată de propriile ei probleme, cărora încerca să le găsească rezolvări fără să se plângă, fără să se lamenteze. Multe dintre prietenele ei se așezaseră la masă, alături de ea, deprimate, copleșite de probleme dintre cele mai mărunte, și se ridicaseră de acolo zâmbind, plecând către casele lor, ceva mai vesele, ceva mai zâmbitoare. B. rămăsese în urma lor, încruntându-se abia vizibil, încercând să găsească răspunsuri pentru întrebări pe care nimeni nu le-ar fi intuit ca fiind prezente acolo, în viața ei, de altfel invidiată adesea.

               Îi lipsea ceea ce adesea lipsește deopotrivă femeilor și bărbaților ajunși la a două vârstă, atunci când aleg să-și înceapă viața de familie mult prea devreme. Își imaginează că a avea o familie e unul dintre pașii care trebuie parcurși… Și, pentru a avea timp să-i parcurgă și pe restul, încep din timp… E un moment când te întrebi dacă nu cumva, lăsând trenul acesta să plece, vei aștepta în zadar unul mai confortabil. Atunci, în spaima aceea că viața ta s-ar putea irosi, așteptând trenuri din ce în ce mai confortabile, sari din mers în vagonul unuia dintre ele, aproape la întâmplare. Îl vezi din depărtare, ți se pare că arată bine, că are viteza potrivită și te cuprinde spaima că l-ai putea pierde. De fapt, ceva mai târziu afli că important nu e trenul, ci gara. Dacă stai în gara potrivită, pe peronul potrivit, trenurile vor continua să vină, unele se vor și întoarce. Or, a sta într-o gară aglomerată, un nod de cale ferată, sau a aștepta într-o haltă unde abia se târâie două-trei vagoane care scârțâie îngrozitor, e adevărata alegere, adevărata bătălie. O bătălie pe care o duci cu tine, zi de zi…

               Iubea doi bărbați în același timp… unul dintre cele mai infantile clișee, atunci când vine vorba de povești de dragoste. Constituțiile ceva mai conservatoare vor spune întotdeauna că nu e posibil, B. însăși poate că ar fi spus același lucru, nu cu mult timp în urmă. Trecuse deja printr-un divorț. Complicat, îndelungat, traumatic. Acum, poate că l-ar fi putut avea pe fiecare dintre ei dacă s-ar fi hotărât. După suficient timp în prezența unuia, însă, începea să și-l dorească pe celălalt. Erau momente când, amintindu-și calvarul divorțului, nu-și mai dorea nimic. În singurătate, însă, când nimeni nu mai avea nevoie de ea, când n-o mai folosea nimeni pe post de duhovnic, când, în fine, nu mai trebuia să zâmbească doar de dragul de a zâmbi, se gândea la mâinile unuia, umblând pe corpul ei, apoi la modul în care fuma celălalt, arogant, ușor disprețuitor, de parcă toată lumea i-ar fi aparținut… La unul iubea privirea aceea caldă, calmă, întotdeauna înțelegătoare, la celălalt, modul în care poza, modul în care făcea întotdeauna doar ce voia, nu numai fără să-i pese de ceilalți, ba chiar provocându-i disprețuitor prin replici, gesturi, priviri și, mai ales, tăceri… Amândoi o iubeau, de asta putea fi sigură… erau semne, gesturi care nu puteau fi mimate.

               Era o poveste care dura deja de vreo câteva luni bune. În tot timpul acesta, B. slăbise mult, căpătase o privire melancolică, așteptând în fiecare zi să se întâmple ceva și să nu fie nevoită să decidă. Aproape că-și dorea ca unul dintre ei să fi aflat de celălalt, imaginându-și, în felul acesta, că ar fi fost scutită de povara unei alegeri. Dacă ei ar fi fost cei care ar fi luat deciziile, totul ar fi fost atât de ușor…

               Ochii ei verzi, atunci când se știau singuri, nepriviți, se închideau în ei înșiși. Vedeam adesea că nu mai e acolo, că privește prin oameni. Memoria ei senzorială începea s-o bântuie din ce în ce mai agresiv. Pentru un observator mai atent, era destul de ușor de văzut când B. dispare și pielea ei retrăiește atingeri; tremura atunci imperceptibil, își cuprindea mâinile cu umerii, încercând să ascundă ce trebuia ascuns. Atunci, nu mai era acolo unde o vedeau toți ceilalți. Dispărea, sub atingerile palmelor mari, fine, totuși masculine or copleșită de privirea aceea arogantă, profundă, care lăsa să se vadă că în spatele ei se ascunde o nebunie care n-avea nimic de a face cu răceala aparentă pe care ochii aceia o răspândeau cu o generozitate cinică, barbară, brutală…

 
Lasă un comentariu

Posted by pe 20 iulie 2015 in Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , , ,

Eroarea lui Marx


               Mai toate formele majore de ideologie născute în ultimele secole își propun, într-un fel sau altul, să reclădească lumea în jurul ideii de egalitate și de eliminare a privilegiilor. Pe acest teren, par a se întâlni, într-un mod destul de pervers, e adevărat, deopotrivă, neo-liberalismul și comunismul. Democrația însăși își revendică rădăcinile din această speranță că, pe măsură ce principiul egalității se instalează, mediul în care ne ducem existența va arăta mai bine. Enunțată astfel, ideea nu cred să întâmpine rezistențe serioase sau, mai ales, serios argumentate. Pentru Marx, ceea ce ar fi trebuit să urmeze revoluției comuniste era tocmai o formă de utopie comparabilă cu cea imaginată de Morus. Lumea lui Marx ar fi trebuit să fie populată de oameni care n-ar mai fi simțit prezentă distincția de clasă; burghezul n-ar mai fi știut că e burghez, proletarul, neputându-se defini în opoziție cu burghezul, nici el n-ar mai fi știut că e proletar.

               Pentru neoliberali, egalitatea are un cu totul alt sens, dar ea rămâne, în esența ei, egalitate. Piețele, capitalul și proprietatea privată funcționează după legi aproape mecanice, permițând tuturor să aibă acces la o potențială bunăstare. Neoliberalii visează la o lume în care omul să poată să dobândească avere, folosindu-și mintea, ingeniozitatea… ei visează la o lume în care e posibil ca astăzi să fii cerșetor și, peste ceva vreme, mare magnat. În esență, și aici vedem aceeași fascinație a egalității. Egalitatea față de o piață care oferă aceleași șanse tuturor celor care participă la jocurile ei. „Lupul de pe Wall Street”, filmul avându-l ca actor principal pe Leonardo Di Caprio, tocmai despre asta vorbește.

               Religiile monoteiste majore au același vis… diferă nuanțele, diferă mijloacele prin care această lume poate fi creată, însă, în esență, egalitatea și eliminarea privilegiilor pare a fi o idee asupra căreia să fi căzut de acord toate formele importante de ideologie care au contribuit la crearea lumii așa cum e ea azi. Stânga și dreapta, excluzând extremele care, ca orice extremă, sunt doar excese de infantilism toxic, pornesc de la ideea implicită că omul are un fel de dorință secretă de a trăi într-o lume cu cât mai puține privilegii. Însă, și aici apare prima fisură majoră, de îndată ce diferitele ideologii au devenit majoritare într-o societate sau alta, tot ceea ce au reușit să facă, fără nicio excepție, a fost să prezerve sau chiar să sporească privilegiile. Nomenclatura comunistă avea privilegii, marii industriași și jocurile lor pe piața de capital ascund în spate carteluri și înțelegeri între privilegiați, statele islamice privilegiază, statele creștine privilegiază și ele… În interiorul oricărei comunități care face parte din main stream, există privilegii. Evident, ar fi ridicol să nu observi că societatea europeană a secolului XXI e clădită pe mult mai multe principii egalitariste decât cea de secol XIX, sau că există o diferență fundamentală între societatea chineză și cea, să zicem, germană… Dar nu despre asta e vorba…

               Am observat, deunăzi, două parcuri dintr-un oraș din centrul Poloniei. Într-unul dintre ele, se adună oamenii cu dare de mână, tineri cu haine de firmă, în vreme ce, în celălalt, se joacă, aproape goi, copii însoțiți de părinți care, în mod evident, fac parte din ceea ce, pe la noi, s-ar numi proletariat. Nimeni nu-i împiedică pe unii să meargă în parcul celorlalți și, totuși, n-o fac. În India, am cunoscut adesea oameni din castele de jos care simțeau o teamă fizică de a face orice era, tradițional, interzis castei din care fac parte. Nu era nevoie de constrângere exterioară. În fiecare dintre cele două cazuri, există o păcătoasă intuiție a omului de a simți cărui loc aparține. De unde vine ea? Evident, nu e un dat, vreo moștenire divină… Mințile noastre au fost și sunt în fiecare zi în așa hal educate, de câteva secole, încât avem clara senzație că aparținem unui loc și nu altuia, că a merge  și a ocupa locul care nu ne aparține ne-ar stânjeni, ne-ar face să ne simțim inconfortabil. Și, după ce ni s-a spus atâta vreme asta, ajungem s-o și simțim. Orice ficțiune bine pusă în practică devine la fel de reală ca orice altceva.

               Nu mi se pare că Marx a luat în calcul răul făcut minților noastre de secole întregi de educație, atunci când a imaginat o lume fără clase sociale. Ce ne facem cu sentimentul profund de inadvertență pe care îl are un pescar din Deltă obligat să ia masa într-un hotel de cinci stele? Cum să extragi din mintea exemplarelor speciei noastre ideea unei lumi compartimentalizate?! Ce pot face mințile noastre, atunci când ele sunt programate cultural să se simtă bine în anumite locuri și să simtă că nu aparțin altora?   

               Lumea academică oferă și ea același peisaj. Profesorul universitar scorțos, autor de lucrări care nu pot fi citite de mai mult de 10 oameni, disprețuiește lipsa de formalism și ideea de popularizare, pe care adesea o numește prostituție culturală. Așa o fi crezând și cântărețul de operă, atunci când se gândește la un cântăreț de manele. El își imaginează despre sine că face un lucru serios, important. Gândirea abstractă e considerată superioară de cei dedicați ei, în vreme ce gândirea concretă e văzută ca pragmatică și utilă, ergo, superioară, de cei care o practică. Pe diferite paliere ale societății, practicăm cu toții forme de autism care ne închid, pe fiecare în parte, în interiorul cupolelor noastre de sticlă… Asta nu ne împiedică, însă, să perorăm la nesfârșit, cu o ipocrizie dezgustătoare, despre construirea unei societăți lipsite de privilegii.

               Și acum, înapoi la egalitatea. Ea nu cred că poate funcționa decât atunci când fiecare membru al societății înțelege și acceptă ca ceea ce face el e la fel de important sau lipsit de importanță ca ceea ce face oricare altul. Dincolo de enunț, ideea asta are implicații practice. Cum anume, pot să lucrez asupra minții mele, încât s-o conving, autentic, că ceea  ce fac eu la catedră este egal cu ceea ce face gunoierul în fiecare zi?! Câte anume straturi de manipulare culturală ar trebui eu să înlătur pentru a ajunge la această convingere?!

               Nu suntem educați tocmai în ideea de a trăi într-o societate inegală?! Ce înseamnă, de fapt, a fi competitiv și eficient?! Astea sunt idealurile alienante ale neoliberalismului… Nu înseamnă, tocmai a ajunge la linia de sosire înaintea altuia? Și, pe cale de consecință, a primi o recompensă mai mare decât el?! Ce înseamnă, pentru un creștin sau un musulman, a fi bun creștin sau bun musulman?! Nu posibilitatea de a se mântui el primul, de a obține el mai multe privilegii pe baza virtuților sale?! Ce înseamnă pentru un comunist, a fi un bun comunist?! Nu cumva să le arate el burghezilor că poate construi o lume fără ei?! Ce comunist ar mai fi comunist fără inamicul tradițional?! Ce ne spune sistemul de evaluare al elevilor și studenților?! Nu cumva că unii sunt mai buni decât alții?! Că, în raport cu un sistem arbitrar de referință, unii sunt  mai competenți ca alții?! E cineva capabil, astăzi, să se definească fără a se defini în raport cu o ordine prestabilită, împotriva unui inamic mai mult sau mai puțin clar identificat?! Poate cineva imagina un sistem social coerent care să-i facă pe oameni mai buni în raport cu ei înșiși, cei de ieri, și nu prin comparație cu celălalt?! Chiar daca ar exista un astfel de sistem, produsele lui nu s-ar putea integra într-o societate care e construită altfel.

               Cum se poate înlătura din specia umană boala competiției, virusul competitivității? Și, mai ales, cu ce poate fi el înlocuit?! A intra în competiție e locul comun… cu toții intrăm în competiție. De la naștere și până în momentul în care ne pregătim de exit, aproape totul e o competiție. Or, ideea de competiție e indisolubil legată de ideea de privilegiu. Cel care câștigă trebuie să se simtă câștigător, trebuie să i se asispecia umana, homo sapiens, gure privilegiul de a se simți câștigător. Și, în timp ce, în viața noastră de zi cu zi, intrăm în cât mai multe competiții, în mod rușinos visăm la o lume a egalității, a lipsei de privilegii. Din prima secundă a aventurii noastre conștiente ca specie, probabil că ne-am pregătit evoluția pe baza privilegiilor… Oropsiții de astăzi visează să devină privilegiații de mâine… și, unii, chiar vor deveni. Li s-a întâmplat comuniștilor în estul Europei, li s-a întâmplat, mult mai devreme, creștinilor care s-au trezit, din sectă marginală, religie majoră…  

               Așadar, Marx și, înaintea lui, Iisus, ar fi trebuit poate să precizeze că lumile imaginate de ei sunt aplicabile unei specii noi de homo sapiens… Unei specii fără memorie culturală, uneia care se va naște de la zero și va fi guvernată, de la bun început, de principiile de care ei vorbesc. Pentru noi, e deja cam prea târziu. A fost prea târziu si pe vremea lui Iisus și în vremea lui Marx. Noi am pornit-o deja pe drumul nostru. Copiii noștri se nasc deja de secole cu ideea că lumea în care trăiesc  e o scară și ca singurul, veritabilul lor scop în viață e să se afle pe o treaptă mai sus decât alții. Școlile în care ne-au trimis părinții noștri, aceleași la care au fost și ei trimiși de părinții lor, aceleași la care ne trimitem și noi copiii, sunt deja atinse de putregai, de pestilență… Fabrici construite pentru a produce mașini în serie, ele ne iau tuturor curiozitatea, transformând-o în certitudine, ne strivesc ingenuitatea, oferindu-ne norme de conduită, de…, de…, de… Ele ne vorbesc de eficiență, de competitivitate, de responsabilitate, de maturitate, de reguli, de succes etc., nefăcând, de fapt altceva decât, în cel mai bun dintre cazuri, să stabilească în ce sertăraș intră fiecare dintre noi, sub ce cupolă de sticlă ne vom plimba siluetele grave, pline de morgă, având certitudinea că sub cupola noastră de sticlă se petrec lucruri pline de semnificație, în vreme ce toate celelalte cupole sunt populate de superficiali inutili. Asemenea unui monstru care se autoreproduce, mașinăria asta numită școală va mai alăpta, probabil, câțiva Marx-i, câțiva profeți sau chiar sfinți… Unii vor vorbi bine, vor fi convingători… cu singura precizare că ideile lor trebuie aplicate unui mecanism care deja există, care e deja pervertit, care e deja uzat, care a pornit deja pe un drum…

 
Lasă un comentariu

Posted by pe 16 iulie 2015 in Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

E cumplit să stai lângă un bărbat pe care nu și-l dorește nicio femeie…


femeie-citind„-  E posibil ca, la un moment dat, din cine știe ce motiv, să fi crescut separat. E posibil ca drumurile noastre să ni se fi despărțit, fără s-o știm sau crezând că acesta e un proces reversibil. Oamenii au frecvent iluzia că se pot rătăci unul de altul pentru ca, mai apoi, să se regăsească. Cu noi, nu s-a întâmplat așa.”

                 F. ajunsese la o astfel de concluzie după ce îmi vorbise mult, să fi fost câteva ore, despre tot ceea ce nu mai putea vorbi cu bărbatul alături de care se presupune că ar fi trebuit să trăiască „până ce moartea îi va despărți”. Pentru ea, în ultima vreme, începuseră să conteze cărțile, nu întotdeauna de cea mai bună calitate, e adevărat, pentru el, mașinile, terenurile, casele, mobila… Tragedia nu era asta. Bărbatul începuse, de la o vreme, să se simtă amenințat. Cumva, credea că refugierea ei în cărți avea s-o îndepărteze de el. Era și ceva adevărat în această intuiție primară a bărbatului, anume că lumea în care F. trăia, lumea în care ea se simțea bine, se simțea confortabil, se găsea la ani-lumină de cea care-i oferea lui același tip de confort. Bărbatul intuia perfect că n-o putea urma în lumea ei decât cu eforturi pe care nu era dispus să le facă. Pentru el, complexul permanent de inferioritate, angoasa pe care o simțea fizic, de fiecare dată când se aflau în postura de a discuta despre cărți, despre personaje, despre povești, despre idei, îl împiedica să gândească limpede. Se instala atunci o furie pe care nu știa cum să și-o manifeste, căreia nu știa să-i găsească supapele. Ceea ce nu intuia era că soluția nu e distrugerea lumii lui F., ci tocmai efortul lui de a găsi ușa potrivită prin care să se strecoare înăuntru. Odată cu această eroare de judecată, urmau toate celelalte. Dependența de propria mamă creștea în mod firesc, compensatoriu, ca o formă de coaliție împotriva femeii pe care ar fi vrut s-o țină aproape, dar nu știa cum.

                        F. îmi spunea că erau momente când se vedea limpede că el ar fi vrut să adune toate cărțile în mijlocul curții, să le dea foc pentru ca, în felul acesta, ea să fie din nou doar a lui. F. gesticula mult. Cu ambele mâini aproape de nivelul bărbiei, ea devenea atunci, prin inflexiunile vocii, prin tonul ei, o irezistibilă combinație de fetiță și femeie. Devenea fizic atrăgătoare când vorbea despre lucrurile care o pasionau, iar el simțea asta. Frustrat și umilit, ar fi vrut ca, în momentele acelea, să o ia de mână, să o arunce în pat și s-o posede mecanic până când ar fi simțit că-i aparține în totalitate, că e proprietatea lui și că n-o împarte cu nimeni. În public, tensiunile erau de nesuportat. Participau la conversații paralele. Ea tăcea mult, enervată, de fiecare dată când el, simțindu-se pe un teritoriu cunoscut, începea să peroreze. El o privea lung, enervat, agitat, atunci când, simțindu-se în largul ei, vorbea cu prietenii despre filme și cărți. Aproape că începuseră să frecventeze cercuri diferite de prieteni.

               Ceea ce pentru F. începuse ca un disconfort, creștea pe zi ce trece. Simplul gând că avea să-l vadă, să-l audă din nou, o panica. Începuse să-l perceapă ca pe un individ de o simplitate îngrozitoare, ca pe un individ pentru care, dincolo de nevoile primare, nimic altceva nu pare a mai conta. Se surprindea câteodată jenată de a fi trebuit să se afișeze cu el în public; îl compara permanent cu bărbații din jur și aproape că roșea văzându-l gafând, văzându-l incapabil să se integreze în orice fel de conversație care depășea interesele lui de zi cu zi. F. observase că el nu se simțea bine în preajma femeilor. Prefera berea și compania bărbaților. Mai mult decât atât, niciuna dintre ele nu-l privea ca pe un bărbat pe care și l-ar putea dori. În mod pervers, asta o enerva odată în plus.

               „E cumplit să stai alături de un bărbat pe care nu și-l dorește nicio femeie. Indiferent de ce credeți voi, bărbații, noi nu vă iubim sau suportăm pentru că puteți rezolva probleme, pentru că arătați bine sau pentru că puteți produce mai mult, asigurându-ne astfel un confort pe care, poate, singure, nu ni l-am putea permite. Toate astea sunt importante, dar abia după ce ajunge să ne placă ceva anume în modul vostru de a gândi, în modul vostru de a articula, în tăcerile voastre. Abia cu asta puteți să atingeți acel atât de dorit punct G. Nu e suficient, dar fără asta nu se poate merge mai departe. E proba eliminatorie. N-o treceți, nu se poate merge mai departe”. Pentru F., simpla idee că trebuie să-i ascundă din ce în ce mai multe, pentru a se proteja de furiile lui, de accesele lui cumplite de gelozie, era simptomul unei depărtări definitive. Poate că vor rămâne împreună, jucând aceeași piesă… Dar asta nici măcar nu mai conta.

               El o simțea departe, măcar aici dădea dovadă de o anume perspicacitate primitivă, dar cu cât o simțea mai departe, cu atât încerca să fie mai aproape de ea fizic. O suna din ce în ce mai des, îi dădea o din ce în ce mai redusă libertate personală, încerca să o însoțească pretutindeni, fără să înțeleagă că, tocmai în felul acesta, o obliga să se îndepărteze din ce în ce mai mult. Îi adresa adesea întrebări retorice, la care ea nu putea răspunde decât într-un anume fel. Răspunsurile acestea pare că îl linișteau o vreme, fără ca măcar să-și dea seama că acesta e un joc infantil, periculos… „Cum Dumnezeu poți întreba Mă mai iubești? fără să-ți dai seama că da-ul pe care îl obții e unul cerșit, implorat, lipsit de orice fel de relevanță?!”. În vreme  ce F. făcea această constatare, își trecea mâna dreaptă prin păr, înainte de a sfâșia în bucăți din ce în ce mai mici pachetul meu de țigări, aproape gol, lăsat, ca din întâmplare, pe măsuța din fața ei.

               Privind-o, mi-a trecut prin mine, pentru doar câteva secunde, că nu e decât o chestiune de timp până când F. se va trezi dimineața într-o cameră de hotel, alături de un alt bărbat…

 

 
Lasă un comentariu

Posted by pe 13 iulie 2015 in Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , ,

Moartea. Instrucțiuni de instalare


            Acum, imaginează-ți că ești un vatman obligat să-și conducă tramvaiul vreme de, să zicem, douăzeci de ani, pe aceeași rută, pe aceeași linie. În jurul tău, ai vedea cum orașul se schimbă, cum se demolează și se înalță clădiri, cum magazine dau faliment și sunt înlocuite de altele, cum dispar panouri publicitare, apar panouri publicitare… Numai tu te vei trezi zilnic la aceeași oră, vei urca zilnic în același tramvai, vei opri zilnic în aceleași stații… Pe unii dintre pasageri vei ajunge să-i cunoști. Pe bătrânul care mereu ajunge ultimul, îl vei aștepta, știind că întârzie în fiecare zi nu mai mult de 30 de secunde. Pe femeia care, zilnic, își caută biletul minute în șir, într-un portmoneu de culoare verzuie, vei ajunge s-o urăști până când vei fi înțeles că, de fapt, sunteți la fel. Și, când vei fi înțeles asta, îți va veni în minte un gând care ar trebui, în mod normal, să-ți asigure o doză oarecare de confort. Nu ești singurul, trăiești într-o lume plină de vatmani, de funcționari, de vânzători, de ingineri, de medici, de oameni care, ca și tine, își plimbă corpurile fizice pe aceeași rută, vreme de zeci de ani. Dacă, însă, mai ai o brumă de ceva viu în tine, te vei revolta împotriva gândului ăstuia. Conștiința ta nu trăiește în corpurile altora și nici nu te poți preface că problema ta nu există pentru simplul motiv că nu e doar problema ta. Atunci, îți vei dori, nu pentru multă vreme, căci ai fost educat să nu permiți minții să gândească dincolo de anumite limite, ca tramvaiul tău să deraieze, să virezi brusc și s-o iei cu tramvaiul prin pădure, să intri pe contrasens, să ajungi pe bulevarde îndepărtate…  

            Or, evident, asta nu se poate întâmpla… Ar sfida convențiile sociale, ar atenta la ordinea socială. Și atunci, regulat, cineva îți va spune cât de important e ceea ce faci, va avea grijă ca tu să te simți parte importantă a unui mecanism social. Nu e nevoie să ți se spună asta multă vreme, oricum, după ceva ani, între tine și linia pe care se târăște tramvaiul se va crea un soi de dependență, cea mai teribilă dintre toate, dependența de lucrurile cunoscute; te vei simți bine în cușca ta de sticlă, acționând mecanic aceleași manete, apăsând aceleași butoane, urmând aceeași rutină. Gândul la ipotetice deraieri o să dispară, înlocuit fiind de liniștea pe care nu ți-o poate da decât certitudinea că viața ta e o succesiune de gesturi previzibile. Prima dată, vei pierde obișnuința de a pune întrebări stupide. Așa se întâmplă când devenim adulți; odată ce creștem, nu mai întreabă nimeni de ce e cerul albastru, de ce e apa udă, de ce josul e jos și susul e sus… Acum știm! Ni se pare, dintr-o dată, că, în calitatea nou dobândită, de indivizi responsabili, nu ne mai putem pierde vremea contemplând sau interogând.

            Tramvaiul pe care-l conduci, după o vreme, va deveni mai viu ca tine. Va scoate, din când în când, sunete originale, semnalizând că ceva e defect; va rugini pe la încheieturi, țipând după o vopsea nouă. Tu, în schimb, vei căpăta o privire anume, privirea animalului din grădina zoologică. Te vei înconjura de oameni care au aceeași privire, veți vorbi despre vreme, despre copii, despre noua criză imobiliară, dar toate astea nu vor fi decât moduri diferite de a umple golurile dintre o urcare în tramvai și alta. Când vei întâlni oameni vii, nu-i vei mai recunoaște ca oameni vii. Îi vei numi excentrici sau nebuni și te va plictisi dezinteresul lor pentru vreme, pentru copii, pentru criza imobiliară.

            Secretul e să n-ai timp. Să-ți folosești până la epuizare carcasa, mănunchiul de mădulare, încrengătura de nervi, mușchi și organe până într-acolo, încât, atunci când cobori din tramvai, să nu-ți mai poți dori altceva decât să dormi. Dacă n-o poți face singur, nicio problemă. Vei fi ajutat. Între locuitorii aceleiași grădini zoologice se nasc solidarități nebănuite. Vă veți spune unii altora că trebuie să faceți ture duble, să lucrați mai mult, să fiți mai eficienți, să fiți mai competitivi pentru ca, în felul acesta, să vă puteți permite pantofi mai scumpi, telefoane mai noi, școli ceva mai bune. Școli mai bune pentru copiii voștri; pentru ca și ei, într-o bună zi, să devină membri de nădejde ai aceleiași grădini zoologice. Pentru ca, într-o bună zi, șezuturile lor să se așeze în fotolii mai confortabile decât ale voastre, pentru ca ei să-și poată conduce, zeci de ani, tramvaiul pe o altfel de linie…

            Din când în când, există câte o tentativă de evadare, există fugari… Există creaturi bizare care urcă în tramvai fără să știe la ce stație vor coborî, există vatmani care, într-o zi, nu mai apar la muncă la ora stabilită, există exemplare bizare care vorbesc despre cum ideea de eficiență și competiție a distrus tocmai ceea ce era uman în specia noastră, despre cum școala nu e altceva decât o fabrică producătoare de două, maximum trei tipuri de șuruburi. Dar toate astea, pentru că se desfășoară  undeva departe de linia pe care îți conduci tramvaiul, nu vor exista. Pur și simplu nu vor exista… Ca pisica lui Schrödinger…

 
4 comentarii

Posted by pe 12 iulie 2015 in Uncategorized

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

 
Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 1,077 de alți urmăritori

%d blogeri ca acesta: