Publicat în 1899, romanul este considerat un manifest feminist avant la lettre, motiv pentru care a avut, în epocă, o receptare negativă. Personajul principal, Edna Pontellier, soție și mamă a doi copii, descoperă treptat că viața pe care o duce nu o mulțumește. În timpul unei veri petrecute în Grand Isle, o mică insulă în Louisiana, nu departe de New Orleans și granița cu Mexicul, Edna se îndrăgostește iremediabil de Robert Lebrun.
Acum, în întuneric, amândoi pretind că dorm, doar pentru a nu mai fi nevoiți să vorbească unul cu altul. Plapuma groasă se așază între ei ca un zid, ca o frontieră, ca un spațiu vid, de milioane și milioane de ani-lumină, ce separă două galaxii. Fiecare, de o parte și de alta a acestei frontiere, visează… Nu mai pot visa amândoi… demult… demult nu mai pot visa amândoi. El se întreabă dacă o mai poate regăsi, printre coridoarele acelea întortocheate ale reproșurilor, ea se întreabă dacă nu i-ar fi fost mai bine altfel. În sufletul ei, nu se mai găsește spațiu pentru sentimentele de altădată, nici măcar amintirea lor nu mai există. Întregul spațiu e umplut până la refuz de un singur gând. Asemenea unui cântec care se blochează pe aceeași frază muzicală, ea repetându-se la nesfârșit, până când ajunge să-și piardă și puținul sens pe care l-a avut, atunci când era parte integrantă a întregii melodii, în mintea ei nu mai e loc decât pentru un singur gând… ce-ar fi fost dacă, atunci, el ar fi făcut altfel. Nici măcar nu mai știe când exact a fost acel „atunci”, nu mai știe cu deplină claritate ce anume a făcut el și ce anume ar fi trebuit să facă… A rămas doar sentimentul că ceva important, extrem de important, trebuia făcut altfel și nu așa.
Până și corpul ei, acoperit cu haine ușoare, fie vară, fie iarnă, are ceva ironic în el. Prin textura hainelor i se pot ghici formele, însă ele nu par a semăna cu nimic cunoscut. Nu formele în sine îți dau o astfel de senzație. Când E. rămâne nemișcată, nu vezi altceva decât un corp de femeie tânără, piele ușor arămie, bine întinsă, fără cute, fără riduri. Proporția dintre bust și solduri e plăcută, cu brațele întinse și picioarele ușor desfăcute ar putea fi încadrată de un cerc și un pătrat, asemenea Omului Vitruvian. Când, însă, același corp se află în mișcare, când formele devin dinamice, rezultatul e surprinzător. Nu are nici fragilitate și grație feminină, nici rigiditate și masivitate masculină. Se găsește cumva la intersecția celor două grații.
Îi înseninase nopțile, lăsându-l să creadă că face dragoste ca nimeni altul, chiar și atunci când el nu făcea altceva decât să reproducă mecanic scene din filme erotice; îi lăudase inteligența, chiar și atunci când ea se rezuma strict la abilitatea lui de a se descurca în anumite situații practice; îl făcuse să se creadă indispensabil, chiar și atunci când, prin prezența și acțiunile lui, mai mult o încurca decât o ajuta; îi făcuse copii, chiar și atunci când avea dubii că va putea fi vreodată suficient de altruist pentru a fi tată; îl însoțise la cine plicticoase, chiar și atunci când știa că el n-avea răbdare s-o asculte, întrerupând-o, uneori, în mijlocul frazei; îi acceptase prietenii, chiar și atunci când ei făceau, în fața lui și fără să-i trezească vreo reacție, glume care o răneau și la care făcea eforturi să zâmbească…
Nu i-am răspuns. Mă deranjau, în ordine, patetismul întrebărilor, retorica lor lacrimogenă și, desigur, mă oripila ideea în sine. Nu cred că oamenii vor să afle cine sunt, ce e cu ei și ce se ascunde în cei de lângă. Dacă i-ar interesa, ar afla imediat. Se scrie de foarte, foarte mult timp. Nu cred să existe tipologie umană, gen de problemă sau frământare pentru care să nu fie cel puțin o carte. Nu cred să existe vreun colț al sufletului uman necartografiat de literatură, muzică, cinematografie etc. Totul e acolo. Nu cred să existe comportamente umane care să nu fi fost analizate, înțelese, disecate de scriitori, pictori, muzicieni, psihologi, filozofi… Cu toate astea, am câteodată senzația că întotdeauna oamenii de lângă noi ne uimesc, că reacțiile și sentimentele lor ne surprind, deși, cu ceva atenție, lucrurile n-ar trebui să stea deloc așa. B. vorbea ușor melancolic. La 48 de ani, avea
Dintre toate formele acceptabile de dependență, cred că asta e cea mai lipsită de speranță. Când ajungi dependent de libertate, nu mai poți face drumul înapoi. Poți să ți-o dorești, căci libertatea se plătește greu, cu momente insuportabile de singurătate, de insomnie, de incertitudine, de nesiguranță… Însă, cine consumă libertate în cantități industriale și pentru o bună bucată de timp, așa cum o făcuse Z., plătește bucuros orice preț. M-a ascultat și m-a dat afară. Mi-a scris, câteva ore mai târziu, un mail din care nu am înțeles nimic. Sau aproape nimic… singurul lucru pe care l-am priceput era că o jignisem. Evident că avea dreptate. Ce altă formă mai mare de jignire poate fi imaginată în afară de aceea de a încerca să ridici cortina și să faci incizii adânci în viitorul cuiva?! Mai ales atunci când, din noroc, incizia nimerește acolo unde doare mai tare?! O făcusem inconștient și arogant. Cu Z. m-am mai întâlnit de atunci de câteva ori. Am evitat amândoi să mai deschidem subiectul.
Câteodată, mă surprind amintindu-mi vag de adolescența mea în Drăgășani, undeva în sudul țării. Am lucrat o vreme, în timpul liceului și, mai apoi, în anul de după terminarea lui, până am ajuns la facultate, pentru o televiziune locală și un săptămânal al cărui tiraj, minuscul, era de multe ori distribuit gratuit. Desigur, când ai 18 ani și te vezi pe sticlă sau îți recunoști numele în josul vreunui articol, ți se pare cumva că lumea îți aparține. Devii arogant, capeți despre tine însuți o imagine deformată. Faptul de a fi recunoscut pe stradă mi se părea atunci o victorie personală pe care o savuram inconștient. Când am plecat către Ardeal, luni de zile
ovidiuivancu.wordpress.com 