Minunata lume nouă


Articol publicat în revista Viața Românească, nr. 1/2020

Minunata lume nouă

downloadS-au emis multe sentințe despre lumea în care trăim, s-au folosit multe clișee pentru a-i defini ritmurile și trăirile. „Secolul vitezei”, „era tehnologiei”, „postmodernitate”, „postcultură”, „epoca inteligenței artificiale” ș.a.m.d. Nu știm cum va rămâne în istoria culturală a umanității secolul pe care îl traversăm deja de ceva ani buni. Nu știm nici măcar dacă, în eventualitate (probabilă, totuși) a supraviețuirii civilizației umane, va mai fi cineva preocupat să îndosarieze, sintetizeze și analizeze fenomenele culturale așa cum o facem noi de secole bune, atunci când vorbim despre Renaștere, Iluminism ori Romantism. O istorie a ideilor pare a fi deja din ce în ce mai greu de scris, într-o lume în care ideologiile actuale sunt folosite pentru a descrie realități culturale anterioare. Concepte de câteva decenii (corectitudinea politică pare a fi cel mai răsunător exemplu) sunt utilizate cu lejeritate pentru a decoda fenomene care au existat în virtutea unei complet alte logici. Dincolo de toate acestea, însă, secolul nostru pare a avea cel puțin o constantă: instaurarea paradoxului ca element banal și recurent al vieții cotidiene. Nu mai simțim nevoia lămuririi paradoxurilor, nu mai trăim animați de convingerea fermă a veacurilor trecute, și anume aceea că un lucru nu poate fi, în același timp, ceva și opusul acelui ceva.

            Paradoxul a fost, de la bun început, o fisură în logica formală a lucrurilor, ceva care, prin însăși definiția lui, nu putea fi acceptat ca parte integrantă a existenței noastre de zi cu zi. Când, în secolul V î.e.n, Zenon din Elea își formula celebrele paradoxuri (Ahile și broasca țestoasă, paradoxul săgeții ș.a), ele nu erau altceva decât exerciții teoretice ale minții, probleme de filosofie menite a stimula gândul. În literatură, Kafka e, probabil, printre primii care intuiește că paradoxurile își vor părăsi teritoriile tradiționale ale gândirii teoretice pentru a se instala, cu o forță colonială, în chiar centrul existențelor noastre. Ce altceva poate fi acel nefericit Josef K („Procesul”), decât metafora individului strivit de paradoxurile birocrației?! La Kafka, lucrurile au sens doar dacă sensul lor e acceptat formal de un sistem birocratic. Oamenii reali, cu biografiile lor cât se poate de firești, pot fi reduși la o identitate arbitrară, stabilită de un document, o hârtie oarecare, o hotărâre administrativă sau o decizie judecătorească. Dacă, din diverse pricini, un certificat de naștere menționează că numele meu este Ovidiou, și nu Ovidiu, atunci, dintr-o dată, identitatea mea reală, cunoscută tuturor, devine nesemnificativă în raport cu identitatea mea birocratică, care are prioritate. Kafka prevede magistral tirania aparatului birocratic. Mult mai târziu, Ismail Kadare (în „Firmanul orb”, dar, mai ales, în „Palatul viselor”) vorbește și el despre paradox ca mod de viață. Nu este singurul, dar, în acest secol, fenomenul este atât de vizibil, încât nu e nevoie de cine știe de capacități intelectuale pentru a-l sesiza  

În secolul XX, pentru fizicianul austriac Erwin Schrödinger, paradoxul e deja parte a unui demers științific. Celebra „pisică a lui Schrödinger” nu mai e simplă sofistică mentală, ci cale către înțelegerea unor principii de fizică cuantică. De la Zenon la Schrödinger, se întind în fața noastră secole de transformări, de revoluții, de ideologii, toate construind o lume în care acceptăm cu ușurință logica formală, uneori în dauna evidenței sau observației empirice, a simțului comun. Sigur, simțul comun poate distorsiona realități. Eul nostru narator (a se vedea interpretarea lui Yuval Noah Harari, în „Homo Deus”) povestește pentru noi ceea ce trăim într-o manieră convenabilă; tocmai de aceea, e nevoie de mecanisme alternative de verificare a adevărului. Sigur, observația empirică e periculoasă și insuficientă. Poate de aceea, asaltați de lucruri care s-au dovedit a nu fi ceea ce credeam (Pământul nu este plat, Soarele nu se mișcă în jurul planetei noastre etc.), am reușit să construim o interfață așa zis-obiectivă, o contrapondere la subiectivismul uman și la dovedita noastră capacitate de a ne înșela și auto-iluziona. Această interfață e definită în mai toate domeniile de activitate de o îngustare a sferelor de specializare. Științele și disciplinele umaniste au fost supuse unui proces de atomizare. Diferitele lor părți componente se alienează, devin străine una alteia ca și cum ar face parte din universuri intelectuale diferite. Promovarea inter și transdisciplinarității nu pare a fi altceva decât un demers discursiv, de liniștire a conștiinței. Dincolo de enunț, nu cred să existe vreun efect substanțial. Mai degrabă, aceste două concepte spun povestea unui eșec lamentabil. Ne ațintim fiecare privirea spre un fragment de imagine, însă ne lipsește capacitatea de a-l integra în imaginea concretă. Aceasta este expresia ultimă a paradoxului: suntem capabili să înțelegem în amănunt detaliul, să-l disecăm până la epuizare, însă nu-l mai putem integra ansamblului. Se întâmplă în toate sferele vieții noastre publice și intelectuale. Însă, spre deosebire de ceea ce se întâmpla mai demult, asta nu mai pare să ne deranjeze. Organul responsabil cu amușinarea paradoxului, enzima responsabilă de catalogarea lui drept o formă de alcătuire socială incoerentă, a dispărut.  

În sfera educației umaniste, unul dintre cele mai vizibile efecte ale paradoxului acceptat cu seninătate e distincția pe care acum o fac toate universitățile între limbă și literatură. Simțul comun ne spune că e imposibilă ruptura dintre cele două. Limba este literatură prin simplul fapt că folosirea ei, la orice nivel, face posibilă exprimarea ficțiunii. „Sunt disperat” nu e un simplu predicat nominal format din verbul copulativ „a fi”, la indicativ prezent, și numele predicativ „disperat”, exprimat prin adjectiv. Cine rostește succesiunea aceasta de foneme nu exprimă o realitate fonetică, rece și implacabilă, ci articulează o stare subiectivă, dă naștere unei realități culturale. Înțelegerea modului în care funcționează predicatul nominal e incompletă, dacă nu inutilă, în absența priceperii sensului.  Extrapolând, cum poți face distincția netă între analiza formală, gramaticală, și sens?! Ce poți înțelege din ceea ce ți se comunică dacă separi forma de fond, structura de înțelesul ei simbolic?! Cu toate acestea, filologii de astăzi (studenți și profesorii lor, deopotrivă) sunt fie specialiști în diverse ramuri ale lingvisticii, fie dedicați analizelor literare.

Trebuind să coordonez o lucrare de licență având ca subiect rolul adjectivelor calificative în construcția identitară a personajului principal din romanul „Between the Shades of Gray” (Ruta Sepetys), am avut discuții îndelungate cu studentul care și-a ales tema. Îmi imaginam că cel mai dificil va fi capitolul teoretic. Metodele de cercetare, parcurgerea bibliografiei de specialitate mi s-au părut a fi etape aride, complicate. Spre surprinderea mea, problema avea să apară în altă parte. Odată materialul organizat, bibliografia parcursă, adjectivele clasificate după cele mai noi exigențe lingvistice, întrebarea de căpătâi a fost: „bun, ce fac mai departe? Cum citesc textul și cum îl analizez?”. În trei ani de studiu, nicăieri în programă nu-si făcuse loc un curs despre literatură. Pe de cealaltă parte, cei care-și elaborează lucrări axate pe literatură, nu înțeleg mai nimic despre fonetică, despre mecanismele tehnice cu care o limbă funcționează. Scriitorii aspiranți își imaginează că a scrie literatură e o problemă pentru simțuri; mizează pe inspirație, convinși fiind că, odată găsită, textul se va scrie de la sine în forma lui potrivită. Am urmărit, mai apoi, cu interes, programele diferitelor conferințe științifice internaționale. Aceeași alienare. Secțiunile de limbă și de literatură sunt, de regulă, bine delimitate. Regulile formale ale educației academice au ajuns să acopere absurdul unei situații pe care simțul comun și observația empirică le sesizează destul de bine: limba fără exprimarea realităților ficționale își pierde sensul, la fel înțelegerea ficțiunii fără priceperea fenomenului lingvistic e imposibilă.

Multe secole, atunci când observația empirică venea în contradicție cu un adevărul considerat obiectiv (definiția simplificată a paradoxului), oamenii au preferat să forțeze adevărul, să-l supună, să găsească explicații în așa fel, încât să concilieze contradicția in avantajul observației empirice și a ceea ce poate fi numit „bun-simț comun”. Explicațiile metafizice au fost la modă o vreme, pentru că ofereau un sens lucrurilor greu de priceput. Această parte a istoriei omenirii e plină de condamnări la moarte și vânătoare de vrăjitoare. A urmat, mai apoi, exilul spiritualității, în formele ei metafizice, și glorificarea rațiunii. În această epocă, problemele sufletului erau subiect de deriziune. Înainte de succesul psihanalizei ca metodă terapeutică, multe tulburări psihice erau simplu tratate, printr-o lobotomie. Inventatorul ei, portughezul António Egas Moniz, a câștigat premiul Nobel pentru această „metodă de vindecare”, aplicată îndeobște femeilor. Toate acestea se întâmplau în numele rațiunii ca singur principiu ordonator al societății umane. În funcție de una sau alta dintre aceste tendințe, mediul academic a reacționat în consecința. Religia, de pildă, a fost considerată când materie de studiu obligatorie, subsumându-i-se multe alte discipline, când un obiect de studiu exilat din universități și școli.

Oricum ar fi fost, însă, poate fi sesizat în trecut efortul consistent, uneori greșit orientat, de a nu accepta paradoxul ca parte a vieții de zi cu zi; el reclama o rezolvare, o limpezire a apelor. Lucrurile par a se fi schimbat acum. Paradoxurile nu se mai cer explicate, nu se mai cer rezolvate.  Ele sunt acceptate și încorporate în pletora de stridențe a vieții noastre cotidiene. Poate că e mai bine așa. Ceea ce știm sigur e că încercările precedente de rezolvare a paradoxurilor au eșuat lamentabil. Lupta dintre rațional și spiritual, dintre religie și știință, dintre individ și mase, dintre percepție subiectivă și adevăr obiectiv părea a nu se fi tranșat definitiv vreodată. Când o tabără dădea semne că ar ieși victorioasă, cealaltă se revigora brusc, descoperindu-și resurse nebănuite care înclinau din nou balanța. De data aceasta, e posibil să nu mai fie nevoie de o astfel de luptă. Poate spre binele nostru comun, poate nu…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s