După primele 10-15 pagini, cartea începe să devină enervantă. Un roman polițist despre comisarul Santamaria și încercările lui de a descoperi cine l-a asasinat pe arhitectul Garrone, „Femeia de duminică” se vrea și o frescă a societății torineze din anii `70 ai secolului trecut. Autorii aglomerează pe sute de pagini personaje și povești care, în final, se vor bucăți ale unui mare puzzle. Atâta doar că personajele sunt monotone, dialogurile stângace, încercările de definire a profilurile psihologice, puerile. E nevoie de zeci de pagini de detalii inutile pentru a ajunge la concluzii irelevante, suspansul lipsește cu desăvârșire și, desigur, fiind vorba despre o carte publicată în „Colecțiile Cotidianul”, cuvintele sunt despărțite și ortografiate anapoda la tot pasul. Pasajele care se presupune că ar fi trebuit să fie ironice sau amuzante sunt fie prost traduse, fie lipsite de orice farmec. Povestea de dragoste între comisar și Anna Carla e și ea ratată cu grație. Pe scurt, „Femeia de duminică” e un roman de duminică, o duminică monotonă și plictisitoare.
Nota mea: 3
Cărţi şi opinii subiective despre cărţi la:
CE AM MAI (RE)CITIT ÎN ULTIMA VREME (AUGUST 2009-DECEMBRIE 2012),
https://ovidiuivancu.wordpress.com/ce-am-mai-citit-in-ultima-vreme/
CE AM MAI (RE)CITIT ÎN ULTIMA VREME (IANUARIE 2013 – …)
„Comisarul știa foarte bine: una dintre caracteristicile tuturor dezordonaților, inadaptaților, anormalilor, obsedaților este să-și imagineze că nimeni, în afară de ei, nu știe cât de dificilă poate fi viața, plină de umilințe tragice, de întunecate zone de neputință și de derută; în fond, tocmai această pretenție era cea care îi făcea odioși în ochii celor normali, „oamenilor cumsecade”. Credeau, așadar, că dețin monopolul suferinței, exclusivitatea umilințelor”.
Alte citate la
https://ovidiuivancu.wordpress.com/romanii-despre-romani-si-nu-numai/
ovidiuivancu.wordpress.com 