Idiocracy. Despre ipoteza idiotizării speciei umane

  În 2006 marele public asista la premiera filmului regizat de Mike Judge, Idiocracy. Pelicula, cu Luke Wilson şi Maya Rudolph în rolurile principale, nu străluceşte nici prin cine ştie ce efecte speciale şi nici măcar prin distribuţie. Ba dimpotrivă, pe alocuri replicile sunt exasperant de superficiale iar povestea în sine enervant de previzibilă. Doi cetăţeni americani iau parte la un experiment militar, sunt congelaţi şi se trezesc, peste ceva ani, într-o lume în care coeficientul de inteligenţă a scăzut drastic, o lume imbecilizată. Idee reţine atenţia, nu neapărat prin punerea ei în scenă cât prin relativa ei originalitate. În literatură şi film, de fiecare dată când ne imaginăm viitorul rasei umane, fie că o facem în cheie apocaliptică sau nu, există o constantă. În cele mai multe dintre cazuri, viitorul e unul nu neapărat mai bun, dar obligatoriu mai… sofisticat. Genul SF, atât de lacunar la noi din păcate, porneşte de la premisa că viitorul echivalează cu o evoluţie, nu neapărat în termenii moralei, cât în termenii ştiinţei şi ai tehnologiei. Mă gândesc, printre altele, la roboţii complecşi ai lui Asimov, la capodopera lui Frank Herbert, Dune, sau la Pandora lui Frank Herbert şi Bill Ransom. Puţine sunt utopiile în care viitorul e prezentat ca o regresie de genul celei din Planeta Maimuţelor (film regizat de Tim Burton). În cinematografie, aproape că nu ştiu la care dintre exemple să mă opresc, ele fiind atât de multe şi de cunoscute: Războiul Stelelor, Star Trek, Battlestar Galactica, Avatar etc. Ideea, aproape parte integrantă a genului SF, e că ritmul accelerat de tehnologizare din ultimele secole va continua în viitor. Cât despre rezultatele acestei curse, literatura ne vorbeşte de multiple scenarii, în funcţie de viziunea şi de talentul fiecărui scriitor. De departe, mainstreamul merge către catastrofe planetare, cu o subdiviziune consistentă dedicată catastrofelor nucleare sau atomice. Ei bine, Idiocracy răstoarnă tocmai această constantă de care vorbeam. Ce-ar fi dacă, în loc să ne îndreptăm spre un viitor sofisticat am lua-o în sens invers şi, din cauza multiplelor dependenţe ale rasei umane, ne-am idiotiza atât de profund şi constant încât am coborî ca nivel al inteligenţei cam pe acolo pe unde ne aflam în timpurile noastre preistorice?!  

Sistemul nostru de educaţie pare a crea o asemenea premisă. În definitiv, cam de prin secolul XIX, el nu au mai trăit revoluţii, rupturi semnificative. Înainte de Revoluţia Franceză, educaţia era lăsată mult prea mult în seama Bisericii. În epoca post-iluministă, ea se plasează categoric cu mai mult de jumătate din circumferinţă (ca să vorbim în termeni…fotbalistici!) în zona raţiunii şi a raţionalului. Tendinţele recente sunt de a concilia ştiinţa cu mistica. În acest sens, a se vedea relaţia dintre capitolele Genezei biblice şi teoria Big Bang-ului sau una dintre consecinţele teoriei relativităţii a lui Einstein, şi anume aceea că energia este, calitativ, superioară materiei. Toate aceste aparent emancipări ale abordărilor din interiorul sistemelor de educaţie sunt, însă, circumscrise aceleiaşi paradigme iluministe.

Există studii serioase care ne arată că sistemele educaţionale de azi produc indivizi din ce în ce mai needucaţi. Sir Ken Robinson aduce în discuţie chiar necesitatea schimbării totale a paradigmei educaţiei. Argumentele lui sunt convingătoare şi erudite, în mare el vorbind despre un fundament al sistemului de educaţie, cel iluminist, care nu mai corespunde cerinţelor secolului XXI. Pentru cei interesaţi, puteţi găsi aici o fascinantă demonstraţie de sub 12 minute: 

La nivel empiric, e aproape o datorie sacră a fiecărei generaţii de a clama public şi vehement calitatea culturală îndoielnică a generaţiilor care vin din urmă. E cât se poate de adevărat că, dacă luăm în discuţie modelul elitei intelectuale propus de Renaştere, să zicem, sau chiar de Antichitatea greco-romană, intelectualii postculturii noastre (termenul îi aparţine lui Steiner) nu sunt decât copii relativ palide ale minţilor strălucite de acum câteva secole. Iată, deci, că aparent există premisele ca ipoteza de lucru din Idiocracy să fie perfect valabilă. Lumea se îndreaptă, deci, inexorabil, către idiotizare totală. Este aceasta o propoziţie care îmi imaginez că va stârni strigăte aprobative în fiecare cancelarie din şcolile româneşti şi în fiecare catedră din universităţile noastre.

În fapt, cred că suntem în plin sofism. Idiotizarea totală propusă de pelicula lui Mike Judge nu numai că este improbabilă, dar e şi imposibilă în condiţiile unei evoluţii normale, fireşti, excluzând aici cataclismele sau alte evenimente extraordinare. Când idolatrizăm intelectualii Renaşterii sau pe cei ai propriei noastre generaţii în comparaţie cu cei ai generaţiei tinere trebuie să avem în primul rând în vedere faptul că de cele mai multe ori ceea ce numim idiotizare nu e decât un soi de adaptare la incredibilul flux informaţional de azi, o adaptare pe care o putem numi, dacă e neapărată nevoie să poarte un nume, strictă specializare. Are Noica o carte publicată nu demult la Humanitas intitulată Despre lăutărism. Discutându-l pe Cantemir, Noica accentuează excepţionalismul acestuia şi, nota bene!, faptul că marele păcat al omului de cultură român e că încearcă oarecum involuntar să îl imite implicându-se în domenii atât de variate încât în cele din urmă consecinţa firească va fi un soi de amatorism pe care Noica îl numeşte lăutărism. Avem acolo şi câteva exemple. Printre ele, Bogdan Petriceicu Haşdeu şi Nicolae Iorga. Prin urmare, nu neapărat calitativ intelectualul secolului XXI este inferior celui al Renaşterii sau al Antichităţii greco-romane, e mai degrabă aici vorba despre o inferioritate contextuală, inevitabilă şi, prin urmare deloc dezonorantă. Intelectualul contemporan este obligat să se replieze, să se aşeze comod în interiorul unei paradigme din ce în ce mai restrânse pe care să o cunoască şi să o asimileze total.

Chiar dacă, în mod evident sistemele de educaţie, fie ele româneşti sau de aiurea, au nevoie de o reformă, structural ele nu se pot depărta sau rupe de modelul iluminist, cel care, ne place sau nu, este cel mai echilibrat dintre cele pe care le cunoaştem până acum (nu că am cunoaşte prea multe, e adevărat!). Ca să fim oneşti, a devenit echilibrat în timp, prin ajustări permanente şi concesii continue. În ce priveşte calitatea intelectuală precară a noilor generaţii, aici ar fi câteva menţiuni de făcut. În primul rând, nu trebuie să ignorăm faptul că în ultimele decenii populaţia Terei a crescut constant. Prin 2050 se estimează că vom depăşi 7 miliarde. Statistic vorbind, deci, presiunile exercitate asupra sistemelor de educaţie sunt din ce în ce mai mari. Apoi, preocupaţi mult prea mult de lamentările noastre cotidiene cu privire la vremea noastră, (Vârstă de Aur nu altceva!) şi vremea lor, uităm că totuşi intelectualul a fost şi va fi prin însăşi definiţia lui, nereprezentativ numeric, mai degrabă definit de excepţionalism, unicitate decât de răspândire ca model cultural în societate asemenea unui virus sau a unei epidemii.

Idiocracy vorbea totuşi de o idiotizare în masă. Nu, deci, în special despre elite e vorba aici. În definitiv, ele au fost şi vor fi în vecii vecilor minoritare (şi nu e deloc rău că e aşa!). Sunt, însă, majoritari cei care, oricât de mult s-ar strădui, nu vor ajunge nici cantemiri şi nici einsteini… E posibil ca într-un secol, să zicem, ei să devină în masă agramaţi şi gregari? Filmul pe care l-am folosit ca pretext până acum răspunde cu un categoric da. La o primă vedere, da este singurul răspuns plauzibil. Argumente: a. Cultura generală e din ce în ce mai puţin… generală de la o generaţie la alta; b. În materie de verbalizare şi competenţe lingvistice se constată o simplificare abruptă a limbajului şi o restrângere accelerată a vocabularului fundamental; c. Dispar abilităţile practice banale, ele fiind înlocuite de o dependenţă din ce în ce mai accelerată de tehnologie; d. Modelele culturale de succes cu impact la tânăra generaţie sunt mai degrabă modele a-culturale. Acestea sunt cele patru argumente care mi se par a fi ceva mai solide. Dacă suntem în totalitate de acord cu validitatea lor, daca vom considera, deci, că aceasta este tendinţa inevitabilă astăzi, într-adevăr, va trebui să ne asumăm ipoteza de lucru din Idiocracy: specia umană se îndreaptă cu paşi repezi spre imbecilizare. Nu cred, însă, în absolutismul niciunuia dintre argumentele enumerate mai sus.

Să le luăm pe rând. A. Miguel de Unamuno  declara public că nu ştie ce este cultura. Etimologic, latinescul culturae era folosit de romani cu sensul de a cultiva pământul. Abia prin secolul XIX se încearcă (în zadar!) definirea culturii. Prin urmare, ceea ce noi definim prin sintagma de cultură generală e atât de lax încât la limită tuturor ni se poate reproşa că nu avem… cultură generală. Îmi amintesc că pe vremea când eram licean, profesorul meu de geografie considera de bun simţ să cunoşti cam ce resurse naturale are un stat precum… Zair, să zicem. La rândul meu, consider a fi de bun simţ să ştii că Nichita Stănescu este poet şi nu poetesă (am avut această surpriză în primul meu an de predare!). Cine, însă, stabileşte cu precizie ce înseamnă a avea cultură generală într-o societate în deplină şi continuă schimbare? B. Limba, oricare ar fi ea, este în cele din urmă un instrument. Şi în calitatea ei de instrument, trebuie folosită în aşa fel încât să fie cât mai eficientă. Fenomenul simplificărilor succesive nu e nou, el e o constantă a ultimelor secole. Citiţi literatura franceză de secol XIX şi apoi mergeţi direct la un Boris Vian sau la un Tournier. Deşi nu se poate vorbi acolo de o simplificare, de o reducere a vocabularului fundamental, e totuşi observabilă tendinţa de a renunţa la structurile lingvistice arborescente. Pentru mine, cu siguranţă limba română vorbită azi de tânăra generaţie e de un barbarism înfiorător. Dar aceasta nu e decât o perspectivă strict subiectivă a unui individ cu o anume preocupare şi formaţie. Dacă aş fi fost pilot, inginer constructor sau chimist, poate că altele erau abordările. În plus, există şi şcoli de elită unde elevii şi studenţii vorbesc o limbă română curată şi elaborată. Să nu ne imaginăm că pe vremea lui Eminescu junii români aveau cu toţii capacitatea de a se exprima în româna fluentă a poetului nostru naţional.  Ar fi pueril! C. Dependenţa faţă de tehnologie nu e nicidecum un simptom al idiotizării, ci consecinţa firească, din nou, prezentă de secole, a civilizaţiei. Există vreo diferenţă esenţială, de paradigmă, între lamentoul lui Platon care considera că scrisul va aduce cu sine uitarea în sufletele celor ce-l vor deprinde, lenevindu-le ţinerea de minte şi discursul comun azi că internetul ne perverteşte şi ne imbecilizează tinerii? Eu cred că nu. Sunt spaime fireşti ale oamenilor puşi faţă în faţă cu o evoluţie tehnologică ale cărei consecinţe îi sperie. Aşa cum scrisul nu a fost un factor de regres, permiteţi-mi să cred că nici internetul nu va duce la idiotizarea in masă a generaţiilor viitoare, aşa cum frecvent ni se spune. D. Modelele culturale sunt uşor supraevaluate. Am fost învăţaţi să oferim modele tinerilor considerând, de bună  credinţă, că ei se vor inspira de acolo. Pentru acest subiect, recomand o excelentă carte a lui George Steiner, apărută la noi la Editura Humanitas, Maeştri şi discipoli. În România, modelele culturale pe care le-am oferit şi le oferim tinerilor sunt nu numai scandalos-selective, dar şi inocent sau mai puţin inocent falsificate. Îl oferim pe Eminescu cu privirea pierdută printre stele, pe Iorga magnificul, titanul infailibil, pe Cantemir luminatul şi aşa mai departe. Că Eminescu nu privea către stele secundă de secundă, că Iorga s-a descalificat adesea pe tărâmul aprecierilor literare, că luminatul Cantemir a făcut o eroare strategică aproape copilărească atunci când a fost înfrânt la Stănileşti în 1711 (eroare pe care tatăl său analfabet, Antioh, probabil nu ar fi făcut-o) nu pare a conta foarte mult. Cred, deci, că cel puţin în ceea ce ne priveşte pe noi, pe români, modelele culturale cu care am ales să defilăm în faţa tinerei generaţii sunt uneori supralicitate şi alteori fabricate. Şi atunci, putem învinovăţi pe cineva care alege modele dintr-o altă zonă, fie ea chiar a-culturală?

Cred, deci, că societatea umană, aşa cum este ea, rezultat al unor ajustări permanente, fine, are anticorpii necesari pentru a împiedica o ipoteză ca cea propusă de Idiocracy. Echilibrele majore, rod al unor secole de experimente şi revoluţii culturale pot fi păstrate în ciuda lamentărilor de zi cu zi. În lupta noastră donquijotescă cu tehnologia şi modernitatea, cu alienările pe care presupunem că le aduc ele, trecem cu vederea ceea ce scriitorul indian Ruskin Bond constata în cartea sa Book of Humour: în vremuri de război, uităm cât de mult datorăm inamicilor noştri.