Un roman bizar și, după știința mea, unic prin literatura română. Din păcate, însă, complet lipsit de originalitate. Protagonistul, Adrian, este un pictor care își pierde credința în Dumnezeu. În dorința de a-l ucide pe Dumnezeu, comite o crimă (ucide un copil), însă, doborât de vocea conștiinței, mărturisește crima și cere să fie aspru pedepsit pentru ea. Amanta sa, Adela, se va sinucide, dezamăgită de pictor, în vreme ce Mabel, o englezoaică ce se îndrăgostește de Adrian, va sfârși și ea prin a se întoarce, cu o boală gravă, la Londra, acolo unde își dorește să moară. Condamnat la 10 ani de temniță, Adrian îl redescoperă pe Dumnezeu și umple pereții celulei cu icoane. Da… periculos de aproape de „Crimă și pedeapsă”, al lui Dostoievski (a cărui primă parte e publicată în 1866). Dacă n-ar fi această lipsă crasă de originalitate (daca nu chiar suspiciune rezonabilă de plagiat), romanul lui Carol Ardeleanu ar fi, fără doar și poate, unul dintre marile romane interbelice românești (publicat în 1929). Bine scris, stilistic vorbind, este o alcătuire narativă proaspătă pentru ceea ce a însemnat peisajul literar românesc interbelic.
Nota mea: 8
Cărţi şi opinii subiective despre cărţi la:
https://ovidiuivancu.wordpress.com/ce-am-mai-re-citit-in-ultima-vreme-2016/
https://ovidiuivancu.wordpress.com/ce-am-mai-recitit-in-ultima-vreme-ianuarie-2013/
https://ovidiuivancu.wordpress.com/ce-am-mai-citit-in-ultima-vreme/
ovidiuivancu.wordpress.com 