E incredibil cum poți rata complet un roman în ultimele sale 40 de pagini. „Onoare” debutează cu descrierea poveștii unei familii de kurzi; trei generații… Pare că destinele familiei Toprak se repetă, cu forța unui blestem, de la mamă la fiică și de la tată la fiu. În cele din urmă, Adem, Pembe și cei trei copii ai lor emigrează în Londra și par a începe o nouă viață. Numai că Iskender, fiul cel mare al celor doi, rămâne ancorat în tradițiile patriarhale. Deși tatăl își abandonează familia, Iskender își judecă mama sever, în momentul în care află că aceasta are o aventură cu Elias. Pentru a răzbuna rușinea mamei, o înjunghie mortal. Iskender merge la închisoare și romanul intercalează scrisorile acestuia din pușcărie cu momente ale vieții protagoniștilor, atât în Marea Britanie, cât și în tradiționalul sătuc turc de la granița cu Siria. Până în acest moment, romanul curge magistral: personaje bine construite, momente emoționante, atmosferă, inserții inteligente de cultură și civilizație orientală, tratarea unei serioase falii civilizaționale (crimele de onoare)… Dintr-o dată, însă, textul se prăbușește… După vreo 14 de ani, în temniță, Iskender află că, de fapt, nu-și omorâse mama, ci mătușa, sora geamănă a mamei, care, chiar la momentul comiterii crimei, ajunsese (ilegal) din Turcia în Marea Britanie. Toată construcția romanescă se năruie, înecându-se într-o năclăială siropoasă submediocră. Absolut inexplicabil cum un romancier poate să cadă atât de abrupt, autodesființându-se la capătul unui demers narativ promițător…
Nota mea: 5
Cărţi şi opinii subiective despre cărţi la:
https://ovidiuivancu.wordpress.com/ce-am-mai-re-citit-in-ultima-vreme-2016/
https://ovidiuivancu.wordpress.com/ce-am-mai-recitit-in-ultima-vreme-ianuarie-2013/
https://ovidiuivancu.wordpress.com/ce-am-mai-citit-in-ultima-vreme/
ovidiuivancu.wordpress.com 